9,862 matches
-
Eram contrariat: văzută din afară, chiar așa, pe Întuneric, casa nu părea să aibă mai mult de un nivel, maximum două; la ce putea servi un ascensor? Iar pentru ca mirarea mea să devină și mai consistentă, când am pătruns În cabină și mi-am aruncat rapid privirea către tabloul de comandă, am observat că avea cel puțin șase-șapte butoane. Cam multe pentru doar două etaje... Tovarășul meu de drum a apăsat pe unul dintre ele, mormăind din nou ceva neinteligibil, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
imperiu, da’ n-au miros. Pentru un nas fin trebuie milenii, bre, milenii de cultură, nu niște secole, acolo, amărâte, și alea pline de fum și sânge... Episodul 221 CĂPITANUL GEORGIOS Pe vasul grecului, numit „Lesbos”, bunul nostru Metodiu primi cabina secundului, care la Beci părăsise echipajul pentru o slovacă nurlie, renunțând - poate prea ușor, după opinia unor mateloți - la însorita Grecie, la o familie numeroasă și la asuprirea turcilor. După ce-și curăți hainele și ațipi vreme de vreo trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
ești... Știi că la Sulina se controlează jurnalele și dacă ai ceva de rău într-însul, o încurci. Știai? — Știam - tremura grecul - și v-aș ruga frumos, dacă se poate, să nu... — Nimic! - făcu turcul. Adă jurnalul! Georgios intră în cabină și se întoarse cu jurnalul și-o călimară. — Pană-ai? - întrebă turcul. — N-am - răspunse grecul. A rupt-o un camarad de-al dumneavoastră, în amonte. — Am eu - răspunse ienicerul cel chior și scoase de sub tunică o pană nou-nouță. — Ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
circul ar rămâne fără clovni. Iar noi, fără slujbă? Mă rog, tu ai spus-o... Știu că în luna asta câștigi mai mult decât în tot restul anului... Sau mă înșel? Ajunseră împreună la elicopter și Nené Dupré scoase din cabină două beri reci, îi întinse una tovarășului său și încuviință: — Nu! Nu te înșeli, pentru că aproape toți suntem în aceeași situație - luă o înghițitură zdravănă, râgâi zgomotos și adăugă: Dar știi ceva? Uneori, când zbor deasupra deșertului în căutarea celor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
vreun teren accidentat, și una dintre plăcerile lui era să observe soarele ivindu-se la linia orizontului și scăldând în lumină niște peisaje care, în ciuda atâtor ani de când le privea, continuau să-l fascineze. Răsăritul și apusul africane văzute din cabina elicopterului ca dintr-un balcon privilegiat, ce urca, cobora sau vira după bunul său plac, reprezentau pentru el un fel de primă și poate că principalul motiv pentru care în fiecare an aștepta cu nerăbdare momentul începerii raliului era ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
deschiseră ușile și doi bărbați săriră jos. Se vedea că sunt bănuitori și nu se simt în largul lor. Pilotul rămăsese pe scaunul lui, rotoarele continuau să se învârtească și era clar că nou-veniți erau pregătiți să se întoarcă în cabină și s-o șteargă la cel mai mic semn de pericol. La puțin timp, unul dintre ei, care purta o cămașă roz cu flori, foarte țipătoare, scoase din buzunarul de la spate al pantalonului o enormă batistă albă și o flutură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
destul de aproape, întrebă într-o franceză cu adevărat de baltă și macaronară: — Gacel...? Ești Gacel, tuaregul? Da, eu sunt. — Ți-am adus ceva... Se întoarse și-i făcu un semn însoțitorului său, care rămăsese lângă aparat, iar acesta intră în cabină ca să împingă afară, fără nici un menajament, un om legat la mâini, căruia îi alunecă piciorul când sări pe pietre și căzu în genunchi. Gacel îl recunoscu îndată. — Și cu ăsta ce-i...? nu se putu abține să întrebe deconcertat. — Din partea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
propriei tale ferestre Închise prin care vezi conturele prea albe ale obiectelor de afară, de un alb suspect, aproape cadaveric. O pulbere fină burnițează fără oprire albind băncile pensionarilor, tablele de șah, geamurile crăpate ale felinarelor cu neon, relicva unei cabine telefonice. Retrăiesc tulburarea mea din copilărie. Am revelația Comarnicului, zărit În goană de la fereastra unui tren de vacanță. Un oraș fantomă În care nu Îndrăznești să respiri sau să vorbești sau să strănuți de frică să nu pulverizezi totul Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
altădată, rămas În mod paradoxal neatins de suflul Înnoitor al epocii moderne. Ceea ce se vede de la stradă e doar un machiaj perfect adaptat locului și funcției pe care o Îndeplinește, pentru că dacă intri pe ultima poartă, unde se află și cabina portarului, și Înaintezi pe poteca ce duce În interiorul parcului, vei vedea În stînga blocul Înalt ultramodern, destinat secției de neurochirurgie, ctitorită de vestitul profesor Arsene, iar În dreapta Își vor face apariția micile pavilioane anacronice, presărate pe toată suprafața terenului, asemănătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
ca și cum ar căuta ziua de ieri. Privesc țevile acelea Înguste prin care se scurge cimentul spre gura betonierei. Simt În vibrația lor imperceptibilă rumoarea acelor particule Împinse În jos, zbaterea lor, o rezistență slabă, nesigură, Înăbușită. Acolo sus, Într-o cabină Închisă, se află un ins care dirijează totul după rețete precise - el stabilește dozajul agregatelor În funcție de calitatea betoanelor. Nu există nici o toleranță, nici o aproximație. Apoi deschide șuberele și tot ceea ce fusese pînă la acest prag ciment, pietriș sau nisip curge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
S-a spart în bucăți pe scândurile butucănoase. M-am aplecat deasupra lui și chipul meu se clătina în mulțimea de cioburi. Așadar, în dosul curții era un șir de șoproane. Acolo erau adunate relicvele războiului, ca amintire. Arătau precum cabinele dintr-o stațiune părăsită, dar nu am ajuns la această comparație decât mult mai târziu. Pe vremea aceea, nu aveam încă nevoie de ea și nici nu aș fi putut s-o fac, pentru că nu dețineam cele trei cuvinte necesare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
stațiune părăsită, dar nu am ajuns la această comparație decât mult mai târziu. Pe vremea aceea, nu aveam încă nevoie de ea și nici nu aș fi putut s-o fac, pentru că nu dețineam cele trei cuvinte necesare: părăsită, stațiune, cabine nu erau încă în posesia mea. După-amiaza își duceau traiul pe acolo mai multe pisici. Uneori, pe acoperișul gudronat, erau chiar câte cinci. De altfel, urmând soarele de pe cer, noaptea se suiau în pod, iar ziua se refugiau în fundul grădinii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
cel Bun, cocoțat pe o coloană în stil doric, înconjurată de bănci, în amintirea țăranilor răpuși de holeră la întemeierea Băilor Vechi. Iar mai jos, pe malul din dosul pieței, era o singură vilă. Cu debarcaderul, cu pontonul și cu cabinele lângă ea. Deasupra porții se bălăngănea o „Amintire din Stațiune“, iar în vitrină, niște fotografii prăfuite, vreo trei. Se vede că va trebui să aștept din nou, mi-am spus eu când n-am găsit nici cheia, nici soneria și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
o „Amintire din Stațiune“, iar în vitrină, niște fotografii prăfuite, vreo trei. Se vede că va trebui să aștept din nou, mi-am spus eu când n-am găsit nici cheia, nici soneria și m-am cuibărit într-una din cabine. Ușile de un verde profund așteptau pe jumătate deschise să fie bălăngănite de cea mai firavă adiere. A venit o adiere firavă. Cincizeci de uși au scârțâit în același timp. Eram din nou față în față cu luna. Păi, bineînțeles
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
tren. Tanti Amália era o femeie corpolentă, în halat albastru, și imaculată, și virgină, și tot conducea, conducea vila Engelhard, iar pe lângă asta și ștrandul, cu debarcader cu tot, iar lumea era dușmanul ei. Fauna, flora, plus umanitatea. Căci pe cabinele ei creșteau lichenii, ei i se pișau turiștii în lac - nu-i vedea, dar îi simțea, îi atenționa cu un fluier de polițist și se răstea la ei -, ca să nu mai vorbim de urs, căci dacă îndrăznea să coboare pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
pământ. Vântul făcea scandal. Iar noaptea nu se înnegrea de tot. Era plină de găuri cumplit de îndepărtate și de undeva de dincolo străbătea atâta lumină, cât ne trebuia să ne plimbăm. Mergeam de-a lungul lacului, am deschis șapte cabine ca să li se bălăngănească ușile și să le ascultăm. Nu ne-am întors acasă. — Azi a lipsit cineva. Cine e pictorul ăla? l-am întrebat numai pentru că se vedea că altminteri nu va scoate o vorbă până dimineață. — Baár Andor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
Aceștia nu era neștiutori, ci niște oameni care știau totul altfel. Care-și găseau consolarea în faptul că și așa era lună nouă și că era înconjurară de nori imposibil de străpuns. — Rătăceam prin nava spațială - a povestit el - din cabină în cabină, de la un aparat la altul și patruzeci de zile n-am închis ochii. Mi s-a umplut fața de riduri. Mă uitam cum plângeam pe ecran, mă durea capul. Nu aveam decât trei întrebări pământești: De unde? Încotro? De ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
era neștiutori, ci niște oameni care știau totul altfel. Care-și găseau consolarea în faptul că și așa era lună nouă și că era înconjurară de nori imposibil de străpuns. — Rătăceam prin nava spațială - a povestit el - din cabină în cabină, de la un aparat la altul și patruzeci de zile n-am închis ochii. Mi s-a umplut fața de riduri. Mă uitam cum plângeam pe ecran, mă durea capul. Nu aveam decât trei întrebări pământești: De unde? Încotro? De ce? Și numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
uitam cum plângeam pe ecran, mă durea capul. Nu aveam decât trei întrebări pământești: De unde? Încotro? De ce? Și numai dumitale îți spun că n-am pus piciorul pe Lună. Da, m-am culcat pe burtă, m-am întins din ușa cabinei, cu ochii închiși, ca să așez lucrurile pe care le-au trimis și să culeg câteva pietricele mărunte. Iar pe drumul de întoarcere îmi spuneam în sinea mea: „Sari, Igor, acum. Cadavrul tău va pluti pururi între cer și pământ și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
mă lovea în spate. M-am enervat că nu m-am dus în față, așa cum mi-a spus tanti Mae. Voiam să merg cu camionul, dar nu în costum și cu vioara aia. M-am uitat prin fereastra mică din spatele cabinei unde erau Clyde și tanti Mae. Clyde se tot apleca și încerca să-și ducă fața sub pălaria lui tanti Mae. Tanti Mae se lipise de ușă. Mă întrebam dacă Clyde urmărește drumul. Nu m-am gândit niciodată că bătrânilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
dintre mirosul lor și cel din aer. Lumina lunii se reflecta pe caprifoi, pe mine și pe camionul lui Clyde. M-am uitat încolo, dar tanti Mae și Clyde nu se vedeau. Nu am văzut pe nici unul dintre ei în cabină. Am văzut doar marginea pălăriei orientată în sus, lângă fereastră. Mă întrebam ce fac și apoi m-am gândit la momentul când tanti Mae a plecat cu George, când eram eu mic. Mă gândeam că poate fac ce spuneau băieții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
spun, să nu văd urmă din dumneavoastră, repet eu, spunându-i „dumneavoastră“ pentru că n-o puteam goni cu glas tare acolo, pe stradă. Și după ce am revenit la birjă și am urcat-o pe Sonia care tocmai se întorcea de la cabina telefonică, privind în ochii ei albaștri, mijiți într-o linie oblică din cauza soarelui care bătea în aripile lăcuite ale echipajului, am simțit o asemenea fericire, încât m-am uitat fără regret la capul cărunt, la haina văruită și la picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
simt ca un lift care urcă pe odgoanele de zăpadă nemișcate. Alteori, mă plimb pe coridor, deschid ușa de la intrare, ies pe scara rece și, gândindu-mă cui să telefonez, deși știu prea bine că nu am cui, cobor la cabină. Acolo, lângă scara principală, își are locul său Matei cel roșcat, îmbrăcat într-o scurtă de stofă albastră plisată la spate, cu o șapcă cu fund auriu și cu picioarele așezate pe un taburet. Frecându-și cu mâinile lui mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
doar Stein care mă suna uneori, chemându-mă la el; răspundeam totdeauna acestor invitații. Stein locuia într-o casă luxoasă, cu scări din marmură acoperite cu traverse roșu-închis, cu un portar elegant și amabil și cu un lift a cărui cabină mirosind a parfum o lua în sus și se oprea atât de brusc, încât aveai senzația că inima îți zboară și apoi cade la locul ei abia după un timp. Imediat ce subreta deschidea ușa uriașă, albă și lăcuită, imediat ce mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
la telefon. În seara aceea memorabilă, în seara aceea nefastă pentru mine mă pregăteam, ca întotdeauna, să mă duc la Stein. Dar nu era Stein. Și, când, după ce am coborât în fugă scările și am intrat tot în fugă în cabina telefonică mirosind a pudră și a transpirație, am ridicat receptorul atârnând de un șnur verde până în podea, șoapta care mi-a ajuns la ureche nu era a lui Stein, ci a lui Zander, un student pe care-l cunoscusem la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]