2,129 matches
-
pluti victorioase spre Cetatea Mangopului! Dat-a Domnul! își face cruce Alexandru și o îmbrățișează pe Maria. Azi e o zi mare, sora mea dragă! Să crezi în mine, unchiule! spune și îl îmbrățișează și pe Țamblac. Și ție, scumpă Domniță, îți voi pune la picioare, ofrandă, Cetatea Mangopului! i se adresează înflăcărat Voichiței, strângând-o în brațe. Mă bucur, Alexandre, grăiește Țamblac. Cuget că nu e totul să cucerești Mangopul; greu e să-l aperi. Visul lui Mahomed e așa cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-ți pierzi echilibrul chiar de stai într-un picior. Voichița năvălește cu un val de pânză în brațe, dar, când dă cu ochii de "Măria sa", se oprește speriată. Face o plecăciune și bolborosește: Măria ta... Și dă să se retragă. Domniță. Nu mușc. Stai! Voichița a încremenit locului, cu ochii plecați, transpirând, mototolind la piept valul de pânză. Ștefan o apucă de bărbie, îi ridică fața, o privește în ochi și zâmbește: Domnița Maria Voichița... Te-ai înălțat. Ai îmbobocit. Mai-mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bolborosește: Măria ta... Și dă să se retragă. Domniță. Nu mușc. Stai! Voichița a încremenit locului, cu ochii plecați, transpirând, mototolind la piept valul de pânză. Ștefan o apucă de bărbie, îi ridică fața, o privește în ochi și zâmbește: Domnița Maria Voichița... Te-ai înălțat. Ai îmbobocit. Mai-mai, să nu te recunosc. Da' de ce tremuri? Am... am hotărât ca aceste două ostatice de neam, să fie însoțitoare pe lângă Doamna țării, cuvântă Maria cu iritare reținută în glas. Dacă Măria ta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu aripile frânte se cheamă... De doi ani, eu și maica adăstăm la mila Măriei tale... Am auzit vorbe, precum că părintele nostru ar fi bolnav, aproape, peste munți, în Cetatea Sighișoarei... Îndură-te Doamne și... Uitat-ai cine-i Domnița Voichița?! întreabă sever Ștefan. Voichița rostește cu mândrie, ridicând capul: E fiica Domnului Țării Românești! "Fost", Domniță, "fost!" îi retează el vorba. Fost... îngână Voichița cu aripa frântă. Ești trufașă, Domniță! Tu, fiica Radului Vodă!... Știi cine-i acest prea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
auzit vorbe, precum că părintele nostru ar fi bolnav, aproape, peste munți, în Cetatea Sighișoarei... Îndură-te Doamne și... Uitat-ai cine-i Domnița Voichița?! întreabă sever Ștefan. Voichița rostește cu mândrie, ridicând capul: E fiica Domnului Țării Românești! "Fost", Domniță, "fost!" îi retează el vorba. Fost... îngână Voichița cu aripa frântă. Ești trufașă, Domniță! Tu, fiica Radului Vodă!... Știi cine-i acest prea frumos vrăjmaș al meu, de altfel, viteaz părinte al Domniei tale? Și... și încă, văr bun al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Sighișoarei... Îndură-te Doamne și... Uitat-ai cine-i Domnița Voichița?! întreabă sever Ștefan. Voichița rostește cu mândrie, ridicând capul: E fiica Domnului Țării Românești! "Fost", Domniță, "fost!" îi retează el vorba. Fost... îngână Voichița cu aripa frântă. Ești trufașă, Domniță! Tu, fiica Radului Vodă!... Știi cine-i acest prea frumos vrăjmaș al meu, de altfel, viteaz părinte al Domniei tale? Și... și încă, văr bun al lui Vodă-Ștefan? Văr bun? întreabă cu uimire Voichița. Nu... nu știam... Da' pe aiasta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mormăie Țamblac împăciuitor. Toți?! Toți în afară de frati-su unchiul Domniei tale viteazul Vlad-Vodă Drăculea, zis "Țepeș", zis "Spaima Aliotmanului"! Toți?! Toți în afară de străbunicul Domniei tale, Marele Mircea Basarab-Bătrânul!... Voichița, înfrântă, pleacă ochii. Ștefan, cu același patos, continuă: Și mai află, Domniță, că acest părinte al Domniei tale, și... și văr al Domniei mele, a uneltit cu niște mișei boieri moldoveni să-mi facă de petrecanie! Și mai află că, de răul lui, am ars târgul Brăilei!! Că am abătut apa Siretului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tu ești o mlădiță de Mușatini. Pe aiasta o știai? Maria privește lung, când la Ștefan, când la Voichița. Păi, iaca, iaca... Ștefan Vodă, după tată, îi moldovan Mușatin; după mamă-i muntean Basarab, strănepot de-al lui Mircea Basarab. Domnița Voichița îi munteancă, după străbunicul Mircea Basarab, și, moldovancă Mușatină, după bunica sa Elencuța, mezina bunicului meu, Alexandru cel Bun... De fapt, și Mușatinii, Basarabii avem aceeași rădăcină, ne tragem obârșia din cnejii transilvăneni ai Maramureșului. Suntem, cum s-ar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
corectează el. Ște... Ștefane, Măria ta... îngână printre suspine. Slo...slobozește-mă! A... alungă-mă! Dă-mi dezlegare! Păsărica mea vrea să zboare? Ți-am dat slobozenia doar... Ești liberă. Să te alung? De ce?! Și... și, mă rog, unde pohtește Domnița Maria Voichița să plece? Voichița își șterge obrajii cu palmele, bolborosește: A... alungă-mă... Eu... eu n-am putere să... să plec... De ce să pleci? Au în Moldova nu te simți "acasă"? o întreabă el și îi șterge ochii cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fi de folos. Mă pricep să leg rănile. Nu mi-i silă de sânge. De mică, taica m-a pus să grijesc răniții din războaie... Deci, vrei să pleci la bolnița Neamțului... spune Ștefan cu tristețe. Un gând de adevărată domniță... De vrei tu... reia el chinuit după o tăcere. Erai o lumină. O să-ți duc dorul... Deci, pleci... Poate... Da... E mai bine așa. O să-mi lipsești, Voichițo... În jurul meu roiesc oameni, mulți oameni. Și, totuși, sunt singur. Da, da
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
la marele ospăț al izbânzii, la ceremonii, la balurile de la Curte..." Ștefan pipăie pânza, o netezește cu palma, în admirație: E aur! Aur curat! Fantastic! Ce încântare! La "balurile de la Curte", în hlamida regală, "il pazzo valacho" va sfârteca inimile domnițelor, ale jupânițelor... spune el, dar brusc, cu brutalitate și scârbă, aruncă pânza cât colo și-și șterge palmele, murdărite parcă. Cârpa aiasta, tăiată bucăți-bucăți, să fie dată celor mai viteji oșteni ai mei, drept obiele pentru opinci! poruncește cu un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
încrustată cu arabescuri de fildeș. Îi întinde caseta și spune cu tristețe: Unchiule, bijuteriile... resturi... rămășițe... Țamblac deschide capacul și contemplă odoarele cu durere, cu nostalgie. Asta îmi amintește de balurile de la Curte. Câtă splendoare... Cu câtă măreție le purtau domnițele din neamul Paleologilor... A fost odată... oftează el. Maria ridică o splendidă diademă bătută numai în diamante, o contemplă lung, apoi o pune la loc și oftează: "Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni"... Cu mișcări line, își scoate cerceii, inelele, colierul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan. Are nevoie de bani. Maria! Nu! protestează Țamblac. Nu poți face asta! Te lepezi de tot! De toate te lepezi?! Pentru mine, unchiule, pietrele aistea nu mai au nici o valoare. Le păstram pentru... pentru cea care ar fi fost domnița soția lui Bogdan... Acu, strălucirea lor deșartă mă otrăvește cu amintirea vieții de odinioară... Și-apoi, se cheamă că "lupt și eu"! Nu-i așa? Nu sunt eu "Doamna țării?!" zâmbește ea cu o ironică infatuare. Acolo unde plec, altele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ușă... Maria... îngână Ștefan stingherit, vinovat. Să nu... să nu gândești rău despre Voichița... A venit să-și ia rămas bun... Se întoarce la mânăstire... la bolniță... la mânăstire... Voichița se prelinge ștergând zidul cu spatele, se prelinge spre ușă... Domniță, nu pleca... spune Maria încetișor, fără patimă. Rămâi... Nu vreau să vă tulbur despărțirea... Câteva clipe numai... Ștefane! Eu nu plec la Hotin! spune ea cu hotărâre. Cee?! Cum așa?! Pentru ce?! M-am hotărât, Ștefane, spune ea cu o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dea slobozenia... Eu... eu sunt aceea care va pleca, spune ea cu o voce stranie, cu capul plecat, în șoaptă. Departe... Pentru totdeauna, adaugă și înalță ochii, împreunează mâinile a rugăciune. O rog pe buna Doamnă să mă ierte... Nu, Domniță, spune Maria, cu resemnare, fără patimă. Rămâi. E dreptul dragostei. Eu... eu sunt aceea care va pleca... Într-un fel, am și plecat... Tace. Tăcere... Ștefan, chinuit, pe gânduri, se duce la fereastră. Privește luminițele lumânărilor ce se răspândesc pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să se ridice. Îl mângâie cu blândețe pe coamă, apoi Îi cercetă ure chea ciulită. Când se Întoarse către călărețul blond, În mâna lui fumega mocnit o bucățică de iască. — Iată pricina sperieturii. Cineva a vrut să vă ucidă, mărită domniță, spuse el și-și puse cu respect genunchiul În pământ. Obrajii fetei păliră. Abia putu să murmure speriată: — Cine ești, străine? Nu cumva...? Își făcu din nou, grăbită, semnul crucii, sărutând un me dalion de aur care-i atârna de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Dacă-mi Îngăduiți, am să sărut și eu relicva sfințită ca să vă dovedesc că sunt un bun creștin. — Atunci de unde știi cine sunt? Spuneai că ești străin și acum, dintr-odată, știi că sunt femeie și știi și cine anume... — Domniță, dacă-mi Îngăduiți să mă ridic, am să vă lămuresc totul. Simeon se ridică, frecându-și ușor genunchii: — Iată, e foarte simplu. De loc, mă trag de foarte de parte, tocmai de unde Danubiul, care izvorăște pe aici prin păr țile
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
niei Tale și, de cele mai multe ori, Își trântește călărețul așa ca să nu se mai scoale. Ușor și curat, fără bănuială. Un dobitoc nărăvaș și atâta tot. Acum ai să mă Întrebi de unde știu cine ești. Că ești femeie se vede, domniță. Orice om cu ochii În cap vede... Simeon se Înclină cu o curtenie stângace care-o făcu pe tânăra fată să zâmbească și să roșească până la rădăcina părului. — Dar Maica Domnului mi-e martoră că nu știu cine ești. Ceea ce știu este
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cap vede... Simeon se Înclină cu o curtenie stângace care-o făcu pe tânăra fată să zâmbească și să roșească până la rădăcina părului. — Dar Maica Domnului mi-e martoră că nu știu cine ești. Ceea ce știu este că ești de neam mare, domniță. Cine s-ar fi ostenit altfel să te ucidă Într-un fel atât de ocolit? Dacă erai o femeie de rând, te-ar fi sugrumat Într-un colț de iatac sau te-ar fi aruncat Într-o temniță uitată, de unde
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
În puțină vreme la castelul Zähringer. Întreabă de Haro. E un slujitor bătrân, cu păr cărunt și fără degetul mic de la mâna stângă. Arată-i agrafa. El te va aduce la mine și am să te răsplătesc Împărătește, așa cum meriți. — Domniță, spuse Simeon punând iarăși genunchiul În pământ și sărutând mânuța albă care-i dădea agrafa. Domniță, sunt mai răsplătit decât am fost vreodată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus tocmai la locul potrivit, la vremea potrivită. și am
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și fără degetul mic de la mâna stângă. Arată-i agrafa. El te va aduce la mine și am să te răsplătesc Împărătește, așa cum meriți. — Domniță, spuse Simeon punând iarăși genunchiul În pământ și sărutând mânuța albă care-i dădea agrafa. Domniță, sunt mai răsplătit decât am fost vreodată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus tocmai la locul potrivit, la vremea potrivită. și am să mă rog Lui să te ocrotească și să te apere și de aici Înainte. Atunci
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
timp, era singurul lucru care-i rămăsese, trebuia să câștige timp și să nu măr turisească nimic din ceea ce văzuse Înainte. Cu iuțeală ful gerătoare, pricepuse că acești oameni aveau ceva de-a face cu iasca aprinsă În urechea calului domniței necunoscute. și slugile, și stăpânii păreau În stare de orice. — Nobile cavaler, spuse el, dacă vrei să mă ucizi, nimic nu te poate Împiedica. Ești puternic și mare și sunt la voia Domniei Tale. Dar eu nu spun decât adevărul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
putut spune de curând și despre altcineva, râse clericul. Bine se spune În popor că, cu cât dragostea e mai mare, cu atât și ura pe care-o naște e mai puter nică. Chiar atât de mult o urăști pe domnița Adelheid, dom nule ministerial? Au mai respins și alte fecioare cavaleri străluciți care-și așterneau inima la picioarele lor. M-a umilit, trebuie să moară! M-a umilit În fața Întregii Curți. Am ajuns de râsul tuturor. Pe unde trec aud
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Adelheid face parte, chiar dacă numai după tată, dintr-o familie ilustră și va trebui să-și sacrifice sentimentele, așa cum au făcut toți Înaintașii ei. Să-ți Înșir tot ce-a câștigat casa Zähringer prin căsătorii? știu că o iubești pe domniță ca pe copilul dumitale. E un sentiment care Îți face cinste, domnule ministerial și dă mărturie de inima du mitale generoasă. Dar lasă-l pe părintele ei adevărat să se Îngrijească de viitorul ei. Fii sigur că ilustrul nostru stă
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
piele de Cordoba, ale căror spătare aveau aceleași Înflo rituri de fildeș ca și scrinul. Dacă mai adăugăm tapise riile ce atârnau pe pereți, aco pe rind În Întregime zidul, vor fi lesne de Înțeles exclamațiile de bucurie ale slujitoarei: — Domniță Adelheid, asta e Într-adevăr o odaie de prințesă! Ce generos este nobilul nostru stăpân! Până și pentru mine e În firida de alături o laviță acoperită cu brocart, frumos cum n-am mai văzut. Auzisem eu că lux ca
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]