5,270 matches
-
cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași realitate a stat și la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au continuat formele tradiționale de conducere și organizare autonome. Și în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat în sfera de autoritate a Romei-această realitate bisericească a fost benefică, deoarece a conservat latinitatea nord-danubiană. Ritul funerar predominant a fost inhumația în tot arealul romanic. Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualități erau încă active, însă stabilirea proporției dintre creștinism și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
tot în Imperiul roman, și în Dacia, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai romanizării, dar și creștinării". Avem destule dovezi ale supraviețuirii moștenirii "păgâne", getice și romane, în spiritualitatea românească: cultul morților, mitologia funerară, riturile agrare, obiceiurile sezoniere, credințele magice ș.a. Acestea persistă, abia schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii! Un exemplu concret de continuitate, evidentă până la vocabular, este cel al zeiței Diana! V. Pârvan, în Getica, presupune că Diana daco-romană
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se numea Istros. Avem de-a face cu o forma mentis, rezultată din congruența fondului local de sorginte antică și romană-bizantină cu accente ale cultului oficial și ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești). Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, și anume, coexistența înhumației cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au pătruns și au conviețuit cu autohtonii, slavii, populație indo-europeană cu credințe, idei, practici, mituri, rituri proprii, atașați de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinități, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale și umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup și practicau incinerația. Studiul comparativ al spiritualității slave și al celei arhaice românești i-a condus pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogățit pe cea autohtonă. Conviețuirea româno-slavă, a fost o realitate, care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
timp, a unei autorități politice care să impună respectarea normelor stabilite de biserică, ignoranța (necunoașterea) dogmei de către preoți, influențele eretice eventuale au făcut ca liturghia, riturile, practicile bisericești locale să nu fie mereu acelea ale Bisericii universale. 64 În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogățirii peisajului etnic și religios al spațiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumație, sunt și numeroase morminte de incinerație, datate din secolele VIII-IX și IX-X. În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
În sfârșit, în Transilvania, sunt numeroase necropole și morminte de înhumație din secolele VII-IX și X-XI, cimitire tumulare de incinerație ale slavilor, la Apahida și Someșeni (jud. Cluj), Nușfalău (jud. Sălaj), ca și necropole birituale din secolele VII-IX. Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenței etnice și religioase incinerația era practicată de slavi, iar inhumația de autohtonii creștini afirmația că mormintele de incinerație aparțin populației romanizate, cum susține Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menținerea unor adepți ai ritului ancestral până în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
unor romanici păgâni, harta răspândirii creștinismului în spațiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incinerație și sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incinerației de către populația românească creștină este cu desăvârșire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme românești de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coșciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coșciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menționăm obiceiurile funerare "barbare" ale românilor: bocete, lamentații, strigăte, gesturi disperate, ținută cernită, praznice înainte și după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creștine sunt prelungiri ale unor cutume, practici și rituri funerare vechi al românilor ce s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
propasti), a hohoti. Să menționăm obiceiurile funerare "barbare" ale românilor: bocete, lamentații, strigăte, gesturi disperate, ținută cernită, praznice înainte și după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creștine sunt prelungiri ale unor cutume, practici și rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realitățile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri și ritualuri de tradiție păgână conviețuiesc cu rituri specifice creștinilor.65 În ceea ce privește limbajul religios, istoria
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ținută cernită, praznice înainte și după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creștine sunt prelungiri ale unor cutume, practici și rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realitățile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri și ritualuri de tradiție păgână conviețuiesc cu rituri specifice creștinilor.65 În ceea ce privește limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au rămas) niște enclave etnice dominante (stăpânitoare), stăpâni cu sabia în mână care trăiau cu precădere din ceea ce producea și înfăptuia pașnic obștea autohtonă de agricultori, crescători de animale (păstori) și meșteșugari cu vechi tradiții. Habitatul, cultura materială (civilizația), riturile funerare și practicile din secolele IV-VI reflectă fenomene social-economice, culturale, religioase din viața populației locale, dar sunt și influențe și prezențe efective ale triburilor imigrate, sarmați, goți, gepizi. În cadrul acestor influențe și prezențe se află cuprinsă, după 275, și contribuția
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sud de Carpați (în Bugeac și Bărăgan) și-au continuat modul de viață nomad tradițional, singurele mărturii arheologice rămase de la ei sunt mormintele. Necropolele sarmatice erau mici, ca întindere, iar ritul de înmormântare era exclusiv înhumarea (depunerea în pământ). Practicile funerare sarmatice erau de o mare diversitate. Inventarul mormintelor sarmatice era diferit pentru bărbați și femei, la primii se aflau arme, săbii și pumnale, vârfuri de săgeți, piese de harnașament, iar la femei, accesorii vestimentare și obiecte de podoabă. Istoria sarmaților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și începutul secolului al VIII-lea. În perioada aceasta, pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, se practicau două rituri principale de înmormântare: înhumația și incinerația-majoritatea necropolelor sunt de înhumație. Inventarul mormintelor este relativ bogat, altele nu conțin nimic, în majoritatea mormintelor lipsesc armele-ritul funerar creștin predomină-cele autohtone aparțin populației creștine. Alte morminte, în aceleași necropole, conțin un inventar foarte bogat: arme, cai, piese de harnașament ce sunt atribuite migratorilor (avarilor) care stăpâneau, în secolele VII-VIII, zona aceasta (Banat și Crișana). Asemenea morminte au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
morminte au fost aflate mai ales în centrul Transilvaniei, la Aiud, Câmpia Turzii, Cicău, în necropolele mari din jurul salinelor. Un grup însemnat de necropole de înhumație s-a aflat la Ciumbrud, Sălacea, Deta, Piatra Frecăței, din secolele IX-X, ce conțin obiecte funerare, cruci mai ales. Aceste morminte au aparținut unor obști sătești românești. Există și necropole birituale-la Izvoru au fost găsite 500 de morminte, majoritar creștine (75-80 %), dar la Brateiu și Păuleasa (244 și 252 morminte), predomină incinerația (85-90 %). Ca atribuire etnică
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de morminte de la Sărata-Monteoru (jud. Buzău) -să precizăm că până la creștinarea lor oficială, în secolele IX-X, slavii foloseau ca rit de înmormântare incinerația. La Sărata-Monteoru, mormintele în totalitate, sunt de incinerație, slavii, în secolele VI-VII, erau păgâni. Alte descoperiri funerare ale slavilor sunt rare, iar altele atribuite lor nu sunt în mod cert slave, precum cele de la Nalbant (jud. Tulcea), Lozna (jud. Botoșani), Seliște-Orhei, Cândești (jud. Vrancea) sau Ostrovu (jud. Mehedinți).6 Despre religia slavilor ne transmite informații Procopius din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
administrația conducătorilor locali, dar au devenit tributare mongolilor, precum cnezatele rusești și statul bulgar. Dar se pare că ei controlau direct Bărăganul (sud-estul Munteniei), aflat în vecinătatea sudului Moldovei și nordului Dobrogei. În Bugeac (sudul Basarabiei) au fost descoperite complexe funerare din secolele XIII-XIV, cu ritul de înmormântare specific triburilor (popoarelor) turanice ale cumanilor, aserviți stăpânirii mongole. Dacă, pe de o parte, Hoarda de Aur a aservit politic teritoriile românești, pe de altă parte, aceasta a frânat tendințele expansioniste ale regatului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cumanii, românii au consimțit ușor să coopereze cu tătarii.27 Societatea nomadă și relațiile sale cu populația românească Prezența triburilor turanice (vechi turce) în spațiul extracarpatic, pe lângă mențiunile izvoarelor scrise, este atestată și de sursele arheologice. Au fost descoperite complexe funerare asemănătoare cu cele din stepele meridionale ale Rusiei-aici s-au aflat 1000 de morminte din secolele X-XIV ale triburilor nomade turce. După unele izvoare, populațiile nomade turanice rareori dispuneau de așezări stabile, ele locuind îndeosebi în căruțe și corturi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
așezări stabile, ele locuind îndeosebi în căruțe și corturi. Din datele pe care le deținem, la est de Carpați (Moldova) s-au descoperit 60 de morminte ce pot fi atribuite triburilor nomade turanice, aflate în 36 de puncte diferite. Complexele funerare (mormintele) aparțin pecenegilor și cumanilor și datează din secolele X-XIII, dar unele morminte tumulare ale cumanilor sunt după 1241-1242, ceea ce arată că mongolii n-au exterminat cu totul pe cumani. Aceste morminte ale nomazilor turci s-au aflat în extremitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-au aflat în extremitatea nordică a Moldovei, în ținuturile de câmpie din preajma Dunării, situate în prelungirea stepelor eurasiatice. O situație identică se constată și la sud de Carpați, în câmpia munteană, unde mormintele turanicilor sunt masate în Bărăgan. Complexele funerare din partea centrală și nordică a Moldovei, foarte puține, se află în vecinătatea cursurilor de apă, unde s-au instalat crescătorii de vite nomazi. Răspândirea mormintelor este un indiciu că neamurile turanice nomade ocoleau zonele de deal și cele acoperite de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
corespondențe și caută să formuleze o estetică adecvată, pornind de la estetica lui Baudelaire. Macedonski și elevii săi fac exerciții în acest sens. Revenind la temele și fantasmele poetului (obsesia derizoriului și a macabrului, teroarea de universurile lichide, sensibilitatea la semnele funerarului din existență), se pune firesc întrebarea cât este sensibilitate reală în aceste poeme și cât este poză literară. Răspunsul nu poate fi decât unul: lirismul lui B. este o împletire ingenioasă de poză și trăire sfâșietoare, de „secreție”, cum zice
BACOVIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285530_a_286859]
-
faza insurecției) fantasmele decadenților, tristețile lor delirante, decorurile îndoliate. B. cultivă mica scenă livresc-existențială în care există un unic simbol liric dezvoltat prin câteva detalii repetitive. Iată, Plumb, poemul liminar din volumul apărut în 1916: sicrie de plumb, cavou, veșminte funerare, coroane de plumb, aripi de plumb, flori de plumb și, în acest decor, amorul de plumb pe care îl strigă, deznădăjduit, poetul copleșit de singurătatea lui. Totul se învârte în jurul acestei fantasme puse în scenă. Poetul romantic caută singurătatea într-
BACOVIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285530_a_286859]
-
nu are propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenușiu). Care este simbolul memorabil, unde e marea poezie în aceste versuri care adună și învârt asemenea detalii?: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Și flori de plumb și funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... și era vânt... / Și scârțâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort... și era frig... / Și-i atârnau aripile
BACOVIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285530_a_286859]
-
și mai brutal”; „Ninge secular, tăcere, pare a fi bine”; „Ninge grandios, în orașul vast cum nu mai este”; „Sunt cel mai trist din acest oraș”; „Verde crud, verde crud; Te mai văd, te mai aud”; „La geamuri, toamna cântă funerar / Un vals îndoliat și monoton”; „E numai vedere... nu mai pot să vorbesc”; „Și plouă cu-o părere de rău”; „O, țară tristă, plină de humor...”; „Liceu - cimitir / Al tinereții mele - / Pedanți profesori / Și examene grele”; „Vorbește încet, pășește încet
BACOVIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285530_a_286859]
-
pregăti liceul în particular; în cadrul Institutului Clinciu și Popa, în 1905, trece ultimele examene, pentru clasele a șasea și a șaptea. Hotărâse să se întrețină singur: medita, la algebră, la doisprezece ani, a fost ucenic pe lângă un cioplitor de pietre funerare, custode al unei expoziții de pictură a societății „Ileana” (cunoscând, astfel, pe I. L. Caragiale), laborant la fabrica de zahăr din Chitila (în 1897). Frecventa clubul socialist de la „Lumea nouă”. În ziarul „Liga ortodoxă”, la 30 iulie 1896, Ion Theo (prescurtarea
ARGHEZI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]