1,236 matches
-
normele ghidează acțiunile. -purtătorii de valori sunt actori individuali sau colectivi sau grupuri sociale. Putem vorbi deci despre valorile unei persoane sau ale altei persoane, despre cele ale socialiștilor, comercianților, tinerilor, rușilor sau ale culturii bantu. Conceptul de valoare este inseparabil de noțiunea de preferință. Valorizarea unui lucru în detrimentul altuia (a prefera o plimbare unui film la televizor) înseamnă că, într-o situație dată, valoarea care conduce către o alegere o exclude pe alta. Sistemele de valori Valorile unui individ sau
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
în conformitate cu modelul bolii somatice. Dacă din punct de vedere medical, în sens terapeutic, această atitudine clinico-medicală corespunde necesităților de rezolvare a procesului patologic prin restabilirea stării de normalitate, ea nu este însă conformă cu „natura bolii psihice”. Somaticul și psihicul, inseparabile de altfel, sunt niveluri de organizare care intră în componența „aparatului psihic” al personalității. Ele, „trupul carnal” și „subiectul sufletesc”, sunt „părți” ale acestuia, fiecare cu specificul său structural și dinamic, care, deși interrelaționează, nu se suprapun. Gândirea clinico-medicală, din
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
oferite de condițiile lor naturale, trebuie surprinse și „faptele de cultură care li se adaugă” (J. Starobinski). Boala mintală nu va rămâne o temă pură și exclusiv medicală. Ea va constitui un subiect de reflecție continuă pentru morală și filozofie, inseparabilă de sfera culturii. Boala mintală, pentru G. Gusford, este percepută sau trăită, ca o stare de alienație, ca o distanțare în raport cu norma socială, ea fiind mai mult o „patologie de cultură” decât o „patologie naturală”. Acceptarea ideii de boală psihică
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o determinare polivalentă a faptului psihopatologic. Orice modificare psihopatologică reprezintă o trăire a unui individ, unică în perspectiva istoriei sale psiho-biografice, izolată de societate, autonomă în originalitatea sa, solitară ca suferință morală (M. Thuilleaux). În felul acesta faptul psihopatologic devine inseparabil de teoria personalității. În raport cu filozofia, psihopatologia are ca obiect studiul faptelor net determinate, izolate în câmpul cunoașterii de percepția științifică a cercetătorului. Spre deosebire însă de aceasta, psihiatria se înfățișează ca ramură strict medicală, înclinând către științele biologice. Spre deosebire de psihopatologie
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
modificări de ordin funcțional, având ca rezultat apariția stării de boală psihică. Este pus, în felul acesta, în raport de comparație, normalul cu patologicul, respectiv, starea de sănătate cu starea de boală. Se demonstrează astfel că cele două concepte sunt inseparabile, ele având caracter de complementaritate. Faptul este esențial în înțelegerea persoanei atât în stare de normalitate, cât și de boală psihică, așa cum se poate vedea mai jos: fig. p. ms. 29 Abaterea de la medie Abaterea staționară (anomalii de stare) Abaterea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
rezonanța interioară, în sfera subiectivității medicului psihiatru a subiectivității alterate a bolnavului. Raportul „trup/suflet” în psihopatologie Problemele mai sus discutate pun în evidență faptul că persoana este sinteza realizată de trup (soma) și suflet (psyché), elemente componente care sunt inseparabile. Acest aspect se înscrie în dimensiunile unei antropologii psihopatologice obligându-ne să insistăm asupra lor. Lumea personală a unui individ este reprezentată prin „experiențele și datele incarnate” ale acestuia. În interiorul specialității fizice, concrete, reprezentată de „trupul carnal” al individului, se
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
obiectivat prin categoriile materiale” el fiind resimțit ca o „energie interiorizată a trupului”. Corpul unui individ este „spațialitatea” persoanei acestuia, ceea ce este „vizibil” în exterior din acesta. Sufletul este interioritate pură, imaterială. Cele două părți, trupul și sufletul sunt însă inseparabile, această „separație” operându-se numai în planul conștiinței propriului Eu. Plotin afirmă că „sufletul raționalizează trupul după imaginea sa”. După E. Mounier „omul este în fiecare moment suflet și trup, conștiință și gest, act și expresie”. D. Stăniloaie susține că
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și tulburarea stării de echilibru fizic, sufletesc și moral al omului. Răul este atât boala, cât și păcatul. Corelată cu istoria culturală a sănătății și a bolii, este istoria culturală, atât morală, medicală, cât și psihologică, a terapeuticii. Ele fiind inseparabile, vom prezenta în continuare, cele mai importante momente ale etapelor istorice ale evoluției ideilor și practicilor terapeutice. Epoca paleoistorică, dominată de gândirea și practicile magice, a produs, în planul terapeuticii generale, o formă de terapie specifică, reprezentată prin șamanism, perpetuată
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
față de bolnav și gândirii medicale, așa cum se va vedea în continuare. Gândirea medicală și atitudinea față de bolnav Gândirea medicală, în sensul ei adevărat, este o gândire clinică. Ea implică din partea medicului o anumită „atitudine” față de omul bolnav. Gândirea medicală este inseparabilă de spațiul clinic care reprezintă „spațiul vizibil” al bolii. În spațiul clinic, „corpul bolnavului” devine un spațiu supus observației și reflecției medicale. În felul acesta clinica medicală se constituie ca o știință bazată pe analiza câmpului perceptiv (spațiul corporal al
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolnavului, decât prin verbalizarea acesteia. În felul acesta „obiectul discursului” bolnavului va deveni „subiectul clinicii”. Clinica va transforma „discursul bolnavului” în „observație medicală”. Orice act de observație medicală implică două domenii: domeniul spitalicesc și domeniul pedagogic, ambele la fel de importante și inseparabile. Domeniul spitalicesc este cel în care fenomenul morbid apare în singularitatea sa ca „eveniment” într-o serie de date care se succede în mod cronologic. Domeniul pedagogic urmărește descoperirea și cunoașterea adevărului. Nu trebuie făcută diferența între „clinică” văzută ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sunt în toate situațiile aplicabile sau utilizabile în sfera psihiatriei. Singurul concept care poate desemna „boala” în sfera psihiatriei trebuie să se raporteze la valorile psihologice ale ființei umane sau, mai exact, la persoană. Boala mintală este un fenomen clinic inseparabil de bolnavul mintal, o manifestare morbidă de factură particulară a personalității sale. Din acest motiv, în înțelegerea realității bolii psihice, ca dezordine a personalității, nu trebuie să ne limităm la dimensiunea clinico-psihiatrică a acesteia, ci să luăm în considerare și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
existență” diferit de cel considerat normal, fiind recunoscut și etichetat ca atare; d) o conștiință analitică a nebuniei, referitoare la cunoașterea obiectivă a nebuniei ca „parte” integrantă a manifestărilor de a fi ale persoanei umane. Ca fenomen uman, nebunia este inseparabilă de persoană, ea fiind un atribut sau o posibilă ipostază a acesteia. Din acest motiv ea ne apare cu mai multe sensuri: a) un mod particular de cunoaștere al umanului; b) un mod particular al conștiinței; c) un mod particular
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
indolență; - vivacitate de inițiativă și lentoare de execuție. La baza stării de instabilitate se află un fond de afectivitate ambivalență și neliniștită, la care se asociază o componentă motorie mai mult sau mai puțin accentuată. Instabilitatea mintală și emoțională este inseparabilă de instabilitatea motorie. Să insistăm un moment asupra stărilor de instabilitate. H. Abramson distinge trei grupe diferite de instabilitate psiho-afectivă la copii și adolescenți, după cum urmează: 1) instabilitatea primară și esențială care cuprinde: a) cazurile de instabilitate psiho-motorie pură; b
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și mișcărilor; b) memoria autistă raportată, la vise, delir, cu un caracter strict personal și care exprimă o funcție a inconștientului; c) memoria socială, caracterizată prin „conduita recitării” (P. Janet) implicând o ordine rațională și o concepție socială asupra timpului, inseparabilă de categoriile logice. Aspectele psihopatologice Tulburările de memorie așa cum sunt ele întâlnite în psihopatologie sunt cuprinse cu denumirea generală de „amnezie”. Acestea pot fi de mai multe forme și anume: a) amnezii anterograde, privind amintirea evenimentelor în curs de desfășurare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Angoasa ne revelează dimensiunea timpului care „începe să se scurgă” în sensul de „cum” și de „ce va fi ?” Din acest moment, perspectiva viitorului omului este pusă sub semnul angoasei. Ea devine, în sens ontologic „frica de viitor”. Angoasa este inseparabilă de păcat, considerat ca vinovăție morală, care stă la baza acesteia. Să vedem ce este păcatul, pentru a putea deduce din acesta natura angoasei. Păcatul nu este un „obiect al gândirii” ci un „obiect al voinței”, o „tentație a voinței
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ști dacă soma și psyché sunt sau nu părți distincte ale persoanei, cum sunt unite și cum se influențează acestea reciproc. De fapt, aceasta este întreaga problemă a psihosomaticii, în realitate coexistența somaticului și a psihicului, dovedesc că ele sunt inseparabile și complementare. Omul concret este o unitate somato-psihică, fapt admis de specialiști. G.R. Heyer (1932) afirmă că „lumea somatică și lumea psihică nu sunt separate, ci trebuie să le considerăm ca pe două forme de manifestare ale vieții”. Pe aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în istoria sa trăită în intimitate, există într-o anumită măsură un teren comun corporal, psihic și spiritual al persoanei umane”. Acesta ne oferă cheia înțelegerii fenomenelor psihice normale, dar și a fenomenelor psihice morbide. Apariția și evoluția bolii este inseparabilă de istoria vieții individului. Boala psihosomatică nu este decât un mod de a fi al persoanei umane. Un tip de „răspuns” al acesteia la evenimentele psihotraumatizante emoțional-afective ale vieții cotidiene. Acest grup de afecțiuni nu trebuie privite ca „întâmplător” ci
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
al psihopatologiei. Ele dovedesc că între somatic și psihic, nu trebuie trasată o limită, ci, dimpotrivă, somaticul și psihicul constituie două părți ale întregului care este persoana umană. În cazul acesta fenomenele psihice morbide ca și fenomenele somatice morbide, sunt inseparabile, întrucât ele se regăsesc într-o formă comună în sfera fenomenelor psihosomatice morbide. Această concluzie este de o importanță deosebită pentru psihopatologie. În sensul acesta fiind considerată problema, sfera antropologiei psihopatologice se lărgește considerabil. Psihopatologia devine astfel o interpretare a
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
mai simtă liberă. Cele de mai sus demonstrează faptul că între Eul personal și conștiința morală a unei persoane există o legătură directă, permanentă, de o mare importanță. Că, de fapt, aceste două instanțe ale aparatului psihic al personalității, sunt inseparabile. Conștiința morală „dublează” Eul persoanei. Aceasta este atât de importantă, încât putem spune că nu se poate vorbi în mod deplin despre un Eu în absența conștiinței morale. Ea este cea care desăvârșește Eul. În mod egal, nu putem vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aspecte ale umanului. Din acest moment nebunia devine obiect de studiu, domeniu de reflecție, în care sunt descoperite „aspectele refuzate ale umanului”. Psihopatologia afirmă că nebunia nu este „o stare de rău”, ci „o altă față a umanului”. Ea este inseparabilă de persoana umană ca și starea de sănătate mintală cu care trebuie permanent comparată și înțeleasă ca o formă de complementaritate a acesteia. Concluziile psihopatologiei nu sunt, din acest motiv, numai de ordin științific, ci ele sunt și de ordin
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
miniștrii. Tendința de a lărgi scena socială și de a surprinde tipuri nu se reduce la alternarea de medii, la defilarea de personaje. Caragiale urmărește relații care să fixeze istoric un mediu și o situație. Lumea și calitatea privirii sunt inseparabile. „Ambițul“ lui Dumitrache, prelegerile lui Leonida, complicitatea din Scrisoarea pierdută aparțin în același timp societății românești de la 1880 și universului caragialian. Mascarea unuia dintre termeni deformează contururile, schimbă culorile. Elementele clasice sunt importante în operă. Un aspect semnificativ este faptul
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
ca acest consens să fie rezultatul unui contract social. Spre deosebire de limbă, vorbirea corespunde unui act individual al voinței și al intelectului, este concretizarea limbii, realizată de către un individ într-un anumit moment. În consecință, limba și vorbirea sînt două realități inseparabile, fiindcă, dacă nu ar exista limba în mintea vorbitorilor, nici unul dintre ei nu ar putea realiza vorbirea individuală și, pe de altă parte, fiindcă, dacă nu s-ar concretiza în vorbire, limba nu ar putea exista, posibilitatea existenței ei abstracte
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
acte, ai propriilor destine. Abraham Lincoln, în demersul său de a explica conceptul de libertate afirma că: Libertatea înseamnă și că individul trebuie să suporte consecințele acțiunilor sale, că va fi lăudat sau blamat pentru ele. Libertatea și responsabilitatea sunt inseparabile. Complementaritatea între libertate și responsabilitate înseamnă că argumentul în favoarea libertății se poate aplica doar acelora care pot fi considerați responsabili. El nu se poate aplica în cazul copiilor, alienaților mintali sau altor persoane incapabile să învețe din experiență și să
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
a năzuinței spre puritate sufletească cum n-am găsit la nici unul din oamenii pe care i am cunoscut personal.“ (P. Engelmann, op. cit., p. 205.) Reacțiile prietenilor nu-l puteau însă liniști pe Wittgenstein. El vedea calitatea muncii sale ca fiind inseparabilă de reușita sforțărilor sale de a ajunge în termeni cât mai clari cu sine. Din 1938 datează următoarea reflecție, reținută de Rush Rhees: „A te minți cu privire la tine însuți, cu privire la propria lipsă de onestitate, trebuie să aibă o înrâurire rea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
cunoaștere, așa cum o facem prin expresiile descriptive ale limbajului. Wittgenstein crede că este important să nu pierdem din vedere că experiențele subiective sunt proprii anumitor 288 GÂNDITORUL SINGURATIC ființe cum sunt ființele omenești. Existența experiențelor subiective, caracteristice ființelor omenești, este inseparabilă de existența unor manifestări verbale și nonverbale ale acestor experiențe. „«Dar ceea ce spui tu nu revine la faptul că nu există, de exemplu, durere fără comportarea caracteristică durerii?» - Înseamnă asta: se poate spune doar despre omul viu și despre ceea ce
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]