1,712 matches
-
blocurile reprezintă cel mai vizibil și mai uniform răspândit produs al urbanismului european și cea mai frecventă tipologie europeană de locuire construită vreodată, cu un maxim În anii ’60-’70. În spatele acestui boom stau: criza de locuințe, progresul tehnologic, filozofiile moderniste, economia de teren, concurența internă și stimulentele guvernamentale, ocupând desigur ponderi inegale În diversele țări și regimuri politice. Pe de altă parte, spre sfârșitul anilor ’80, În tot vestul Europei, chiar și În culturi În care respingerea a fost mai
Managementul proprietăţii imobiliare by ANICA-POPA, ADRIAN () [Corola-publishinghouse/Science/186_a_188]
-
sub titlul Suprarealism și integralism - stăruie pulsul epocei. Există un fond social care fecundă stilul artistului în stilul vremei. Realizările de artă se proiectează pe un perete de contimporaneitate”. Sunt formulări ce participă la fondul comun de idei al tendințelor „moderniste” ale momentului, neavând în ele însele nimic șocant. Vorbind despre „sufletul nou în poezie”, un Ovid Densusianu le anunță încă în spațiul simbolist, iar pentru E. Lovinescu „spiritul veacului” va constitui una din pietrele de temelie ale doctrinei sale. Și
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
mărturisește și poezia Tristeți de toamnă, cu care debutează în Sburătorul literar, nr. 43, din 20 octombrie 1922. După Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar și Vladimir Streinu, un nou începător „cu tâmplele înfierbântate” își face astfel intrarea în cercul „moderniștilor” - și va fi prezent, de acum înainte, cu câte o poezie în fiecare număr al revistei, până la încheierea primei sale serii (cu numărul 52, din decembrie 1922), iar în cea de a doua, cu un singur poem, în 1927. Alte
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
și nervilor mei, Ară-mă, treieră-mă, seamănă-mă, plouă-mă, Deschide-mi supapă de siguranță aorta, Iată: noaptea intră în odaie cu toată stima... La fel, „pastelul” comportă stilizări conforme noului univers imaginar, printr-o ostentativă transcriere în cod modernist: Drum dinam bandajat excepțional Casele se îmbrățișează în visul de var Tinctură de iod acest amurg cu rădăcini și amnar, Cât miresmele se împart ca afiș electoral. Sau lirica elegiacă - pentru a mai da un singur exemplu -, care găsește noi
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
de pildă, piețele de legume, pictate cu o pastă flamandă, într-un specific regim al interferenței regnurilor, punând într-o ecuație nouă elemente ale pillatienei „poezii a roadelor”, ceva din viziunea universalei germinații a lui Arghezi ori din destinul „naiv”, modernist al unui Adrian Maniu, ca în acest debut al secvenței a cincea a poemului: te oprești la vânzătoarea de legume își surâd ca șopârlele fasolele verzi constelația mazărei naufragiază vorbele boabele stau în păstaie ca școlarii cuminți în bănci ca
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
minunilor” de fiecare zi, a insolitului și surprizei disimulate de evenimentele aparent neutre, printre care se pierde, insensibil, omul comun. Textele din Act de prezență pot fi definite astfel ca o suită de poeme despre poem, într-o serie, tipic modernistă, a reflecției poeziei asupra propriei condiții. „Personajul” care se conturează și exprimă în ele este un poet, Poetul), iar „evenimentele” sunt supuse unui „tratament fabulatoriu” ce le subordonează, în ansamblu, problematicii creației. Altfel spus, programul teoretic (avangardist) trasat în manifestele
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
vede limpede, ca o suită de trasee dinamice, deschise către toate orizonturile, străbătând peisajele cele mai diverse, promițând și permițând cvasipermanetizarea statutului de descoperitor-inventator al poetului. Figură, așadar, foarte productivă în libertatea ei, nu întâmplător cultivată cu insistență de lirica modernistă a începutului de secol european, cu exemplul, în față, al unui Whitman, de poeți ca Apollinaire, Valery Larbaud, Blaise Cendrars, până la futuriști și suprarealiști, - adică într-o fază încă „romantică” a întâmpinării civilizației industriale. La Ilarie Voronca, ea va putea
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cu disponibilitățile de entuziasm ale tânărului ce abia descoperise o nouă formulă poetică), ci atracția pentru lumea spectacolului, îndeosebi a „feeriei elementare” oferite de circ, cu clovni și saltimbancii săi, ori de sărbătoarea de bâlci, era mai generală în mediile moderniste ale începutului de secol european, pe urmele romanticilor, apoi ale unor Baudelaire, Rimbaud etc. Cum arată Jean Starobinski, „lumea circului și a sărbătorii de bâlci reprezenta, în atmosfera de cărbune a unei societăți de industrializare, o mică insulă strălucind de
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Amurgul sparge fluier și saltimbanc”, „Geometria orașului: logaritm stelar, vals”, „câmpul cântă fără partitură”, „concert anotimpul”, „cerul tăiat un metru șapte / zeci și cinci pentru rochia de bal”, „Toamna a dansat, a dansat”... Topos predilect, cum am spus, al poeziei moderniste a momentului, circul are, și în viziunea lui Voronca, semnificații simbolice bivalente. El se circumscrie în primul rând ca spațiu și timp al acelei sărbători elementare despre care vorbea Jean Starobinski, precum în Almanah: Proprietarul circului salt mortal ca o
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
nouă a cerut o construcție nouă”, iar mai târziu va vorbi despre „neprevăzutul, noutatea asocierilor de idei și de obiecte”. Ca să ajungă la exaltarea „noutății” și a „neprevăzutului” în ecuația imagistică, Voronca a traversat, cum am constatat, o întreagă experiență modernistă și avangardistă, învățând desigur mai ales de la futuriști („spune-mi repede totul, în două cuvinte” - cerea Marinetti într-un manifest), constructiviști („expresia plastică, strictă și rapidă a aparatelor Morse”) și suprarealiști (prin care reia definiția imaginii dată de Pierre Reverdy
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
efectele terapeutice ale versului alexandrin, cu rigorile sale formale, recomandat odată autorului Brățării nopților, pentru a fi de acord că în scrisul acestuia există multe „virtuți poetice neîndiguite”, explicabile, desigur, și prin „uzul și abuzul unei disoluții principiale” caracteristice „poeziei moderniste” în genere - cum observă criticul cu altă ocazie - dar, nu mai puțin, prin frecventa neglijare de către poet a „principiului ordonator” capabil să asigure „grămezii de semnificanți” minima coerență, fie și pe temeliile mișcătoare ale luxuriantei „imagi-NAȚIUNI”. În fond, neglijarea „compoziției
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
certificând înrudiri whitmaniene (detectabile încă în Ulise) și anunțând accentele de retorică umanitaristă din lirica de expresie franceză a poetului. Pentru a nu mai vorbi de Incantații, carte care ar putea fi revendicată aproape în egală măsură de un poet „modernist” iubitor de rafinamente muzicale, și de avangardistul militând pentru totala eliberare a imaginației și identificarea lui a scrie cu a fi. Sunt doar câteva date care atrag atenția asupra faptului că avangardismul lui Voronca, real și autentic, ca un aport
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
și la o înaltă temperatură lăuntrică, pentru și întru poezie. Le înțelegea, desigur, din perspectiva absolutei disponibilități avangardiste și a unei ideale identificări dintre a scrie și a fi, acompaniate, chiar dacă nu întotdeauna în chip mărturisit, și de o conștiință „modernistă” a formei: dovadă frecventele tentative imnice și incantatorii, de poet „inspirat” și „spontan”, dar și de meșteșugar (neo)baroc și manierist, fascinat de spectacolul metamorfozelor verbale, cu gust pentru performanțele de ingeniozitate combinatorie. Despre „vocația (sa) temperamentală” s-a spus
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
maniera este fațada nimicului, nu mă refer la manierismul teoretizat de un Hocke, fiindcă acesta, la marii poeți barochiști, nu este manieră. La Góngora, de pildă, e stil. Firește, se poate discuta despre raportarea artei la nimic, atât în sens modernist, cât și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
interpretează din acest unghi afirmația lui Jürgen Habermas că modernismul a rămas un proiect neîncheiat, iar elementul ontologic decisiv al încheierii ca postmodernism devine abandonul total al oricărei transcendențe. Cu această premisă se poate vorbi de o "încheiere" a proiectului modernist și de inaugurarea unei noi paradigme, în care ființa ca Dasein nu mai are nevoie de nici un fel de transcendență pentru a se susține. Altfel spus, lumea centrată pe om își este suficientă sieși, fără "ipoteza" sprijinului în Dumnezeu. Postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernă, de vreme ce o împărtășeau deopotrivă Blaga, Mircea Eliade, Etiemble ș. a. În ultimă instanță, Vattimo nu este ostil nici religiei, pledând pentru un pluralism al alegerii conviețuitoare. IV. POSTMODERNISMUL ÎNALT (2) Conceptul de progres, atribuit istoriei ca loc central în gândirea modernistă, este coroborat nu numai cu metafizica unui Hegel, ci și cu teologia mântuirii creștine. Raportarea simultană la referențiale diferite poate naște iarăși echivoc, dacă nu confuzie. Într-adevăr, creștinismul admite "progresul" în om și în lume, căci acesta este potențial
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nemoianiană n-ar musti, din capul locului, de ideologie. Teoria secundarului are o țintă precisă: de a discredita majoritățile în favoarea minorităților, fiind un tipic simptom de political correctness. Aparent, Virgil Nemoianu propune depășirea dialecticii de tip hegelian, funcțională în imaginarul modernist al istoriei ca progres, în favoarea unei antitetici cu o destul de veche tradiție în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir și Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga și Ștefan Lupașcu. El pare a ține cont de maxima-cheie a gândirii eminesciene: Antitezele sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
alternativa la gândirea lui Nietzsche și Heidegger. Rorty asimilează acest "pesimism" heideggerian cu postmodernismul, găsind că ar fi "mesajul final al Occidentului către lume" și conform căruia Occidentul "și-a epuizat posibilitățile", încât a sosit ora stingerii în grădinile sale moderniste și postmoderniste, cum ar zice cinicul Cioran. Desigur, calea deschisă rămâne pragmatismului. Rorty crede că mesajul heideggerian a prins și a sedus modernitatea deoarece discursul său atestă un talent extraordinar, restrângând imaginația la poezie și filosofie. Gânditorul pragmatic, însă, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în manuale a scriitorilor proletcultiști, în anii '50. Odată cu apariția noilor programe și manuale alternative din învățământul preuniversitar, postmoderniștii și-au impus un capitol aparte, autoselectându-și liderii care să-i reprezinte în fața elevilor și profesorilor. Argumentul introducerii este, totuși, unul modernist: progresul pe care l-ar constitui postmodernismul în istoria formelor literare, deși ideologia postmodernistă neagă atât istoria, cât și ideea de progres. Ciudățenia reflectă iarăși propensiunea sofistică și afinitățile cu materialismul dialectic și istoric. În definitiv, postmodernismul se lasă explicat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aproximând, aproximând, nu putem, totuși, include pe toți scriitorii contemporani de valoare printre postmoderniști, cum ar dori Nicolae Manolescu, dar nici să reducem fenomenul la Mircea Cărtărescu și la "Cenaclul de luni". Este limpede că Manolescu lucrează cu un criteriu modernist acela al valorii. Dacă îl acceptăm, ieșim din canon și riscăm să-i nedreptățim tocmai pe veritabilii postmoderniști, care stau sub semnul epigonismului. De altfel, valoarea nu mai este un reper pentru cultura postmodernistă. Nici criteriul exclusiv al tehnicilor textualiste
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Anglia, la începutul anilor '60, trecând prin Doris Lessing și John Fawles, care au experimentat tradiția romanului englez, aceștia demonstrând că "filozofia poate ajuta motivarea construcției narative"217, ceea ce, la drept vorbind, se află în concordanță cu afirmația unui scriitor modernist, Albert Camus, care spunea că marii romancieri sunt "romancieri filosofi, adică contrariul romancierilor cu teză". Poziția lui Malcolm Bradbury iarăși ne pune pe gânduri, fiindcă epica postmodernistă de la noi a mers pe linia abandonului "categoriei profundului", vorba lui Patapievici. După
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Ihab Hassan. Dacă în ceea ce privește literatura și cultura, în genere, Ihab Hassan a preferat particula post-, când a fost vorba de reinvenția criticii el a preferat componentul para-. El a preconizat că o critică postmodernistă trebuie să fie altceva decât critica modernistă, așa cum s-a practicat ea în secolul al XX-lea. Și nu i-a zis postcritică, ci paracritică. Una dintre cărțile sale fondatoare se intitulează Paracriticismus (1975). Critica lui se vrea, astfel, departe de sofisticatele metodologii moderniste, poate ceva mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altceva decât critica modernistă, așa cum s-a practicat ea în secolul al XX-lea. Și nu i-a zis postcritică, ci paracritică. Una dintre cărțile sale fondatoare se intitulează Paracriticismus (1975). Critica lui se vrea, astfel, departe de sofisticatele metodologii moderniste, poate ceva mai aproape pe critica impresionistă, artistă de la noi. Ihab Hassan propune un model de critic inovator, violentând genurile critice consacrate, în căutări pe care el le numește "paracritice", din care nu exclude nici autocomentariul, de regulă, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că ea a fost predestinată, orânduită, ci este doar "un răspuns la problemele actuale", aceasta fiind condiția apariției oricărui fenomen cultural. Ray are întreg optimismul că viitorul aparține "creatorilor culturali" transmoderniști, transformarea având loc "sub ochii noștri". Semnele prăbușirii erei moderniste ar fi următoarele: 1)sfârșitul familiei ca mod de conviețuire socială, prăbușirea mitului marelui oraș, moartea industriei grele, a birocrației, apusul patriotismului statelor-națiuni; 2)sfârșitul cunoașterii moderne, al scientismului, al pozitivismului, al materialismului filosofic, al romantismului și al umanismului secular
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
națiuni", un jaf al oligarhiilor naționale, care a făcut dintr-o țară, ca România, cu resurse materiale și umane remarcabile, sub pretextul "modernizării" și "occidentalizării" sale, un stat slab și o civilizație marginală a Europei. România a avut dintotdeauna aprinși "moderniști" și "tradiționaliști", dar i-a lipsit spiritul transmodern, pe care-l reprezenta Eminescu, cel mai ignorat gânditor de politică națională. Contrareacția la provocările moderniste și postmoderniste a fost, în țările islamice, fundamentalismul, cu declanșarea, in extremis, a jihadului rețelelor de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]