3,037 matches
-
este în poziția de determinant tare, se folosește forma altei, cu desinența pronominală -ei. Când este în poziția a doua, de determinant slab, se folosește forma alte, cu desinența adjectivală -e. Valoarea de determinant slab sau tare se corelează cu morfologia. De ce este această diferență între flexiunea pronominală și cea adjectivală a pronumelor? Determinantul tare are o valoare pronominală, deoarece el are rolul de a selecta o entitate (denotată de substantiv), deci are o valoare referențială. Determinantul slab nu introduce o
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
GALR, II: 357) e. - Nu vezi că mă evită? / - Cine? / - Ei, știi tu! (cf. GALR, II: 357) Capacitatea anumitor limbi (cf. latina, româna, italiana, catalana, albaneza, araba, chineza, japoneza, limbile slave) de a accepta nelexicalizarea subiectului a fost pusă în legătură cu morfologia bogată a verbului, care poate exprima suficiente informații despre subiect prin mărcile de număr și persoană. În română, mărcile de număr și persoană sunt fuzionate într-o singură desinență. De exemplu, verbul a citi are la indicativ prezent desinențele: (19
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
pronume personal de persoana I nelexicalizat, iar substantivul (subsemnatul) are mai degrabă un statut de apoziție. Verbul poate fi la persoana I deși nu este lexicalizat pronumele personal subiect, româna fiind o limbă pro-drop, care admite nelexicalizarea pronumelui subiect datorită morfologiei verbale bogate: (81) Eu, subsemnatul / subsemnata, [...], mă angajez să restitui sumele primite cu titlu de bursă... 2.7. Termenii inclusivi Prin termen inclusiv se înțelege un nominal aflat în poziția de subiect care, fără să aibă trăsătura de persoană (I
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Analiza lui Moro ridică întrebarea de ce nominalul predicativ ridicat nu ajunge în Spec,GFlex, declanșând acordul. Pentru a da un răspuns, Moro propune o versiune puternică a parametrului pro-drop, și anume: în limbile în care pro poate fi permis de morfologia verbală, el trebuie să fie permis; mai mult, pro poate fi asociat doar cu nominale referențiale. Astfel pro conține trăsăturile phi ale nominalului referențial io ("eu") și este structural legat de poziția unde sunt generate nominalele în propoziția redusă. Rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
verbul alege pentru acord nominalul care are trăsăturile phi cele mai puternice. Există o "competiție" între cele două nominale pentru marcarea morfologică a verbului, iar nominalul cu trăsăturile cel mai bine marcate învinge. Această ipoteză este compatibilă cu aceea că morfologia este postsintactică, inserarea mărcilor morfologice de acord făcându-se după ce au avut loc operațiile sintactice (Bobaljik, 2008). Potrivit lui Bobaljik (2008), acordul verbului se face cu cel mai înalt nominal accesibil din GFlex, unde accesibilitatea este definită în termeni de caz
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
explicat mecanismul prin care, ulterior elipsei celui de-al doilea verb-predicat, primul verb predicat primește marca de plural (acest lucru nu se întâmplă de obicei în situațiile de elipsă a verbului). Acordul s-ar putea explica dacă am presupune că morfologia este postsintactică, operațiile morfologice se produc după cele sintactice (cf. Bobaljik, 2008). Conform analizei bipropoziționale (prin elipsă), dacă acordul se face la singular, acest lucru este interpretat ca fiind acordul obișnuit dintre subiect (primul conjunct) și predicatul său (verbul la
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
putea reprezenta un alt cuvânt, derivat de la singular cu sufixul -uri. O indicație în acest sens ar fi faptul că la brânzeturi, între forma de singular brânză și terminația -uri intervine segmentul -et-. În română, interfixele nu se întâlnesc în morfologia flexionară, ci doar în cea derivativă (rar). Substantivele feminine cu pluralul în -uri sunt puține și pot fi considerate neregulate. O posibilă problemă pe care o ridică această ipoteză este aceea că trebuie să admitem existența genului neutru la adjective
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
când complementul este +specific (în topica nemarcată, postverbală). 3. Argumente pentru a analiza dublarea clitică drept acord Argumentele pentru a analiza DC drept acord sunt diverse: (i) Argumente diacronice. S-a observat de mult că, cel puțin în limbile indo-europene, morfologia verbală de acord provine din elemente care la origine erau pronume personale. Această relație diacronică a fost observată pentru limbile indo-europene de gramaticieni ca Bopp (1816), Müller (1875) și Brugmann (1916), Meillet (1912), Kuryłowicz (1964), Watkins (1969), Szemerényi (1989) - vezi
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Al doilea criteriu se bazează pe observația că rezultatele morfofonologice ale atașării cliticului la gazdă sunt de obicei foarte regulate și nu duc la apariția unor forme neașteptate. În schimb, rezultatele neregulate (forme neregulate, supletive etc.) sunt destul de frecvente în morfologia flexionară. Dacă observăm că elementul clitic are efecte puternice asupra formei sau a structurii morfologice a gazdei sale, probabil că el s-a transformat într-o element flexionar. În general, cliticele de dublare a complementului direct din română nu afectează
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
9. Acordul în limba vorbită. 169 Aceste combinații nu sunt posibile la toate persoanele și numerele. 170 Cuiva este forma de dativ a pronumelui cineva, care la nominativ și acuzativ nu marchează genul, însă la genitiv și dativ are o morfologie de tip masculin (comp. cu nimănui, acestuia, vreunuia, altuia etc.). 171 Prepoziția pe nu mai are sensul locativ inițial, ci a devenit un element (semi)funcțional. Pentru un studiu al prepoziției funcționale pe, vezi Mardale 2007 (2009). 172 Conform normei
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
limbilor care s-au dovedit a fi ergative. Dificultățile cercetării unor limbi necunoscute, vorbite uneori în zone izolate, au făcut ca metodologia domeniului și, mai ales, adecvarea terminologiei să evolueze greu. Influența tiparului lingvistic occidental a avut ca rezultat transformarea morfologiei cazuale a limbilor ergative într-un adevărat repertoriu terminologic (în care mi-a fost destul de greu să mă descurc), iar mecanismele sintactice folosite de unele dintre limbile ergative să capete interpretări dintre cele mai diverse. Modelul adoptat pentru descrierea diferențelor
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de Sorace (2000) it. = italiană K = categoria funcțională Caz din domeniul nominal lat. = latină lit. = literal (traducere literală) LF = Logical Form (engl.), Forma Logică [+m] = trăsătură semantică primitivă care denotă starea mentală (engl. mental state), în accepția lui Reinhart MD = Morfologia Distribuită N = categoria lexicală nume neerl. = neerlandeză Nom./nom. = Nominativ nom. = nominalizare NP = Nominal Phrase (engl.), grupul nominal O = obiectul verbelor tranzitive OCP = Obligatory Case Parameter (engl.), Parametrul Cazului obligatoriu OR = Originator (engl.), originea evenimentului, în accepția lui Arad (1996
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ergative și foarte multe amestecă cele două tipuri. 3. TIPURI DE ERGATIVITATE Detaliind definiția ergativității, am arătat că aceasta poate fi interpretată atât pentru nivelul morfologic, cât și pentru cel sintactic (vezi supra, 2.1.). Multe dintre limbile care au morfologie (predominant) ergativă au sintaxă de tip acuzativ (Dixon 1994: 13). Ergativitatea morfologică și ergativitatea sintactică sunt considerate de mulți cercetători (Dixon 1994: 15; Haig 1998: 152 și alții) ca fiind parametri diferiți și independenți, dar a fost formulată și ipoteza
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sistemele acuzative. Deși, în studiul din 1979, Dixon folosește numai termenul de ergativitate morfologică pentru primul tip de ergativitate pe care îl identifică, în cartea din 1994 adaugă, în paranteză, denumirea intrapropozițională, subliniind astfel faptul că mijloacele de marcare a morfologiei ergative, precum și a morfologiei acuzative nu sunt, cu excepția marcării cazuale, propriu-zis morfologice, ci, mai degrabă, sintactice. 3.1.1. Posibilități de marcare a relațiilor sintactice intrapropoziționale Marcarea constituenților S, A și O se poate face prin mai multe mijloace 14
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
studiul din 1979, Dixon folosește numai termenul de ergativitate morfologică pentru primul tip de ergativitate pe care îl identifică, în cartea din 1994 adaugă, în paranteză, denumirea intrapropozițională, subliniind astfel faptul că mijloacele de marcare a morfologiei ergative, precum și a morfologiei acuzative nu sunt, cu excepția marcării cazuale, propriu-zis morfologice, ci, mai degrabă, sintactice. 3.1.1. Posibilități de marcare a relațiilor sintactice intrapropoziționale Marcarea constituenților S, A și O se poate face prin mai multe mijloace 14, inventariate și descrise de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
informația nouă este introdusă în poziția S sau A. Concluzia mai profundă a acestui studiu este că un model discursiv poate influența relațiile gramaticale. Comentând concluziile la care a ajuns Du Bois, Dixon (1994: 209) arată că, în limbile cu morfologie ergativă, un nominal reprezentând un nou participant va avea cazul absolutiv, ocupând fie poziția S, fie poziția O, spre deosebire de limbile acuzative, în care un nou participant este introdus, de obicei, ca A sau ca S. Cumming și Wouk (1987), preocupați
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
făcute de autoare (Spreng 2000) asupra limbii basce (în cazul căreia există numeroase discuții privitoare la existența pasivului) o conduc spre concluzia că această limbă nu are pasiv. Oyharçabal (2000) arată că teoria pasivității verbului în bască, constând în analiza morfologiei verbale și a marcării cazuale ca exprimând o structură sintactică pasivă, de care vorbitorii nu mai sunt conștienți pentru că această structură nu se opune uneia active, a făcut ca, în gramaticile tradiționale ale bascei toate structurile tranzitive să fie interpretate
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
toate structurile tranzitive să fie interpretate ca pasive, nominalul în absolutiv fiind considerat subiect sintactic, iar nominalul în ergativ, complement de agent. Începând din anii '70, această teorie a fost abandonată, acceptându-se ideea că basca este o limbă cu morfologie ergativă, dar cu sintaxă acuzativă. Există structuri pasive și antipasive, dar acestea nu se înscriu în opoziții sistematice de diateză. Coyos (2003) analizează dialectul souletin al limbii basce, în care există exemple de variantă pasivă și antipasivă pentru același verb
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
persoana 3 singular. Asemănarea dintre cele două limbi constă în faptul că subiectul de adâncime este plasat în cazul oblic: instrumental în eschimosă, dativ în warlpiri. Cele două limbi sunt identice în relația structurii dominate de VP. În D-Structură, morfologia antipasivă proiectează un NP care ocupă poziția de complement al verbului. Argumentul oblic este, la origine, obiectul numelui antipasiv, iar numele antipasiv este un afix care satisface cerințele morfologice pentru a se încorpora în verb. Principiile de realizare a cazurilor
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
două limbi diferă în privința tranzitivității de suprafață: în eschimosă, propozițiile antipasive sunt intranzitive, subiectul antipasivului fiind în nominativ (opacă), iar în warlpiri sunt tranzitive, subiectul antipasiv fiind în ergativ (transparentă). Între cele două limbi există și diferențe de poziționare a morfologiei antipasive: în structura verbului în eschimosă, dar în complexul dominat de C (numit și auxiliar) în warlpiri. Marcarea morfologică și mecanismele sintactice pe care le implică antipasivul depind de limbile avute în vedere, precum și de concepția autorilor care s-au
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
care le implică antipasivul depind de limbile avute în vedere, precum și de concepția autorilor care s-au ocupat de această problemă. Polinsky (2005) formulează observația că, în general, construcția antipasivă este marcată morfologic 69, dar anumite limbi prezintă sincretism între morfologia antipasivă și morfologia altor operații de detranzitivizare, cel mai frecvent, reflexivizarea (limbile pama-nyungan din Australia). Verbul antipasiv poate avea și alte caracteristici comune cu verbele intranzitive, de exemplu, în ciukotă, acordul. În limbile mayan, schimbarea de acord poate fi singura
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
antipasivul depind de limbile avute în vedere, precum și de concepția autorilor care s-au ocupat de această problemă. Polinsky (2005) formulează observația că, în general, construcția antipasivă este marcată morfologic 69, dar anumite limbi prezintă sincretism între morfologia antipasivă și morfologia altor operații de detranzitivizare, cel mai frecvent, reflexivizarea (limbile pama-nyungan din Australia). Verbul antipasiv poate avea și alte caracteristici comune cu verbele intranzitive, de exemplu, în ciukotă, acordul. În limbile mayan, schimbarea de acord poate fi singura indicație a antipasivului
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
faptul că o evoluție comună a limbii-mamă (de la construcția participială pasivă și posesivă la cea ergativă) poate fi urmată de o scindare dialectală, favorizată, în acest caz, de distanța geografică foarte mare între dialecte: în primul subdialect, tipul SOV cu morfologie ergativă nu este încă total instalat, în timp ce în cel de al doilea se constată deja o evoluție dinspre tipul ergativ (dezvoltat din construcții pasive și posesive) spre tipul acuzativ. În limba kurdă, investigată de Haig (1998), construcția ergativă își are
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
formulată de Alexiadou (2001) − situația din limbile ergative este similară cu cea a nominalizărilor din limbile acuzative − și cea propusă de Gildea (1998)85 − o analiză istorică a limbilor din familia cariban, în care ergativitatea morfosintactică este legată etimologic de morfologia nominalizărilor sau a adverbializărilor din limbile de tip acuzativ −; actualele construcții ergative sunt, la origine, pasive. Franchetto (2007) consideră că abordarea lui Alexiadou e în concordanță cu teoriile despre evoluția structurilor tranzitive. Într-un stadiu mai vechi, conservat în nominalizările
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
apărea în cazul ergativ, ca și substantivele animate. Niciunul dintre cei doi exponenți ai acestei abordări nu spune însă explicit că pronumele aveau marcare de tip nominativ−acuzativ (Rumsey 1987: 311). Rumsey (1987), folosind ierarhia lui Silverstein (1976), relevantă pentru morfologie, nu și pentru sintaxă, conciliază abordarea clasică (centrată pe partiția animat/inanimat) și abordarea nonclasică (centrată pe distincția nume/pronume), arătând că, încă din cel mai vechi stadiu al proto-indo-europenei, pronumele personale erau marcate după tiparul acuzativ, iar substantivele neutre
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]