1,340 matches
-
o sărută pe gură. Începu să se joace cu sînii ei, făcînd ochii mari și surîzÎnd cînd sfîrcurile se Întăriră, de parcă era martoră la vreun miracol al naturii. Camera video asista pasivă la dezmierdările femeilor. Urmăream scena aceasta de lesbianism parodic convins că niciuna dintre femei nu era actriță profesionistă. Își jucau rolurile ca niște membri ai unui grup de teatru amator care pun În scenă o farsă plasată Într-un bordel din vremea Restaurației. Într-o scurtă pauză Între două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
Dumitrescu, Marin Fagu, Liliana Gavrilescu, Daniela Lungeanu, Petronela Purima) a reprezentat o recunoaștere și o confirmare a valorii școlii românești de animație. Prezentat în cadrul secțiunii pentru adulți, spectacolul Teatrului }|ND|RIC| a stârnit comentarii elogioase privind originalitatea reinterpretării în cheie parodică a textului lui Voltaire și a tehnicilor de mânuire, a talentului artiștilor păpușari, a puterii lor de improvizație. Premiul obținut la Praga se adaugă palmaresului acestui spectacol, Candid fiind premiat anul trecut la festivalurile de gen de la Cluj Napoca și Galați
CANDID premiat la Praga, "orașul păpușilor" by Raluca Tulbure () [Corola-journal/Journalistic/8360_a_9685]
-
reflectă cel mai bine toate analogiile româno-americane. Dacă în anii ^90 - scrie Andrei Simulț - prozatori precum Al. Ecovoiu, Dan Stanca, Daniel Bănulescu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Strîmbeanu, Radu Aldulescu, Petre Cimpoeșu, Bogdan Suceavă scriau romane axate "pe o combinație între apocalipsa parodică, teoria conspirației, vizionarism, scenariul milenarist și o hermeneutică paranoică" (precum Pynchon, Vonnegut, John Barth sau Don DeLilo), acum genul, în ciuda unor prelungiri, pare oarecum epuizat, și fiindcă e dificil de scris. Mult mai facile sînt rețetele "fracturiste", însă toate aceste
Actualitatea - In memoriam Monica Lovinescu by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/8346_a_9671]
-
acel punct, mediul electronic și trombonul, cu sunet sălbatic, primitiv, în contrast cu puritatea percuției dau semnalul regresiei în timp, pentru a recupera seninătatea originară a condiției umane. Numai că, din gravă, dramatică, dispe- rată, această condiție se convertește într-o stare... parodică! Personajul feminin își aruncă rând pe rând măștile constrângătoare - simulacre ale propriei ființei - iar personajul masculin îi presară, calm, pe creștet, ceva asemănător cu nisipul - aluzie la nașterea omului ”din țărână”, al trecerii efemere pe pământ și al întoarcerii în
Puncte cardinale by Despina PETECEL-THEODORU () [Corola-journal/Journalistic/83407_a_84732]
-
cele trei laturi ascuțite ale unui trident, am putea decela tot atâtea paliere expresive, clar conturate: cel ludic - piesa debutează cu semnale emise de flautist dintr-un fluier de jucărie sau de...polițist (!), dar și cu vocalize contrapunctice, cu aer parodic, intonate de cei trei instrumentiști - cel preponderent ritmic - populat cu formule mozaicate, catastrofice și accente dure, mai ales la percuție, asemenea celor folosite în teatrul kabuki - și cel elegiac, care atinge inefabilul spre final. Ca întotdeauna, Adrian Iorgulescu găsește măsura
Puncte cardinale by Despina PETECEL-THEODORU () [Corola-journal/Journalistic/83407_a_84732]
-
anume intenție. Obiectivele literaturii, consideră T.W. Adorno, sunt de a vindeca, a schimba, a încuraja, a spera, a alina în sens pozitiv; a problematiza, a tulbura, a contesta, în sens negativ. Arta este prin definiție „critică a seriozității vieții”, parodică, ludică, polemică și în extremis chiar subversivă. Controversa reală începe însă odată cu manipularea lor propagandistică. B. Croce, încă de la începutul secolului, vorbește despre ideea de „teză = tendință”. O operă poate „suferi de tezism” nu numai social, politic, ci și moral
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]
-
literare, în special romanul polițist, și a unor paradigme culturale (modernism și postmodernism) din perspectivele unui american cosmopolit al zilelor noastre. Auster dramatizează aspecte importante ale construcției realității și ale mercantilizării artei, în care consumatorul de ficțiuni impune autorului reciclarea parodică a celor mai populare genuri, pe de o parte, iar autorul postmodern acceptă provocarea, parodiind și problematizând la rîndul lui rolurile cititorilor și autorului. "Închipuie-ți cum ar fi spus povești Raymond Chandler dacă ar fi petrecut prea mult timp
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
pentru cititorul avid de povești. În anii cincizeci, pe când existențialismul avea impact în cercuri intelectuale americane, Barth se lansase cu romane considerate existențialiste (The Floating Opera, 1956, și The End of the Road, 1958), dar care sunt mai degrabă abordări parodice a ceea ce el numea literatură premodernistă, precum și ale filozofiei existențialiste. Ficțiunile care l-au consacrat printre protagoniștii paradigmei postmoderne au apărut în anii șaizeci (romanele The Sot-Weed Factor, 1960, și Giles Goat- Boy, 1966, precum și celebra culegere de povestiri Lost
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
manifest (vezi AMERICAN EXCEPTIONALISM și MANIFEST DESTINY). Giles Goat-Boy este povestea unui băiat crescut împreună cu caprele, care crede inițial că e țap, dar descoperă că are o misiune divină: aceea de a salva tinerii studioși de repetenție, într-o versiune parodică a teoriei profesorului Campbell asupra arhetipului eroului universal (în The Hero with a Thousand Faces), combinată cu convențiile romanului academic și cu o alegorie geopolitică a lumii împărțită în două tabere, două campusuri adverse, estul și vestul. Ca și în
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
îi povestesc faptul că ei arată și sunt așa cum vor fi toți oamenii foarte curând. Peregrinările haotice ale lui Benny îl duc și în canalele subterane ale New York-ului, infestate de șobolani și aligatori. Aici, părintele Fairing, într-o viziune parodică a celebrei teorii a lui John Winthrop amintită mai sus (orașul de pe colină din faimoasa predică din 1630), visează la o nouă Americă. Binecuvântează apele sistemului subteran de salubritate new- yorkez și visează să convertească la dreapta credință toți șobolanii
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
țin să marcheze, înainte de orice altceva, ruptura, atitudinea anticonvențională „destructurarea gramaticii” și „logicii” discursurilor tradiționale; ilustrare, în fond, a unor teze futuriste („cuvintele în libertate”) și, mai ales, dadaiste, într-un demers ostentativ antipoetic, - cum o atestă cele două Strofe parodice, dintre care a doua nu e decât reproducerea răsturnată a versurilor celei dintâi; mod ludic de a vorbi, ca Urmuz, despre vidul Literaturii, nu înainte de a fi subminat, la nivel microtextual, clișeele mitice, coborâte în proza cotidiană (un exemplu ar
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ale îndemânării sau ale stângăciei își amestecau farmecele pentru spectatorul obosit de monotonia sarcinilor vieții serioase”. În ce privește celălalt aspect al fenomenului, relevat de criticul citat, și anume identificarea poetului (artistului) cu condiția bufonului, saltimbancului sau clovnului, ca „mod deturnat și parodic de a pune problema artei” sau ca „epifanie derizorie a artei și a artistului în societatea modernă”, el nu va fi esențial la Voronca (deși nu va lipsi cu totul), poetul român fiind atras mai degrabă de desfășurările feerice ale
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
al postmodernismului, ci unul organic, ce să se afle, adică, în concordanță cu anumite tradiții literare și linii de evoluție din literatura română"4. Într-adevăr, există note particulare ale postmodernismului românesc sub mai multe aspecte. Unul e că intertextualitatea parodică vizează cu precădere texte poetice din literatura națională, optzeciștii descoperindu-și ca principali precursori pe Bacovia (poeții) și pe Caragiale (prozatorii), nemaivorbind de înaintemergători mai recenți, cum ar fi grupul oniriștilor și "Școala de la Târgoviște". Cel mai "național", ca să zic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pretinde că Levantul este singura mare creație postmodernistă românească, opul constituindu-se ca o epopee lirică a întregii poezii naționale, de la Dosoftei și Bolintineanu până la Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu. În atare perspectivă, Levantul transcende chiar capcanele neoavangardei și ridică parodicul la condiția lui pură, cu o invenție verbală uluitoare, în consonanță cu geniul limbii române. Dar tocmai fidelitatea față de canonul postmodernist, care elimină din artă dimensiunea profunzimii, exersându-se exclusiv ca invenție verbală (dincolo de care tronează nimicul), face din Levantul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de îndemnul lui Wittgenstein), dar nu și urmașii lor postmoderniști, dat fiind faptul că Eco trece un mare teoretician și practician al noului canon. La drept vorbind, ceea ce va supraviețui din Levantul ține de translingvistic, iar nu de efortul jocului parodic. O normă a canonului afirmă că artistul postmodern și-a pierdut inocența și, în consecință, el va trăi și va crea, fatalmente, sub semnul parodicului. Mircea Cărtărescu o afirmă în scrierile sale teoretice și-și face o glorie din asta
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
drept vorbind, ceea ce va supraviețui din Levantul ține de translingvistic, iar nu de efortul jocului parodic. O normă a canonului afirmă că artistul postmodern și-a pierdut inocența și, în consecință, el va trăi și va crea, fatalmente, sub semnul parodicului. Mircea Cărtărescu o afirmă în scrierile sale teoretice și-și face o glorie din asta. Însă un comentator perspicace, precum Marian Popa, sesizează că fondul rezistent al Levantului atestă contrariul: "Cărtărescu nu e un dezabuzat. Trebuie să existe o gigantică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sale de a-și întemeia legitimitatea pe proiectul de emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică. Dar această rescriere, așa cum am mai spus, lucrează de multă vreme deja în modernitatea însăși"127. Aici, Lyotard ține să tempereze entuziasmul parodic al lui Baudrillard, precizând că nu rețeaua de simulacre dă noutate rescrierii, ci "importanța căpătată de conceptul de bit, de unitate de informație" care deschide un ansamblu nelimitat de posibilități, de meniu, sub controlul programatorului, un soi de perlaborare ce
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Hemingway, a lui Faulkner. Înclin să cred că postmoderniștii noștri au urmat, mai degrabă, modelul francez, cel cu apetit pentru terminologie (vezi zarva declanșată în jurul conceptului lansat în 1979 de Lyotard) și care a pus mai mare accent pe parodic, pe ludic, pe simulacre. Tradiția americană a determinat ca moda venită din Franța să fie relativ destul de repede abandonată și să revină la sănătosul filon al pragmatismului sau să exploreze calea nouă a transmodernismului. Cazul, bunăoară, al lui Richard Rorty
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
estetizantă literatură din Estul Europei. Nu e puțin lucru. După formula lui Richard Rorty, postmoderniștii români s-au refugiat ascetic în limbajul poetic, precum Don Quijote în lumea cărților. Performanțele au putut fi, uneori, extraordinare, ca în capodopera de invenție verbală parodică și sentimentală a lui Mircea Cărtărescu Levantul. Neosămănătorismul, în capodopera lui Cărtărescu, e al simulacrelor de intenție livrescă, devenind atât de specific românesc, încât Levantul e, probabil, cea mai intraductibilă scriere din literatura noastră, după cum am mai făcut observația chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Ultimul reușește să facă din postmodernism o experiență familiară, sintetizându-i constantele estetice, într-o lucrare cu tentă didactică, apărută într-o colecție adecvată: spiritul ludic, prevalența concretului (a profanului), un nou antropocentrism, întoarcerea la real, conștiința textuală, biografismul, ironia parodică etc. Bun cunoscător al teoriilor (adesea contradictorii) despre postmodernism, cât și al practicienilor români ai poeziei, încearcă și o oarecare detașare de "canon". El crede că postmodernismul autohton nu trebuie redus la generația '80. Un capitol al Poeziei postmoderne se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de susținere. Lumea nu-și poate permite să renunțe la modernizare, la progres, așa cum s-a iluzionat utopia postmodernistă a postistoriei. Fred W: Riggs reproșează postmodernismului că în loc să-și îndrepte cugetarea și eforturile creatoare spre viitor, a preferat o zăbavă parodică asupra trecutului. Cu mult mai necesară, crede Riggs, nu este o despărțire de modernism, ci, dimpotrivă, concentrarea atenției spre efectele paramoderniste, în măsură să submineze și să distrugă cuceririle benefice ale modernizării. Consecințele negative paramoderniste s-ar datora tendințelor de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
multe limbi) este Future primitive and other essays.231 El opune postmodernismului un transmodernism radical, ca inițiator al unei mișcări nihiliste anarho-primitivistă. De fapt, Zerzan practică un bizar hiper-postmodernism în oglindă. Dacă postmodernismul se-ntoarce în trecut cu o detașare parodică, John Zerzan ia lucrurile în serios, bănuind că a existat un Eden "pre-lapsarian", o civilizație anterioară "căderii în reprezentare". Ostilitatea față de paradigma unei civilizații a reprezentării am întâlnit-o, dar dintr-o altă perspectivă, la Michel Foucault sau la alți
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mult decât au vrut admiratorii sau adversarii săi. Pentru transmodernismul său avant la lettre, prima piatră de încercare este raportarea la Eminescu și la alți scriitori ai tradiției. Nichita Stănescu nu se raportează la Eminescu al formelor poetice la modul parodic și intertextual, ca Mircea Cărtărescu, bunăoară. Apoi, cu siguranță, dacă ar fi trăit și în anii de după 1989, poetul n-ar fi respins gândirea lui Eminescu și nu l-ar fi găsit anacronic ca poet. Nichita Stănescu acorda cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
8 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, Fundația Luceafărul, București, 2001, p. 613. 9 Un neotradiționalist ca Mihail Diaconescu merge atât de departe cu asocierea dintre radicalismul avangardei (anarhist din punct de vedere politic) și deconstructivismul parodic al postmodernismului, încât îi neagă orice intenție pozitivă în valorificarea tradiției: "Citatul" postmodernist nu continuă vechile opere, ci le neagă vehement uneori, batjocorindu-le. În produsele postmoderniste nu "citatele" sunt importante, ci batjocura". (Despre postmodernism ca mizerie intelectuală și morală
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se deschide cu o adunare de partid „fulger” într-un liceu, unde secretarul organizației de bază le reamintește profesorilor prioritățile privind normele muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste. Cheia este evident ironică, dar construcția nu e deloc parodică. Împărțit în două povești care curg paralel, una sâmbătă, duminică, luni, cu capitole numerotate, 1, 2, 3,..., și cealaltă narațiune, titulară, cu capitolele numerotate în sens invers, 33, 32..., către un capitol final 0, romanul stă sub motoul bacovian „Sunt
VIANU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290511_a_291840]