4,234 matches
-
și nicovală. Victimă a unei „coaliții diabolice” (Imperiul Roman și poporul evreu), aceasta nu are de ales decât între apostazie și martiriu. Acest ton alarmant se face simțit de‑a lungul întregului comentariu, dar mai ales în secțiunile referitoare la persecuții. În prima omilie (cap. 20) Hipolit descrie scena unei arestări, inspirată probabil dintr‑un fapt real, experiat de comunitatea al cărei păstor era. Alianța paradoxală dintre romani și iudei reprezintă unul dintre semnele eshatologice: „Când cele două popoare se vor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trei destine pilduitoare, Hipolit face aluzie, în realitate, la epoca sa. El sugerează posibilitatea oricărei schimbări de atitudine din partea autorităților romane în privința creștinilor (ideea convertirii) și, în același timp, îi amenință cu pedepse pe împărații care nu vor pune capăt persecuțiilor. Venirea Anticristului Sfârșitul lumii va fi precedat de venirea obligatorie a lui Anticrist. Acesta beneficiază de o descriere convențională, în limitele „tradiției” reprezentate de textele noutestamentare deja consacrate și de scenariul de la Irineu: „Atunci când pe pământ va fi nelegiuirea nelegiuirii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
repercusiuni asupra datei parusiei. După cum am remarcat deja, Hipolit se adresează unei comunități creștine care trăiește într‑o atmosferă marcată de o extremă violență, precum și de o tensiune vizibilă a așteptării parusiei. Această așteptare ar putea avea două cauze: reluarea persecuțiilor împotriva Bisericii sau pur și simplu lectura improprie pe care unii (mai ales montaniștii) o făceau Scripturilor. Hipolit adoptase în Christ. atitudinea autorului epistolei 2Tes. - așteptarea vigilentă - fără a insista însă prea mult asupra subiectului. Aici, într‑un context mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și până la a doua parusie mai sunt trei secole, deci un interval suficient de liniștitor. Miza exegetului este dublă. Pe de o parte, acesta trebuie să‑și convingă auditorii de faptul că Anticristul nu lucrează încă în lume, în pofida asprelor persecuții suferite de Biserică. Ele trebuie înțelese ca încercări similare celor îndurate odinioară de profeții Vechiului Testament. Acceptând martiriul unui anumit număr de „aleși”, Dumnezeu dorește să mențină trează și să fortifice credința creștinilor. Pe de altă parte, Hipolit încearcă să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a împărăției lui Cristos. Hipolit are o viziune anticristologică esențial politică, destul de diferită de a lui Irineu. Com. Dan. - în realitate o serie de omilii care au ca pretext Cartea lui Daniel - a fost redactat într‑o perioadă de aspre persecuții. Hipolit reia în manieră proprie teoria succesiunii imperiilor, insistând asupra întârzierii parusiei. Profețiile din Daniel îi oferă prilejul să dezvolte anumite teme stringente, actuale, pe care le tratează din perspectivă anticristologică: persecuția, martiriul, atitudinea credincioșilor față de puterea politică, răbdarea, așteptarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a fost redactat într‑o perioadă de aspre persecuții. Hipolit reia în manieră proprie teoria succesiunii imperiilor, insistând asupra întârzierii parusiei. Profețiile din Daniel îi oferă prilejul să dezvolte anumite teme stringente, actuale, pe care le tratează din perspectivă anticristologică: persecuția, martiriul, atitudinea credincioșilor față de puterea politică, răbdarea, așteptarea vigilentă a celei de‑a doua parusii, a cărei iminență este respinsă de autor. Acesta se înscrie pe linia tradiției metafizice ioanice care opune împărățiile succesive și perisabile ale acestei lumi împărăției
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
2Tes. 2,6‑7, capabilă să oprească pentru un anumit timp, venirea tiranului eshatologic. Roma va dăinui cinci sute de ani, fapt ce situează inaugurarea regatului blestemat la trei secole distanță de vremea în care trăiește Hipolit. În ochii săi, persecuțiile constituie semnul începutului sfârșitului. Imperiul prefigurează și împiedică în același timp venirea Anticristului. Între acestea două există o legătură complexă; dispariția unuia atrăgând imediat după sine instaurarea celuilalt. În comparație cu epoca eshatologică, epoca prezentă se dovedește suportabilă, acceptabilă chiar. Am putea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
deoarece el încearcă să aducă, pe baza mărturiilor scripturistice, răspunsuri clare și convingătoare unor întrebări ivite într‑o comunitate care se confruntă cu grave probleme politice și religioase. Aceste întrebări sunt legate de credința milenaristă, de raportul dintre parusie și persecuții, de sensul răbdării și al martiriului, de raportul dintre mesia iudeu și mesia creștin. Strategia sa hermeneutică rezidă în identificarea referirilor la Anticrist și la predecesorii săi în diferitele fragmente ale Vechiului și Noului Testament. De Christo et Antichristo este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Jean‑Michel Poinsotte, „cinci sunt motivele pentru care Nero era sortit să devină un personaj eshatologic, încarnarea Anticristului, a cărui venire iminentă, pentru unii, frământa imaginația creștinilor din primele secole”. Acestea sunt: o viață plină de josnicii și de crime; persecuțiile împotriva creștinilor; Orientul; misterul care învăluie sfârșitul împăratului; rolul jucat de scrierile apocrife. Rolul primordial în crearea și transmiterea legendei lui Nero‑Anticrist (sau prototip al Anticristului) a revenit Apocalipsei. Scrierile apocrife nu ar fi putut alimenta și susține singure
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sibiline, valului literaturii de propagandă antiromană inițiată de Orient. Eliberarea creștinilor și victoria finală a lui Cristos sunt puse pe același plan cu condamnarea Romei („Marea Desfrânată”, „Noul Babilon”) și a imperiului occidental. Pe de altă parte, declanșând cea dintâi persecuție sângeroasă împotriva creștinilor, în anul 64, Nero se impune practic drept paradigmă a persecutorului. Chiar dacă ideea dezvoltării mitului anticristic pornind de la legenda neroniană nu poate fi acceptată, merită remarcat rolul capital pe care figura tiranului păgân l‑a avut în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puțin decât întruparea principiului răului absolut. Comentariul la Apocalipsă al lui Victorin de Poetovio Introducere Victorin, episcop de Poetovio, a trăit în cea de‑a două jumătate a secolului al III‑lea și a murit ca martir, se pare, în timpul persecuției lui Dioclețian (304). În De uiris illustribus, Ieronim face această scurtă însemnare biografică: „Victorin, episcop de Poetovio, nu era deprins cu latina tot așa cum era cu greaca. Datorită felului în care scrie, lucrările sale par comune, în ciuda ideilor sublime pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Augustin. Secțiunea anticristologică M. Dulaey prezintă structura comentariului în felul următor: 1) cap. 1-3: vedenia Fiului omului; unitatea Bisericii; Duhul septiform; 2) cap. 3-4: vedenia tronului; cele două Testamente; 3) cap. 6-9: cele șapte coroane și cele șapte trâmbițe: simbolul persecuțiilor; 4) cap. 10-11: îngerul cu cartea în mâini; Isus deschide cartea; 5) cap. 11-19: secvența eshatologică; Anticristul‑Nero; 6) cap. 20-22: cele două învieri, judecata și împărăția de o mie de ani. În această secțiune este ilustrată pe larg teoria
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este semnificativă tocmai ideea de coborâre a îngerului pe pământ în scopul îndeplinirii misiunii kerigmatice. Iată interpretarea versetului: „Textul vorbește despre profetul Ilie, care trebuie să vină înainte de vremea lui Anticrist, pentru a reface Bisericile și a le întări împotriva persecuției de nesuportat” (7). Activitatea profetului Ilie are loc într‑o perioadă de haos social și de persecuție (8). Cu toate acestea, ea se va solda cu o serie de convertiri ale evreilor și păgânilor. În capitolul 11 se vorbește însă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
versetului: „Textul vorbește despre profetul Ilie, care trebuie să vină înainte de vremea lui Anticrist, pentru a reface Bisericile și a le întări împotriva persecuției de nesuportat” (7). Activitatea profetului Ilie are loc într‑o perioadă de haos social și de persecuție (8). Cu toate acestea, ea se va solda cu o serie de convertiri ale evreilor și păgânilor. În capitolul 11 se vorbește însă nu de unul, ci de doi martori, insistându‑se asupra activității lor înfricoșătoare: „Toate plăgile pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cele mai captivante din întreaga literatură patristică. În opinia lui Commodian, momentul în care vom primi „viața veșnică” este foarte aproape. El va fi însă precedat de o perioadă de conflicte violente. Primul semn eshatologic este reprezentat de „a șaptea persecuție” împotriva creștinilor, întreruptă de invazia goților, conduși de un rege cu nume apocaliptic, rex Apollion (v. 811; cf. Apoc. 9,11). Acesta cucerește Roma cum multa milia gentis, luând prizonieri senatorii, dar tratând „ca frați” (ut fratres gaudio pleni) pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ucidă pe profet, aducându‑i învinuirea de trădare a religiei tradiționale. Nero poruncește ca profeții (Commodian trece aici de la singular la plural; cf. Apoc. 11) să fie aduși uehiculo publico la Roma și să fie „sacrificați” neîntârziat. Ulterior, el declanșează persecuția împotriva Bisericii. Reacția divină nu se lasă așteptată: potrivit Apoc. 11,13, a zecea parte a orașului este distrusă și sunt omorâți șapte mii de oameni. Profeții sunt ridicați în văzduh, printr‑o minune dumnezeiască. Persecutorii nu sunt însă intimidați
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și logica pasajului referitor la Nero aliat al senatului roman. Drept urmare, considerăm perfect valabilă teza propusă pentru prima oară de J. Gagé și reluată ulterior de Sordi și Salvatore. Primul semn al sfârșitului este reprezentat de cea de‑a șaptea persecuție împotriva creștinilor. Potrivit tradiției, ar fi vorba de persecuția lui Decius, ulterioară celor declanșate sau favorizate de Nero, Domițian, Traian, Marcus Aurelius, Septimius Sever și Maximin Tracul. Către sfârșitul domniei lui Decius (250) are loc invazia goților, încă necreștini, conduși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
roman. Drept urmare, considerăm perfect valabilă teza propusă pentru prima oară de J. Gagé și reluată ulterior de Sordi și Salvatore. Primul semn al sfârșitului este reprezentat de cea de‑a șaptea persecuție împotriva creștinilor. Potrivit tradiției, ar fi vorba de persecuția lui Decius, ulterioară celor declanșate sau favorizate de Nero, Domițian, Traian, Marcus Aurelius, Septimius Sever și Maximin Tracul. Către sfârșitul domniei lui Decius (250) are loc invazia goților, încă necreștini, conduși de prințul Kniva. Commodian dovedește mare simpatie pentru goți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cercetătorilor Gagé, Sordi și Salvatore, evenimentele descrise în ultima parte a poemului Carmen... corespund celor petrecute între 253 și 260, în timpul „septenatului” lui Valerian. Din cei șapte ani ai acestei domnii, doar ultimii trei ani și jumătate sunt marcați de persecuțiile anticreștine. Conform unei scrisori adresate de episcopul Denys de Alexandria lui Hermmon, menționată de Eusebiu în H.E. (7, 10, 3), aflăm că prima parte a domniei lui Valerian a fost favorabilă creștinilor, iar „casa sa era totdeauna plină de credincioși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aflăm că prima parte a domniei lui Valerian a fost favorabilă creștinilor, iar „casa sa era totdeauna plină de credincioși, ca și o Biserică”. După 256, schimbarea este radicală. În viziunea lui Commodian însă, întreaga domnie stă sub semnul catastrofalului, persecuțiile încununând, într‑o anumită măsură, seria calamităților naturale care s‑au abătut asupra imperiului: secetă, foamete, ciumă. Un alt punct litigios pentru comentatori îl reprezintă versurile 823‑824, în care primul Anticrist este numit simbolic „Cyrus”: exurgit interea sub ipso
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
asemenea, văzut ca un „nou Cyrus”, dat fiind că reînvie speranțele evreilor. De altfel, Commodian dă de înțeles fără echivoc că domnia acestuia este favorabilă nu numai păgânilor, ci și iudeilor. Nero este caracterizat drept „persecutor”. El a declanșat prima persecuție împotriva creștinilor și, acuzație extrem de gravă, din ordinul său au fost uciși Apostolii Petru și Pavel: qui Petrum et Paulum prius puniuit in urbem (v. 828). Activitatea nefastă care debutează în timpul primei sale existențe se continuă, la sfârșitul lumii, atunci când
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
v. 858). Moartea profetului/profeților este cerută în fața senatului de către iudei precibus et donis iniquis (v. 852). Senatorii susțin că Ilie reprezintă o amenințare pentru cultul tradițional. În ceea ce‑i privește, iudeii invocă subminarea autorității Romei. Nero declanșează și continuă persecuția fără a ține seama de avertismentul divin: distrugerea celei de‑a zecea părți a Cetății și ridicarea la cer a trupurilor profeților uciși. El are alături doi cezari, pe care Sordi îi identifică cu Gallian și Salonin, cosemnatari ai edictelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai simplu ar fi să presupunem nu unul, ci două modele alternative. Primul (sintetic), reprodus în acrostihul 41, prezent de asemenea în comentariul lui Victorin, propune un Anticrist‑Nero rediuiuus. Împăratul roman revine pe pământ de inferno leuatus, declanșează ultima persecuție împotriva creștinilor, distruge Roma și intră învingător în Ierusalim. Iudeii recunosc în el pe adevăratul Mesia, dând crezare semnelor și minunilor săvârșite de pseudoprofetul său. Cel de‑al doilea model (analitic), prezentat în Carmen..., propune doi tirani eshatologici, dintre care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În Carmen, în schimb, el face apel la modelul analitic, dat fiind că celălalt model se dovedește ineficient. De ce? Mai întâi, trebuie avută în vedere intenția apologetului de a strecura în versuri realitatea istorică, definită, din perspectiva creștinilor, de o persecuție violentă. Dar, pentru ca această realitate să poată fi reflectată în poem, autorul trebuie să inventeze un persecutor credibil, adică un personaj care să îmbine toate trăsăturile împăratului roman. Legenda neroniană oferă cadrul ideal pentru un asemenea demers. Nero‑Valerian nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
chiar, el este cel care se face vinovat de uciderea apostolilor Petru și Pavel. „Acesta a fost, scrie el, cel dintâi prigonitor al slujitorilor lui Dumnezeu: a poruncit să fie răstignit Petru și decapitat Pavel.” Apologetul latin nu poate uita persecuțiile îndurate de coreligionarii săi timp de două secole, în schimb, în momentul în care creștinismul devine religie licită, activitatea sa pusă în slujba deplângerii și a rememorării faptelor este dublată de una de recunoștință și de elogiere a Imperiului de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]