1,576 matches
-
că Manolescu lucrează cu un criteriu modernist acela al valorii. Dacă îl acceptăm, ieșim din canon și riscăm să-i nedreptățim tocmai pe veritabilii postmoderniști, care stau sub semnul epigonismului. De altfel, valoarea nu mai este un reper pentru cultura postmodernistă. Nici criteriul exclusiv al tehnicilor textualiste nu e suficient de relevant, fiindcă unii dintre scriitori le practică, fără însă a îndeplini alte condiții mai importante, cum ar fi neabandonarea sacrului. Raportându-ne la intertextualitate, n-au cum să fie postmoderniști
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernistă. Nici criteriul exclusiv al tehnicilor textualiste nu e suficient de relevant, fiindcă unii dintre scriitori le practică, fără însă a îndeplini alte condiții mai importante, cum ar fi neabandonarea sacrului. Raportându-ne la intertextualitate, n-au cum să fie postmoderniști scriitori valoroși ca Adrian Păunescu, Grigore Vieru, C. D. Zeletin, Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Petru Dumitriu și atâția alții. Dacă plecăm de la sacru, respins categoric de postmoderniști, nu pot fi comilitoni Adrian Popescu, Ioan Alexandru, C. D. Zeletin, Cezar Ivănescu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar fi neabandonarea sacrului. Raportându-ne la intertextualitate, n-au cum să fie postmoderniști scriitori valoroși ca Adrian Păunescu, Grigore Vieru, C. D. Zeletin, Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Petru Dumitriu și atâția alții. Dacă plecăm de la sacru, respins categoric de postmoderniști, nu pot fi comilitoni Adrian Popescu, Ioan Alexandru, C. D. Zeletin, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe ș. a. Dacă ne oprim la criteriul generațiilor, postmodernismul începe doar cu optzeciștii și se încheie cu "douămiiștii". Ar mai fi și reperul atitudinii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tradiție și de specificul național, care i-ar exclude categoric din postmodernism pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, D. R. Popescu, scriitorii basarabeni ș. a. m. d. Ar mai rămâne dimensiunea ludicului, dar atunci ar trebui să-i includem printre postmoderniști și pe Arghezi, pe Ion Barbu, pe Marin Sorescu, pe Grigore Vieru, pe Spiridon Vangheli... Mircea A. Diaconu crede că s-a insistat prea mult pe ludic, încât s-a întârziat îndelung în vârsta copilăriei fenomenului. Optimist din fire, criticul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cum arată și cum ar arăta. Mă întreb, la rându-mi, dacă nu cumva graba clasicizării a condamnat, într-un fel, postmodernismul să moară infantil, chiar înainte de a ieși decisiv din stadiul zombie. Oricum, istoria va decide care dintre valorile postmoderniste vor rămâne vii în era transmodernă. X. OFENSIVA TRANSMODERNISMULUI 1. Sfârșitul postmodernismului. În 1991, în Germania, cu ocazia Seminarului de la Stuttgart, Ion Bogdan Lefter a avut șansa ca să-i întâlnească pe câțiva dintre corifeii postmodernismului: americanul arab de origine egipteană
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a descoperit pe Samuel Beckett și pe Henry Miller. Prin aceștia și prin muzica lui John Cage, i-a înțeles mai bine pe John Barth, Robert Coover, Vladimir Nabokov, Italo Calvino sau pe J. L. Borges, cotați, apoi ca scriitori postmoderniști. Asta se petrecea după 1960, încât, pe la sfârșitul deceniului își amintește că a utilizat întâia oară termenul de postmodernism. Așadar, cu vreo zece ani înaintea consacrării conceptului de către Lyotard. Dar Ihab Hassan nu-și revendică protocronismul termenului, meritul fiind al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
consacrării conceptului de către Lyotard. Dar Ihab Hassan nu-și revendică protocronismul termenului, meritul fiind al lui Arnold Toynbee, Irving Howe sau, în America, al lui Harry Levin 216. În orice caz, contactul cu Japonia a fost decisiv în cristalizarea canonului postmodernist, căci așa cum a remarcat și Baudrillard aceasta e "țara cea mai postmodernă" de pe mapamond, întrucât nicăieri nu există o mai vie coexistență a civilizației electronice cu cea medievală. Aprecierea aceasta deja ne pune pe gânduri și ne face să credem
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
217, ceea ce, la drept vorbind, se află în concordanță cu afirmația unui scriitor modernist, Albert Camus, care spunea că marii romancieri sunt "romancieri filosofi, adică contrariul romancierilor cu teză". Poziția lui Malcolm Bradbury iarăși ne pune pe gânduri, fiindcă epica postmodernistă de la noi a mers pe linia abandonului "categoriei profundului", vorba lui Patapievici. După Bradbury, între 1945-1968 a existat în Occident un pre-postmodernism, atingând faza postmodernismului înalt între 1968, de la revoluția pariziană a tinerilor, până în anii '80, încât, în ceasul Seminarului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unite treimic, ca în tridentul lui Neptun. Riggs demonstrează că modernizarea, care face gloria civilizației contemporane, este rodul conlucrării celor trei stâlpi de susținere. Lumea nu-și poate permite să renunțe la modernizare, la progres, așa cum s-a iluzionat utopia postmodernistă a postistoriei. Fred W: Riggs reproșează postmodernismului că în loc să-și îndrepte cugetarea și eforturile creatoare spre viitor, a preferat o zăbavă parodică asupra trecutului. Cu mult mai necesară, crede Riggs, nu este o despărțire de modernism, ci, dimpotrivă, concentrarea atenției
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la depășirea postmodernismului al cărui deces tocmai l-am constatat și pe care nici foștii corifei optzeciști nu-l mai pot neglija. Cu atât mai mult grupul Liiceanu este "paramodernist", cu cât cunoscutul filosof și editor refuză a se socoti postmodernist, deși un Ion Bogdan Lefter și alții îi revendică pe "păltinișeni" ca imediați înaintași ai postmodernismului autohton. Altminteri, am văzut că și Alexandru Mușina a abandonat, de ani buni, doctrina postmodernistă, preferând paradigma mai largă a modernismului. Pe de altă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cât cunoscutul filosof și editor refuză a se socoti postmodernist, deși un Ion Bogdan Lefter și alții îi revendică pe "păltinișeni" ca imediați înaintași ai postmodernismului autohton. Altminteri, am văzut că și Alexandru Mușina a abandonat, de ani buni, doctrina postmodernistă, preferând paradigma mai largă a modernismului. Pe de altă parte, în paramodernism, elitiștii au posibilitatea să se delimiteze de conceptul "culturii populare", de masă, esențială pentru globalismul postmodern. Cum se vede, construcția lui Sorin Adam Matei nu are conotația negativă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un doctrinar atât de ascultat al postmodernismului, Ihab Hassan. Dacă în ceea ce privește literatura și cultura, în genere, Ihab Hassan a preferat particula post-, când a fost vorba de reinvenția criticii el a preferat componentul para-. El a preconizat că o critică postmodernistă trebuie să fie altceva decât critica modernistă, așa cum s-a practicat ea în secolul al XX-lea. Și nu i-a zis postcritică, ci paracritică. Una dintre cărțile sale fondatoare se intitulează Paracriticismus (1975). Critica lui se vrea, astfel, departe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
paracritică, se contopesc toate formele literare și toate tipurile de discurs critic, ținta fiind căutarea vocii auctoriale. Dacă impresionismul critic românesc (de la Eugen Lovinescu la Nicolae Manolescu) era, totuși, restrictiv la uneltele criticii și țintind spre idealul valorii estetice, paracritica postmodernistă, nemainteresându-se de valoarea ca atare, devine o formă de povestire între multe altele. Departe de orice pretenții "judecătorești" de vechi ecou maiorescian. 4. Nașterea conceptului de transmodernism. Când un cuvânt începe să prindă teren, inevitabil, utilizatorii lui purced la o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acești termeni au rămas marginali, nemaiavând fascinația postmodernismului. De altfel, la noi, acești termeni mai mult sau mai puțin artificiali încă au cunoscut concurența zdrobitoare a postmodernismului, biruitor prin revoluția din 22 decembrie 1989. Altminteri, în deceniul care a urmat postmoderniștii au dominat categoric, intrând și în manualele școlare. Plus de asta, teoreticienii interesați de consolidarea "canonului" au susținut statornic, nu fără dreptate, că o generație veritabilă nu se reduce la un deceniu, ci cuprinde trei, atrăgându-și, astfel, în paradigmă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
române de la 1989 era lăudat că nu a căzut în capcanele postmodernismului, opunându-se, cu un bun instinct, desacralizării universului și "reacționând cu o vehemență până la sarcasm în fața spectacolului terifiant care distruge inocența originară". Într-adevăr, asemenea atitudine contravenea canonului postmodernist dezabuzat. E tocmai și ceea ce îi va reproșa Ion Bogdan Lefter lui Mircea Dinescu, văzându-l un refugiat în timpul revolut al sămănătorismului.228 Formula care l-ar caracteriza pe Mircea Dinescu ar fi aceasta: un modernist exilat în sămănătorism. În
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar caracteriza pe Mircea Dinescu ar fi aceasta: un modernist exilat în sămănătorism. În realitate, exilații în "sămănătorism urban" vor fi chiar opzeciștii, încât intuițiile critice ale lui Radu Enescu lucrau mai bine: ludicul lui Mircea Dinescu refuză să fie postmodernist, făcând saltul în transmodernism. Din păcate, tentativa lui Radu Enescu a rămas fără urmări și nici el n-a mai insistat pe calea noului concept, fiindcă nu-i sosise vremea. Primele semne veritabile se vor ivi pe fondul ofensivei noului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Zerzan ia lucrurile în serios, bănuind că a existat un Eden "pre-lapsarian", o civilizație anterioară "căderii în reprezentare". Ostilitatea față de paradigma unei civilizații a reprezentării am întâlnit-o, dar dintr-o altă perspectivă, la Michel Foucault sau la alți filosofi postmoderniști. Numai că aceștia atribuie modernismului ieșire din era reprezentării, pe când radicalismul lui Zerzan merge pe o altă cale. Modernismul a fost acuzat de obsesia unui viitor nerealizat ("proiect neîncheiat"), pe când pseudotransmodernismul zerzanian întrevede viitorul printr-o întoarcere în precivilizație, utopică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Zerzan a mai fost apropiată de cea a lui Georges Sorel. O altă lucrare a lui (Runing on Emptiness: Failure de Simbolic Thought) se sprijină pe o carte de răsunet a lui Jean Gebser: Ever-Present Origin (Originile omniprezente). Dacă nihilismul postmodernist tinde spre anularea oricărei identități (origini), antimodernismul lui Zerzan vede și reduce totul la origine, acolo unde trebuie să se întoarcă omenirea. Numai că această "origine" nu se concretizează cu o întoarcere la Dumnezeu, fiind una pseudoreligioasă, căci originea e
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unul ca Zerzan. Caracteristica fundamentală a statului arhaic ar fi gândirea prelingvistică, superioară "căderii în reprezentare", care a falsificat omul. Toate câte au urmat sunt considerate de Zerzan drept "construcții false", iar ultima construcție falsă este modernitatea cu corolarul ei postmodernist. Ceea ce face, de fapt, Zerzan este o proiecție paramodernistă radicală, pe care tot el o combate la modul hipercriticist. Căderea în reprezentare este căderea în limbaj, în simbol. Contestând limbajul, Zerzan comite cea mai stranie negare a omului, în ultimă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
captivitate" insolubilă, o captivitate în simboluri. Astfel de simboluri devoratoare de libertate a conștiinței sunt toate artele și cultura în întregul ei. Limbajul și cultura sunt acuzate de trădare a realității. Aici, Zerzan pare să se apropie vag de pretenția postmoderniștilor de a se reîntoarce la real, la concret, numai că postmoderniștii nu resping civilizația cuvântului și văd mai degrabă "realul" în ficțiune decât în real. Concretul echivalează, la Zerzan, cu o substituire a lui Dumnezeu, dar filosoful ignoră că Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
libertate a conștiinței sunt toate artele și cultura în întregul ei. Limbajul și cultura sunt acuzate de trădare a realității. Aici, Zerzan pare să se apropie vag de pretenția postmoderniștilor de a se reîntoarce la real, la concret, numai că postmoderniștii nu resping civilizația cuvântului și văd mai degrabă "realul" în ficțiune decât în real. Concretul echivalează, la Zerzan, cu o substituire a lui Dumnezeu, dar filosoful ignoră că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt. Zeul lui Zerzan e mut, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
real. Concretul echivalează, la Zerzan, cu o substituire a lui Dumnezeu, dar filosoful ignoră că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt. Zeul lui Zerzan e mut, dacă mi se permite atributul, un dușman al Logosului. Zerzan ar dori, ca și postmoderniștii, o societate a bucuriei, a amuzamentului fără limite, ceea ce prin simbolurile artei nu ar fi posibil, deoarece artele s-au născut din neliniștea originară, din plânsul originar. Respingerea radicală a culturii ar vrea să însemne respingerea Răului Radical, dar, teribilă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
El ignoră că, prin cuvânt, omul depășește mediul natural în care trăiește și fără de care el ar fi înghițit de acest mediu, aidoma animalelor. Ieșirea din sacralitatea logosului duce la același triumf al lui zombie, ca și în cazul exceselor postmoderniste asupra cărora ne-a atenționat Alain Finkielkraut. De aceea, Zerzan iese din ethosul transmodernist pe care pretinde a-l sluji, postându-se la antipodul acestuia. Transmodernismul nu are a se război cu nici unul dintre curentele literare și culturale, cu atât
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
intelectuali orientali ca pe o nouă cale de salvare, nu însă și de tradiționaliști, care au resimțit că postmodernismul este o continuare mascată a modernismului. În consecință, l-au negat și pe acesta la fel de violent. Eroarea moderniștilor, trecută intactă la postmoderniști, e că au folosit excesiv mijloacele opresive, respectiv pe cele ale deriziunii, împotriva filosofiei tradiționaliste, simultan cu acumularea bogăției naționale în din ce în ce mai puține mâini: În continuare, postmodernismul a marginalizat tradiția și culturile tradiționale, creând o mentalitate de asediu în comunitățile
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un stat slab și o civilizație marginală a Europei. România a avut dintotdeauna aprinși "moderniști" și "tradiționaliști", dar i-a lipsit spiritul transmodern, pe care-l reprezenta Eminescu, cel mai ignorat gânditor de politică națională. Contrareacția la provocările moderniste și postmoderniste a fost, în țările islamice, fundamentalismul, cu declanșarea, in extremis, a jihadului rețelelor de tip Al-Qaida, în fața recursului armat al Statelor Unite. După Ziauddin Sardar, eroarea Vestului modernist și postmodernist constă în: "Modernitatea vede societățile tradiționale ca pe o înapoiere, trăind
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]