2,775 matches
-
ceva mai adânc decât simpla înmândrire cu faptul că un poet de statura lui Eminescu, a cărei măreție este afirmată fie și în urma unui contact cât de superficial cu opera, ba chiar am putea spune că este un dat a priori al definiției românității, că un poet de statura lui Eminescu, spun, este român? Nu cumva suntem legitimați să credem că, în modul cel mai obscur cu putință, neamul acesta al nostru, atât de maculat de istorie, vede în Eminescu pe
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Discuția dintre Maiorescu și Iacob Negruzzi, în momentul în care cei doi primesc poeziile atât de cunoscute de la Viena, drumul grăbit al lui Negruzzi în capitala Imperiului, la insistențele mentorului Junimii repetă, sacral și mitic, ca într-un scenariu a priori scris, drumul Crailor spre Bethleem. Inconștientul lor, încărcat de speranță, poeziile acestea cu rol de stea călăuzitoare, le întăresc convingerea că acolo, la Viena, se va naște un spirit exponențial al ethosului românesc. Afirmația nu este valabilă doar pentru români
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
trasă de păr. Simțindu-și abolite certitudinile și pradă anxietății extreme, matematicianul grec are sentimentul că labirintul în care s-a interiorizat este o infinitate de fundături; arătând totuși cu degetul spre teorema lui Gödel, recunoaște că Conjectura era a priori nedemonstrabilă. Pe fundalul anului 1938, când istoria își iese din țâțâni, orice turn de fildeș se surpă. Intelectualul din patria celei mai vechi democrații refuză să devină cetățean german în al treilea Reich și părăsește Germania. Revine într-o Atenă
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
prin urmare, o nouă abordare a problemei centrale a filozofiei critice. Max Black, în cunoscutul său „ghid“ la Tractatus, împărtășește aprecierea că întrebările centrale ale lucrării sunt întrebări kantiene, că ceea ce a urmărit Wittgenstein a fost determinarea acelei ordini a priori care constituie cadrul pentru orice experiență posibilă.18 Încă și mai categoric este David Pears. În prima lui carte asupra lui Wittgenstein, publicată în 1971, el apreciază că mult din ceea ce constituie coloana vertebrală a Tractatus-ului a fost luat de la
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
lui Wittgenstein, publicată în 1971, el apreciază că mult din ceea ce constituie coloana vertebrală a Tractatus-ului a fost luat de la Kant. Preocuparea pentru determinarea o dată pentru totdeauna a granițelor cunoașterii, ca și înțelegerea rezultatelor cercetărilor filozofice drept adevăruri necesare, a priori, sunt comune lui Kant și autorului Tractatus-ului. În ampla lui lucrare, în două volume, pe care a consacrat-o dezvoltării gândirii lui Wittgenstein, Pears face afirmații și mai concludente. Ceea ce oferă Tractatus-ul - scrie el - este o „metafizică a experienței“, o
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
distincție kantiană. „Știința se sprijină pe o metafizică fundamentală, care nu este o extindere a științei.“19 Ca și Kant, în prima sa Critică, Wittgenstein cercetează fundamentele cunoașterii bazate pe experiență. Ceea ce se urmărește în Tractatus este „o deducție a priori a structurii esențiale a cunoașterii empirice, în stilul lui Kant“20. Și alți comentatori au afirmat că gândirea Tractatus-ului este de inspirație kantiană, iar nu empiristă, cum este cea a lui Russell. Problematica kantiană apare în lucrarea lui Wittgenstein prin
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
elementare nu va surprinde. Surprinde însă, în acest caz, că în însemnările care au stat la baza Tractatus-ului Wittgenstein a putut semnala lipsa unor exemple drept o dificultate.37 Nucleul interpretării date de Malcolm ontologiei Tractatus-ului este că ordinea a priori, acea ordine pe care o prescrie limbajul, este reflexul unei forme fixe a lumii, independent de gândirea și limbajul omului. „Obiectele pot intra în combinații unele cu altele. Totalitatea acestor combinații posibile este forma lumii. Această totalitate este fixă, neschimbătoare
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
cu realitatea.“ 2.223: „Pentru a stabili dacă o imagine este adevărată sau falsă trebuie să o comparăm cu realitatea.“ 2.224: „Considerând doar imaginea nu putem determina dacă este adevărată sau falsă.“ 2.225: „Nu există imagine adevărată a priori.“ Interpreții care propun puncte de vedere diferite asupra a ceea ce sunt „obiectele“ cad totuși de acord că așa-numitele „enunțuri ontologice“ ale Tractatus-ului constituie cadrul în care autorul răspunde la întrebarea centrală a cărții: „Ce se poate spune?“ sau „Ce
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Faptul că anumite combinații de obiecte, anumite stări de lucruri atomare există sau nu există spune ceva despre „forma logică“ a lumii. Căci existența sau inexistența stărilor de lucruri atomare, pe care o exprimă propozițiile elementare, reprezintă cadrul dat a priori în care are loc descrierea faptelor. În 2.034 există o indicație clară în această privință: „Structura faptului constă din structurile stărilor de lucruri atomare.“ Această structură „se arată“ în propoziții, dar despre ea nu se poate spune nimic. Propozițiile
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
american Wilfrid Sellars. „Wittgensteinul Tractatus-ului - scria Sellars - este un caz deosebit de interesant deoarece deși se integrează, în anumite privințe, în mod clar în tradiția lui Hume, el concepe totuși sarcina filozofiei ca fiind aceea de a da o relatare a priori a ceea ce înseamnă că ceva este obiect al cunoașterii empirice. Sub acest aspect, el aparține tradiției lui Kant pentru care, în măsura în care este avută în vedere rațiunea teoretică, sarcina filozofiei este tocmai aceea de a lămuri conceptul obiectului experienței. Atât Kant
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
el aparține tradiției lui Kant pentru care, în măsura în care este avută în vedere rațiunea teoretică, sarcina filozofiei este tocmai aceea de a lămuri conceptul obiectului experienței. Atât Kant, cât și Wittgenstein cred că este posibil să se dea o relatare a priori despre ceea ce este un obiect al cunoașterii empirice. În mod evident, relatările lor diferă în puncte interesante, care reflectă resursele conceptuale de care au beneficiat.“65 Dincolo de aceste deosebiri - apreciază Sellars - ambii au dezvoltat o filozofie transcendentală care se detașează
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
târziu drept „esențialism“. Prin această calificare era vizată, în primul rând, distincția rigidă dintre forma logică și fapte, dintre ceea ce este necesar, neschimbător și ceea ce este contingent și variabil. Ideea unei forme logice a limbajului și a lumii date a priori, independent de fapte, cea a existenței a ceva absolut simplu, și ideea unei forme generale a propoziției sunt tot atâtea expresii ale acestei distincții. Unele dintre observațiile lui Malcolm au fost reluate de acea autoritate în exegeza wittgensteiniană care este
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
că pentru el Tractatus-ul era deja de pe atunci „filozofie în sens tradițional“28. În sfârșit, Stephen Toulmin, care a fost studentul lui Wittgenstein în anii 1946-1947, aprecia că în măsura în care dezvoltă un demers transcendental, adică urmărește să identifice trăsături necesare, a priori, proprii limbajului în genere, Tractatus-ul, în contrast cu opera mai târzie, nu se desprinde pe deplin de ideea kantiană a „rațiunii pure“. Toulmin a respins în mod direct sugestia că distincția dintre ceea ce se poate spune și ceea ce nu se poate spune
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Tractatus-ului dintre ceea ce se poate spune și ceea ce se arată. În discuțiile sale cu Schlick și Waismann, în decembrie 1929, el insista asupra deosebirii dintre enunțuri ale fizicii și enunțuri ale logicii și sublinia că nu există enunțuri sintetice a priori. Acele enunțuri care nu descriu stări de lucruri și nu reprezintă tautologii le califica, la fel ca în Tractatus, drept „nonsensuri“. Ele ilustrează ceea ce numește acum „alergarea spre granița limbajului“. Enunțurile eticii sunt exemplare în acest sens. „Alergarea“ însăși indică
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
și metoda prin care noi ajungem la el.“77 „Metoda filozofiei“, caracterizată în acest fel, nu mai este cea a Tractatus-ului. Iar notele luate la lecțiile din anul universitar 1931-1932 conțin alături de considerații cu privire la propoziție, semnificație, judecăți empirice și a priori, limbaj și realitate următoarea observație surprinzătoare: „Stau, oare, cuvinte ca «gramatică», «limbaj», «propoziție», «regulă», «calcul», «matematică», «logică» ș.a.m.d. pe un alt plan decât alte cuvinte? Aceste cuvinte sunt cele pe care le discutăm în filozofie, dar nu cuvinte
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Florenței și familiile noi, care luptau pentru o reprezentare mai largă în conducerea municipală. Sub presiunea lor, la jumătatea secolului al XIII-lea a avut loc o restructurare a organelor de conducere a orașului. Senioria va fi alcătuită din reprezentanți (priori) ai breslelor mari și mijlocii, în care preponderența o dețineau familiile patriciene noi. În anul 1293, pentru a împiedica încercările de luare a puterii de către nobilime și familiile patriciene vechi și pentru a-și consolida dominația, Senioria a emis " Sentințele
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean () [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
în partea introductiva asupra volumului Și pe data e seară, ale cărui poezii nu o dată au fost catalogate drept ermetice. Încadrarea lor sub semnul acestui curent literar, în ciuda limitărilor inerente, s-a dovedit utilă în alegerea corpusului, plasat astfel a priori sub protecția lui Giacomo Leopardi. Poeziile scrise după al doilea Război Mondial au dat dovadă de o mai bună discursivitate și au arătat ca sicilianul renunțase la cultul pentru versul ermetic, dificil. Scopul său, dar și al altor scriitori din
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
este, ele au o rațiune a lor de-a fi. Nu poate fi altfel, căci numai ceea ce este în adevăr e posibil. Ceea ce nu este și n-a fost niciodată, aceea nu e cu putință. Acesta-i un adevăr a priori sigur (["Orice este are o rațiune de-a fi..."] Eminescu: 2011, X, 352). Ideea se repetă intratextual în pagini de proză: Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, și dac-ar fi imposibilă, n-
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
omului în umbră și invers este un proces pretențios, asemeni unui ritual, cu un cortegiu de stări/practici obligatorii. Sacrul apare mai întâi ca stare afectivă care îl copleșește pe Dionis-Dan, ceea ce R. Otto definește prin numinosum, structură emoțională a priori. Însă experiența numinosului, departe de a se manifesta ca univocă, se înfățișează ambivalentă și bipolară: pe de o parte, numinosul este raportare la un Mysterium tremendum, senzație de cutremurare în fața unei mărimi incomensurabile sau a unei puteri suverane; pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
deosebiți timpi (dupăolaltă) (Eminescu: 2011, IX, 483). (h) Timpul nu este un concept empiric care să fi fost scos dintr-o experiență oarecare. Căci simultaneitatea sau succesiunea nu ar putea intra în percepție, dacă reprezentarea timpului nu ar servi a priori ca fundament. Numai prin presupunerea ei ne putem reprezenta că ceva este în unul și același timp (simultan) sau în timpuri diferite (succesiv) (I. Kant: 1998, 37). Traducătorii secolului XX utilizează termenul concept, nu noțiune. Exprimarea "să fi fost scos
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
de timp era același. Totuși, voluntarii care au luat contact cu această variantă au considerat că riscurile sunt mult mai mari! Erau mai multe imagini mentale disponibile pe care își fondau estimările. Euristica disponibilității îi făcea să supraestimeze riscul. A priori, aceste efecte par a se explica printr-un mecanism simplu: cu cât dispunem de mai multe imagini despre un eveniment, cu atât considerăm probabil evenimentul respectiv. Dar mecanismul fundamental ar putea fi puțin diferit: este ușurința cu care ne putem
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
29, p. 211. 13. De ce îl considerați pe jurnalist mai bine informat decât politicianul intervievat? Eroarea fundamentală de atribuire Jurnaliștii își pregătesc interviurile, cunoscând astfel răspunsurile. Acest lucru poate da naștere la situații în care chiar și persoanele considerate a priori ca fiind competente pot părea... incompetente. Exemplu: Jurnalistul francez Jean-Jacques Bourdin, la microfonul unui post de radio pe 25 ianuarie 2007, adresându-i întrebări candidatei la alegerile prezidențiale, Ségolène Royal. J.J. Bourdin: Câte submarine nucleare are Franța? Ségolène Royal: Avem
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
sondajelor, ceea ce o propulsează și mai mult. Această personalitate nu are nevoie să se remarce prin calități sau acțiuni excepționale pentru ca fenomenul să se pună în mișcare. Fenomenul se întâmplă natural, focalizându-se pe un nume luat la întâmplare, a priori, cu condiția ca acesta să nu fie asociat unor sentimente prea negative, de exemplu, implicare în scandaluri. „Efectul sondaj” rezultă, de fapt, dintr-o oarecare tendință gregară a ființei umane. Se poate afirma că publicarea unui sondaj determină propria lui
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
sunt și ei oameni la care euristica disponibilității funcționează: unii dintre ei își pot forma o părere foarte negativă despre clasa politică în general. Și cum ei sunt cei care creează informația destinată publicului, acest public recepționează un mesaj a priori ostil. Concluzie Impactul scandalurilor asupra opiniei publice prin intermediul ziarelor determină apariția a cel puțin trei factori psihologici: efectul de asimilare, efectul de contrast și euristica disponibilității. Toate trei sunt responsabile pentru faptul că opinia publică are tendința de a generaliza
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
în creierul nostru și pe baza cărora grilele televiziunilor opera în voie. A. Fornham a studiat și alți factori: programul televizat are interesul să implice puternic spectatorul, să-l amuze, să-i ofere senzația de bine și de destindere? A priori am putea considera că da. Cercetătorii au constatat că dacă scenele de consum de alcool sunt incluse într-un program care reține atenția telespectatorului prin idei originale, provocatoare, excitante, care stimulează inteligența sau aduc informații interesante, telespectatorul reține mai bine
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]