2,161 matches
-
excesivă informație tehnicistă; s-o incite către Întrebări anxioase și s-o readucă la starea de dilemă existențială și gnoseologică. Miza cărții e importantă, după cum se poate lesne constata. Numai rezolvarea „narativă“ pare mai puțin profundă. Dar nu cumva literatura romanescă a viitorului nu poate exista decât traversând acest pliu aliterar când emitentul de text este Înlocuit de computer? Autenticitatea scriiturii nu-l mai tentează pe cititorul actual, care vrea mai degrabă să fie informat la nivel enciclopedic, decât să probeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
-l mai tentează pe cititorul actual, care vrea mai degrabă să fie informat la nivel enciclopedic, decât să probeze satisfacții estetice „tradiționale“. Esteticul trece pe plan secund, ceea ce primează acum este sapiențialul. Acesta este narat, recurgându-se la toate strategiile romanescului; și romanescul contează numai În măsura În care Întreține vie foamea sapiențială. Totul este subsumat acestei Încercări agonice de a resuscita golemul textului. Mașinărie monstruoasă, cu mii de tentacule și papile prin care se absoarbe și se anihilează realul. Poate că această nouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
tentează pe cititorul actual, care vrea mai degrabă să fie informat la nivel enciclopedic, decât să probeze satisfacții estetice „tradiționale“. Esteticul trece pe plan secund, ceea ce primează acum este sapiențialul. Acesta este narat, recurgându-se la toate strategiile romanescului; și romanescul contează numai În măsura În care Întreține vie foamea sapiențială. Totul este subsumat acestei Încercări agonice de a resuscita golemul textului. Mașinărie monstruoasă, cu mii de tentacule și papile prin care se absoarbe și se anihilează realul. Poate că această nouă etapă „foiletonislică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Mai Întâi, Însă, aș vrea să discut una din afirmațiile paradoxale ale lui Eco, emisă cu ocazia aceluiași interviu, și anume În ce constă diferența dintre „roman“ și „narativă“. Mi se pare că teoretizarea netă a priorității „narativei“’ (povestirii) asupra romanescului („Il romanzo come genere può scomparire; ma non la narrativa, che svolge una funzione biologica“) trebuie nuanțată. E adevărat că orice cultură poate povesti. Mai exact, aceasta nici nu poate să fie „descrisă“ altfel decât prin construirea unui scenariu narativ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
uman, chiar Într-o perspectivă necesar ontologică. Dar, În cazul de față, mi se pare că lucrul cel mai important este să inversăm termenii; operația narării (a povestirii) nu ar avea șanse să subziste dacă nu ar fi intrinsecă genului romanesc, chiar romanescului În sine, luat În sens categorial. Se poate observa că preocuparea esențială a romancierului Eco este tocmai această „salvare“ a „narativei“ prin asumarea totală (sau integrarea) În romanesc. Narativa, ca formă de expresie existențială, mai continuă azi numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Într-o perspectivă necesar ontologică. Dar, În cazul de față, mi se pare că lucrul cel mai important este să inversăm termenii; operația narării (a povestirii) nu ar avea șanse să subziste dacă nu ar fi intrinsecă genului romanesc, chiar romanescului În sine, luat În sens categorial. Se poate observa că preocuparea esențială a romancierului Eco este tocmai această „salvare“ a „narativei“ prin asumarea totală (sau integrarea) În romanesc. Narativa, ca formă de expresie existențială, mai continuă azi numai Întrucât este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
avea șanse să subziste dacă nu ar fi intrinsecă genului romanesc, chiar romanescului În sine, luat În sens categorial. Se poate observa că preocuparea esențială a romancierului Eco este tocmai această „salvare“ a „narativei“ prin asumarea totală (sau integrarea) În romanesc. Narativa, ca formă de expresie existențială, mai continuă azi numai Întrucât este integrată romanescului; nu se mai povestește ceva, un conținut oarecare, programat În funcție de acest receptor, ci povestirea are loc În măsura În care aceasta participă la romanesc. Se auto-povestește, de fapt, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
sine, luat În sens categorial. Se poate observa că preocuparea esențială a romancierului Eco este tocmai această „salvare“ a „narativei“ prin asumarea totală (sau integrarea) În romanesc. Narativa, ca formă de expresie existențială, mai continuă azi numai Întrucât este integrată romanescului; nu se mai povestește ceva, un conținut oarecare, programat În funcție de acest receptor, ci povestirea are loc În măsura În care aceasta participă la romanesc. Se auto-povestește, de fapt, chiar romanescul, care Începe să devină treptat motivația maximă a actului povestirii. La Întrebarea avansată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
asumarea totală (sau integrarea) În romanesc. Narativa, ca formă de expresie existențială, mai continuă azi numai Întrucât este integrată romanescului; nu se mai povestește ceva, un conținut oarecare, programat În funcție de acest receptor, ci povestirea are loc În măsura În care aceasta participă la romanesc. Se auto-povestește, de fapt, chiar romanescul, care Începe să devină treptat motivația maximă a actului povestirii. La Întrebarea avansată anterior, se poate răspunde deci că filosofia nu poate fi povestită direct, ci aceasta se auto-narează numai În măsura În care se Încadrează țesăturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Narativa, ca formă de expresie existențială, mai continuă azi numai Întrucât este integrată romanescului; nu se mai povestește ceva, un conținut oarecare, programat În funcție de acest receptor, ci povestirea are loc În măsura În care aceasta participă la romanesc. Se auto-povestește, de fapt, chiar romanescul, care Începe să devină treptat motivația maximă a actului povestirii. La Întrebarea avansată anterior, se poate răspunde deci că filosofia nu poate fi povestită direct, ci aceasta se auto-narează numai În măsura În care se Încadrează țesăturii recunoscute a unei scheme romanești. După cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
chiar romanescul, care Începe să devină treptat motivația maximă a actului povestirii. La Întrebarea avansată anterior, se poate răspunde deci că filosofia nu poate fi povestită direct, ci aceasta se auto-narează numai În măsura În care se Încadrează țesăturii recunoscute a unei scheme romanești. După cum s-a constatat și cu Il nome della rosa, Umberto Eco e un maestru al suspansului polițist, genul cu receptare maximă la nivelul romanului de masă, roman ce nu intră În literatura propriu-zisă, sau intră doar atunci când reușește să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
abisal“, În romanul polițist, de care, deocamdată, Eco nu poate să se desprindă? În general, acesta păstrează primordialitatea actului povestirii, reluînd elementele tradiționale ale eposului originar; se bazează stereotip pe o queste, adică pe o căutare primitivă, convertită În ancheta romanescă. Cineva, un actant detectiv (Însoțit de unul sau doi colaboratori) caută ceva, sau anchetează condițiile concrete (cu toate conexiunile logico-temporale) ce au dus la declanșarea unui anumit eveniment, de cele mai multe ori o crimă sau un rapt. Intriga polițistă nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
doi colaboratori) caută ceva, sau anchetează condițiile concrete (cu toate conexiunile logico-temporale) ce au dus la declanșarea unui anumit eveniment, de cele mai multe ori o crimă sau un rapt. Intriga polițistă nu se suprapune nicidecum structurii unui conte philosophique. Toată ancheta romanescă are drept obiectiv aproape totdeauna dezvăluirea unui secret sau a Împrejurărilor ascunse ale unei Întâmplări violente. Există strategii infinite prin care ni se poate comunica sau demonta un conținut secret și aceasta identifică sau structurează substanța romanescului, care nu reprezintă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
philosophique. Toată ancheta romanescă are drept obiectiv aproape totdeauna dezvăluirea unui secret sau a Împrejurărilor ascunse ale unei Întâmplări violente. Există strategii infinite prin care ni se poate comunica sau demonta un conținut secret și aceasta identifică sau structurează substanța romanescului, care nu reprezintă altceva decât o schemă formală ce se materializează sub ochii receptorului, corporalizându-se textual. Iluzia conținutului (sau conținuturilor) ce ni se comunică ne face să credem, de obicei, că nu ne interesează schema formală; În realitate, În afara acelei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
nu reprezintă altceva decât o schemă formală ce se materializează sub ochii receptorului, corporalizându-se textual. Iluzia conținutului (sau conținuturilor) ce ni se comunică ne face să credem, de obicei, că nu ne interesează schema formală; În realitate, În afara acelei scheme romanești (polițiste, sau detectivistice, de data aceasta) nici un conținut nu ne interesează. Desigur că inițial conținutul este cel care Își caută un model narativ, dar, odată găsit, acesta va fi suveran, impunându-se ca suprema cauzalitate a fabricării de text. Fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
model narativ, dar, odată găsit, acesta va fi suveran, impunându-se ca suprema cauzalitate a fabricării de text. Fiind unul din marii semioticieni ai momentului, e de la sine Înțeles că Umberto Eco va dori să de-construiască În computer corpul romanesc al inițierii. Astfel se convertește abisal frivolitatea genului polițist prin amplificarea cadrului investigat. Tradiția și-a inventat labirintice scenarii inițiatice, prin care ascunde cu strictețe ceea ce trebuie să rămână secret. Cu cât căutarea e mai Îndârjită, cu atât secretul rămâne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
va mai delecta mult timp cu volume de sute de pagini. De altfel, în zilele noastre se observă chiar în roman o tendință de sintetizare (subl. a.)”. Romanul-poem, concentrat, fragmentarist și fantast, antimimetic, lipsit de „anecdotă” realist-tradițională - acesta e modelul romanesc al lui Vinea, „aplicat” în Paradisul suspinelor. Autorul nu va ignora epicul amplu, chiar cu elemente „social-gazetărești”, dar îl va hibridiza masiv cu elemente de poem estetizant și de basm în Lunatecii. Un experimentalism gidian întîlnim în „șantierul” romanului Venin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
clasicism”), neo-primitivism, activism antipoliticianist, vitalism antiromantic și antisentimental, artă colectivă — sînt deziderate constructiviste, din care nu lipsesc însă (a observat în studiul său și Ov. S. Crohmălniceanu...) ingredientele expresioniste („economia formelor primitive”, „teatrul de pură emotivitate”). Finalul este tipic futurist („romanescul să rămînă obiectul reporterilor iscusiți”, „Să ne ucidem morții!”), în totului tot manifestul fiind unui „de sinteză”: Futurismul e accesat întru combaterea trecutului expirat, constructivismul - întru construirea viitorului luminos. În faza „activismului artistic”, Contimporanul va populariza — oarecum nediscriminativ — toate orientările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cele ale lui Marcel Iancu („șansonetist” pe scena de la Cabaret Voltaire; primul său desen publicat în Flacăra din martie 1912 o avea drept model pe aceeași Clara Haskil...). Într-un eseu inclus în volumul Cealaltă față a prozei („Viața formelor” romanești. Stilistica „noului roman” de la 1920), Mihai Zamfir afirma că „numitorul comun al inovațiilor stilistice extrem de variate” care „au schimbat fața romanului către 1920” ar fi „căutarea acroniei” și „principiul muzical” (indicînd derivarea literaturii din structurile muzicale, „pure” și „abstracte”). Faptul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
desigur, romanul - specie „burgheză” prin excelență: romanul clasic, romanul foileton, romanul de consum (polițist, sentimental, de aventuri). Astfel, urmuzianul „Pîlnia și Stamate“ e subintitulat „roman în patru părți”, iar un poem al lui Geo Bogza se intitulează, ostentativ, „Roman“. Textele „romanești” ale avangardiștilor sînt scurte sau extrem de scurte, hiperconcentrate, minimale, oarecum în acord cu cerințele futuriștilor privind „instantaneizarea” literaturii (recte, adaptarea ei la dinamica, ritmul și viteza evului modern, informațional și mecanicist). De aici, încorporarea unor elemente din recuzita presei scrise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la adresa creștinismului, dar nu numai, sînt frecvente), suficientă sieși și propriilor metamorfoze arbitrare. La „precursorul” Urmuz, trăsăturile genurilor clasice erau conservate în forme liliputane: „romanul în patru părți” Pîlnia și Stamate păstrează, în ciuda celor numai patru pagini ale sale, elemente romanești: complexitate narativă, intrigă ramificată ș.cl. Genul prestigios al epopeii supraviețuiește degenerat, hibrid și chircit, în Fuchsiada („poem eroico-erotic și muzical, în proză”), sub forma unei sinteze în miniatură: poem, epopee, fabulă, antiparabolă, roman concentrat. Mecanicismul are însă „morala” sa: existența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
redus la cel mai elocvent” (op. cit., p. 353). Opțiunea pentru o critică și o istorie literară pe bază strict estetică - în răspăr cu orice reducții ideologice - transpare și în atitudinea față de roman. Identificînd coexistența, în modernitate, a mai multor categorii romanești, precum și o lărgire a limitelor genului prin includerea cu drepturi depline a romanului „concentrat” și poetic, Perpessicius evită să transforme diferențele tipologice în discriminări valorice: „Literatura contemporană practică, în același timp, romanul de proporții vaste, ciclic sau unitar, tip stendhaliano-balzacian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Criticul vede în scrierile urmuziene niște „romane concentrate”, contes philosophiques cu funcție „evident parodică”, „mai aproape de narațiunea filozofică a secolului al XVIII-lea”. Opinia e susținută prin „universul filozofic pe care aceste scrieri insolite îl cuprind” și prin caracterul lor romanesc: „Într-un limbaj simbolic, este descrisă — spiritual vorbind — o existență de la un capăt la celălalt, un viciu vital sau un ciclu de gîndire”. În opinia lui Mihai Zamfir, este „dificil să caracterizăm textul urmuzian drept poem în proză, din cauza contrazicerii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sacadat, mecanic, de robot”. „Nu știu cine în literatura universală a simțit mai puternic dorul de a se elibera de gravitație”, adaugă exaltat Sorescu, remarcînd nevoia personajului Stamate de a „fecunda misterul” prin contrabalansarea atracției legilor cerești. Autorul subliniază, de asemenea, „chintesențializarea” romanescă a „paginilor bizare”, caracterul lor „mitologic” și „tragic”, de fabule perverse, antievoluționismul (v. oamenii care „se urcă în maimuță, abrutizați și scîrbiți de evoluție”) și misoginismul, precizînd — nu fără subtilitate — că „toți eroii urmuzieni fac ceea ce gîndesc”. Există și unele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Învîrti decît În jurul poveștii cu menhirul din care picurase sînge. Arthus Încercă să schimbe subiectul, dar Carline și Armelle, fascinate de Ryan, Îl presau cu Întrebările despre ceea ce constituia pasionantul lui domeniu: legendele și riturile celtice amestecate cu elemente de romanesc, așa cum se Întîmpla În acel moment la Lands’en, era atît de excitant! Ryan, foarte În formă, seducător și sociabil, răspundea cu dragă inimă la Întrebările lor, evocînd legenda vasului Mary Morgan și menhirii Înroșiți de sîngele victimelor. Își făcu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]