1,552 matches
-
de sub dolmen. Calculă distanța care-l despărțea de menhiri - vreo zece metri În cîmp deschis -, cît să fie de cel puțin zece ori reperat și doborît, dar n-avea de ales, așa că se năpusti, cu arma În mînă. Pantofii lui scîrțîiră pe covorul de cioburi, dar ajunse fără probleme În spatele uriașului cu profil de elefant bătrîn. După poziția celor patru proiectoare și după un rapid calcul al axelor și unghiurilor de tragere, dacă exista cumva vreun trăgător, Lucas era la adăpost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
Încîntat de expediție. Trebuie să recunoaștem că locul era lugubru, pașii lor răsunau de-a lungul Înșiruirii de coridoare cu ușile vraiște, un miros de mucegai, de canalizare și de ciment ud le Înțepa nările. Plantonul Împinse o ușă care scîrțîi sinistru, făcîndu-le semn să intre. Trei metri pe doi, un colț cu latrină, două armături metalice Înfipte În beton. O minusculă ferestruică cu gratii a cărei murdărie nu lăsa să pătrundă decît o lumină tulbure... Presupunînd că două ființe umane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
lei. Uite o casă. O să sun la ușă și o să cer un analgezic și un pahar cu apă. Și o să întreb dacă nu există nici un hotel prin apropiere. Împing porțile din fier forjat, care se deschid, și pornesc pe pietrișul scârțâindu-mi sub pași către ușa masivă din stejar de la intrare. E o casă destul de impozantă, din piatră de culoarea mierii, cu frontoane ascuțite și două Porsche pe alee. Ridic o mână și trag de mâner. Nu se aude nimic. Rămân
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
aproape o mie de lire. Și nu e nici măcar ora prânzului. 11.42 Totul merge ca pe roate. Am băgat aspiratorul și mă-nțeleg foarte bine cu el... Shit. Ce-a fost asta ? Ce-a intrat în furtun ? Și ce scârțâie așa ? L-am stricat ? 11.48 Oare cât o costa un aspirator ? 12.24 Mă dor picioarele de mor. Am stat în genunchi pe gresia tare, am curățat baia și mi s-a părut că a durat o veșnicie. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
către coș. Ai ? — Sigur că da. Îți tai imediat. Sare de pe scară și pornim pe potecă, spre grădina de verdețuri. Aici, departe de casă, e o liniște absolută, în care se aud doar câte un bâzâit de insectă și pietrișul scârțâind sub picioarele noastre. Încerc să mă gândesc la ceva de spus relaxat, dar am creierul complet gol. — E foarte cald, zic într-un final. Bravo. — Îhâm. Nathaniel aprobă din cap și pășește cu ușurință peste zidul de piatră, în grădina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
zi o să... rămân aici peste noapte ? completez în cele din urmă, ușor stânjenită. — Exact. Nathaniel își freacă nasul. Ne uităm puțin ? Casa e mai mare decât pare din afară, are dușumele natur, șeminee vechi și o scară de lemn care scârțâie. O cameră nu are nici un fel de tencuială, iar bucătăria e total demodată, și are bufeturi din anii ’30. — Mișto bucătărie. Îi arunc o privire amuzată. — Sunt sigur că am s-o pot reamenaja ca să facă față standardelor tale de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
clădire veche și frumoasă, cu mii de ferestre și coloane În față. Care datează probabil... dintr-o perioadă mai de demult. Are o arhitectură georgiană absolut fabuloasă, spune cineva către altcineva, trecînd pe lîngă mine spre intrare, iar pietrișul le scîrțîie sub pași. Georgiană. Asta am vrut și eu să zic. Pornesc pe urmele muzicii și dau ocol casei, ajungînd la peluza uriașă, unde evenimentul e În plină desfășurare. Partea din spate a casei e acoperită cu stegulețe, iarba e Împînzită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
pe care Îi mai văzusem vreodată, Însă Moru Îmi spusese că aveam să văd o grămadă de ciudățenii În călătorie. Erau mari, Înalți și spătoși, cu pășitorii precum trunchiurile groase de copac, cu piepții largi. Purtau niște blănuri uscate, care scârțâiau ori de câte ori se mișcau, iar capetele le erau acoperite cu țeste de cerbi cărora le păstraseră coarnele. De brațe aveau prinse niște crengi de care atârnau cozi de vulpe Înșiruite, făcându-i să pară și mai mari decât erau. - Hai! strigă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Până și bătrânul Bulut Își bătuse joc de mine. Nu e nici o punte de pământ, Îmi spusese, dar sunt ghețuri care te vor duce spre Apus. Ghețuri.... Pfuuuh... Le vedeam cum pluteau, precum munții, ciocnindu-se Între ele, bubuind și scârțâind - unele erau albastre precum cerul după ploaie, altele erau cenușii precum blana unui lup plouat zile În șir, iar altele erau albe precum cel mai nou omăt, la Început de iarnă... Malul se arcuia spre Miazănoapte și Într-o parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Logon, măi? Nu mai văzuse asemenea mare niciodată. Era rece și dealurile de apă care se nășteau din ea erau mari precum colinele de acasă. Doi dintre munții aceia de gheață ce pluteau pe ea se izbiră unul de celălalt, scârțâind Îndelung și azvârlind În apă sloiuri mai mari decât cele mai mari stânci din munții mei. - Cu luntrele n-o să putem să trecem marea, l-am Încercat eu pe Logon. - Ar trebui niște luntre foarte mari, și asta doar ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
pândari sus pe culme, iar câțiva dintre oamenii lui Tek o și luară de-o parte și de alta a țărmului, cu gând să le pice În spate celor patru. Între timp, primele luntre ale lui Logon porniră către Gemeni, scârțâind și aplecându-se greoi sub bătaia vântului. Copiii mai curajoși chiuiau, mamele lor Îi Înghionteau, vânătorii Împingeau În apă cu vâslele, iar Logon veghea ca tot mai multe luntre să pornească spre Gemeni. Era o zi În care norul cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
decât puhoiul de luntre În care se aflau oamenii, femeile și pruncii care mă urmaseră - erau legănate alene de valurile rare, acoperite ici-colo de spumă. Se stârnise și un vânticel care făcea să pocnească repede-repede pieile Întinse deasupra luntrelor. Bulumacii scârțâiau prelung, iar câte un val mai mare se spărgea pe lângă noi, Împroșcându-ne cu stropi reci. Încet-Încet, se trezeau oamenii mei și, În toate luntrele se Întâmpla același și același lucru: lumea Începea să vorbească, veselă, ca la fiecare Început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
-ar fi, nimic. Totul parcă se topise, numai din loc în loc ardeau felinarele. Ba nu, mint, ceva am văzut totuși. Un taxi staționa în fața unei porți de fier forjat, o poartă grea ca de palat. Poarta s-a deschis, a scârțâit și prin ea a ieșit o femeie, a intrat în mașină și taxiul a pornit încet, încet de tot, că nu se vedea la doi pași. Și-asta a fost tot. Dar poate că te-am plictisit. Să-ți spun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
se lățește la șofer, apoi urcă în întuneric, ca să se ivească din nou în colțul din dreapta, să urce, să crească, să dispară, să se ivească din nou. Pe parbriz șiroiește umezeala, îndepărtată ritmic de cele două ștergătoare. Fâș fâș. Roțile scârțâie. Fâș fâș. Motorul urcă în viteza a treia. Fâș fâș. Umbra suie pe scaunul din față. Fâș fâș. O roată din dreapta a trecut peste un capac de canal. Fâș fâș. O picătură de apă agățată de parbriz încearcă să ajungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
împărțindu-se între cei bogați și puternici, bogăția și puterea acelei țări sporeau cu fiecare an. Dar așa cum se știe fericire pământească nu există. Nu mai e nevoie să vă spun că la un moment dat lucrurile au început să scârțâie. Bunăstarea e un lucru finit și chiar finit repede. Ce pot să-i urmeze decât sărăcia, boala și moartea, din care omul ar trebui să tragă dar n-o face niciodată singura învățătură necesară? Aș putea să vă dau amănunte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
mi-a răspuns. În schimb copilul a început să plângă încetișor. Era tot atât de slăbit ca și maică-sa. A bâzâit puțin și s-a potolit. - Doarme acum, a șoptit Sonia. Nu mai putea să pronunțe cuvintele ca lumea, vocea îi scârțâia. E fetiță, știi? Cred că se uita la mine și aștepta să o felicit. I-am căutat ochii și am văzut că am dreptate. - Da? Bravo... bravo... sunt sigur că o să fie o fetiță frumoasă... „Ca tine”, îmi venea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
se opreau pe sârma de rufe și ciripeau de mama focului. Un porumbel urmărea un greiere la umbra tufelor de narcise. M-am mirat, pentru că n-am văzut niciodată un porumbel care să mănânce insecte. În sfârșit, am auzit parchetul scârțâind și am știut că mâncarea e pe drum. M-am așezat la loc. Mazăre cu friganele, salată de castraveți murați și un pahar cu compot de vișine. Friganelele sunt niște pâini unse cu ou care se prăjesc pe plită. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
am uitat! Și-a dus mâinile la gură. - Ce-ai uitat? - Am uitat că la 11 e înmormântarea doamnei Bercea! E deja fără un sfert! Doamne, ce uitucă sunt! Trebuie să plec! Și se repezi în casă. Am auzit mobile scârțâind și pași precipitați trecând dintr-o cameră într-alta. După trei minute era gata și se căznea să-și amintească numele companiei de taximetre la care tocmai dăduse comandă. - Ce contează, Mama Mare, oricum taxiul o fi parcat deja în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
țin minte foarte clar. Ați stat atunci la Histria, nu? — Da, da, la Histria. — Vezi? Am tăcut. Mi-am prins brațul drept cu palma stângă. — Ce ai? a întrebat. - Mă dor încheieturile, am zis. Nu știu de ce. Le aud cum scârțâie și când stau la soare simt cum mi se răspândește prin oase o căldură și încep să mă doară. - Te doare rău? - Câteodată nu pot să dorm. Trebuie s-o pun pe mama să-mi facă frecție. - Ai reumatism de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
ai un ham, dar băieții nu-și bat capul cu așa ceva de obicei. Cum Bez mă avertizase cu o zi înainte că trebuie să-mi pun pantofi potriviți, eram încălțată cu ghetele mele Timberland false, cu talpă de cauciuc, care scârțâiau pe oțel, dar care-mi dădeau o stabilitate ce mă făcea să mă simt în siguranță. După ce m-am avântat peste șina cu știfturi și am ajuns pe pod, m-am prins de cablurile de pe laturi și am început să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
ajute, dar ea se feri de mâna lui. — E mult mai mare de atât... Se băgă din nou la fund. Era așa de liniște încât puteam auzi zgomotul mâinilor ei care se mișcau pe treptele de fier ale scării ce scârțâiau de mama focului chiar și sub greutatea trupului ei micuț. — Sper că scara mai e bună. Probabil că acuma e numai rugina de ea, zise Bez. N-a mai coborât nimeni acolo de nu mai știu când. Cum o cheamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
era imposibil de prevăzut ce fel de muzică ar fi fost, dar, până în acel moment, existența ei fusese de netăgăduit. Și el nu-și lăsa niciodată ușa deschisă. Am așteptat câteva momente înainte să trec pragul. Sub picioare, scândurile goale scârțâiau frecându-se unele de altele, sub lovitura blacheurilor de pe tocurile ghetelor mele. Oricum știa că trebuia să vin, pentru că el îmi dăduse drumul. Dar, într-un fel, îmi doream ca podeaua să fi fost acoperită cu mochetă, deși nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
simțeam... captivă! Nu știu de ce, nu puteam să stau treaza toată noaptea, în timp ce în cap îmi veneau o mie de gânduri care mai de care mai rele, așa că m-am strecurat afară. Dar nici n-am ieșit pe ușă ce scârțâia că am văzut-o pe Sară. Ce s-a întâmplat? mi-a spus ea puțin îngrijorată. Nu pot să dorm, i-am spus eu cu gândul la noaptea răcoroasă. Atunci, vino cu mine! mi-a spus Sară zâmbind. Am ieșit
Poveste pentru micul prinţ. In: ANTOLOGIE:poezie by Mihaela-Raisa Tofănel () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_692]
-
plictisise să asculte buletinul meteo și se mulțumea să tragă din când în când draperia pentru a privi cum mustea pământul de apă. Își imagina că iese pe verandă, strângând din dinți și coborând cele patru trepte - una dintre ele scârțâia îngrozitor, a bătrânețe lemnoasă -, apoi percepea incredibil de real scufundarea în solul clisos. Ca și cum mâini nevăzute l-ar fi tras către adâncuri, putea vedea cu ochii minții cum era înșfăcat, mai întâi până la glezne, apoi până la pulpe, până la genunchi... Curios
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
un semn cu mâna. Un semn din care ea trase concluzia că trebuie să-l lase în pace și să-și vadă de ale ei. Puse un genunchi în pământ și îl mângâie pe păr. În pofida faptului că relația lor scârțâia din toate încheieturile și funcționa mai mult datorită inerției, Lucia se simțea în continuare atrasă de el. Și îi acorda de fiecare dată circumstanțe atenuante, chiar și atunci când el făcea tot posibilul pentru a nu le merita. - Hai în casă
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]