2,120 matches
-
o organizare în spirală pe care simbolul o poate încorpora. Astfel, fiecare simbol poate să fie din nou simbolizat prin simbolizatul său contrasimboluri. Există însă și simboluri ale simbolurilor. Observația pătrunzătoare a romanticului german intuiește axiomele de mai târziu ale semioticii. În lectura și descifrarea mitului, Roland Barthes încearcă demontarea mecanismului de semnificare specific. La nivelul mitului, regăsim aceeași schemă tridimensională: semnificantul, semnificatul și semnul. Dar mitul e un sistem particular prin aceea că se construiește plecând de la un lanț semiologic
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
lui Babel" (Compagnon: 1998, 112). Semnul devine suveran, indiferent de sistemul semiotic abordat, fie că suntem între hipotext și hipertext literar sau în afara spațiului livresc. Intertextul ipostaziază de o manieră aparte succesiunea semnificărilor pe care ne-a deslușit-o fondatorul semioticii (Pierce), pentru care legătura originară dintre semn și obiectul său este destrămată (în timp) sau (dramatic) ruptă, cert rămâne faptul că seria interpretanților merge din semn în semn, la nesfârșit, fără a putea zări, măcar, punctul originar, într-un semiosis
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
mică urmă. Aceea ce influențează asupra unui obiect sunt numai cauzele ce se desfășoară în timp, iar nicidecum timpul prin sine însuși 76. Nici timpul intertextului nu se scurge și nu trece. Teoria textului sau disciplinele care i-au supraviețuit (semiotica, precum și critica gene tică) vor accepta, credem, noul concept, cu atât mai mult cu cât în studiul intertextului era nevoie de un termen care să cuprindă dimensiunea spațio-temporală, acel "peisaj", unde aerul tare întreține miturile literare. Intertextualitatea joacă un rol
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
ființarea propriu-zisă au șanse de a fi sesizabile dincolo de cadrele butaforice, oferite de obicei percepției. Premisa "fenomenologică" a hibridului auctorial Pym-Poe este că percepția umană transfigurează universul faptic și, în cele din urmă, îl reconceptualizează ficțional. Realitatea dispare așadar în interiorul semioticii implacabile a aparenței. Să încercăm să observăm validitatea acestei prezumții introductive pe parcursul aventurilor marinărești ale erou-lui, prezentate succesiv de către "dl Poe"-autorul și "dl Pym" -naratorul (nu neapărat în ordinea menționată). Ideea succesiunii revine obsesiv în arhitectura generală a romanului
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
concurențiale. În mod similar, Benito Cereno rămîne un text (alegoric) al opozițiilor fundamentale, unde Melville explorează, ultimativ, sugestia interferenței extremelor absolute, zona suprapunerii dualităților majore, intrate, prin însuși caracterul lor radical, într-o sferă a ambiguității morale și a indistincției semiotice. Din punctul de vedere al decorului epic și al mizei estetice însă, nuvela de față se leagă mai curînd de tragediile psihologice (cu marea ca fundal simbolic, de esență hybris-tică!) Billy Budd și Moby Dick. Putem spune de aceea că
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
asistăm la debutul modernității ca stare de spirit în roman. Ficțiunea se construiește acum sui generis, nemaifiind "invenția" exclusivă a unei singure conștiințe auctoriale. Deus otiosus, acel autor omniprezent și omniscient al trecutului, se descompune ireversibil, în modernism, în rețeaua semiotică a propriei creații. Bibliografie Charles Dickens Marile speranțe. Traducere de Vera Călin. București: Editura Leda Corint, 2004. Feminitate și victorianism Apariția simultană (inițial, sub pseudonime masculine "Currer Bell" și "Ellis Bell"), în 1847, a celebrelor romane victoriene, Jane Eyre/Jane
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
înstrăinării" industriale trebuie vizualizate în proza sa scurtă. Cheever a fost numit "Cehov al suburbiilor" tocmai în virtutea expresivității personajelor conturate de el în povestiri (personaje, nu rareori, nenumite, pentru a li se accentua caracterul tipologic, de elemente într-o rețea semiotică, unde ansamblul malign contează și, aproape niciodată, detaliul său infrastructural!). Suburbia gene rează prizonierat psihologic, un fel o captivitate a perso nalității, din care eroul mai reușește să iasă doar prin "ruptura de nivel" înțeleasă ca traumă ireversibilă. În nuvela
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
existența s-au amestecat pînă la indistinct. Bret nu mai trăiește decît prin paginile romanului său: își îmbrățișează copiii și soția cu ajutorul lor, pricepe lumea prin ele, își asumă trecutul numai prin intermediul lor. Se revelă, el însuși, inteligibil alterității prin semiotica textuală, care ne apare astfel ca o veritabilă mașină de tradus universală, din filmele de science-fiction. Recunosc, aceasta e doar o inginerie ficțio nală, pînă la urmă, dar o inginerie absolut sclipitoare, ce l-a transformat pe Bret Easton Ellis
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
demersului filozofic de ansamblu. Adorno poate comunica diferit (și nu, în chip necesar, eronat sau confuz) pentru doi specialiști cu expertiză ideologică și lingvistică similară. E în această flexibilitate a discursului un simptom din nou postmo dern, anticipator pentru pluralitatea semiotică, propovăduită ulterior de poststructuraliști. Revizitînd, ca să spun așa, după mai bine de zece ani, Teoria estetică (prima dată în traducere englezească, acum în menționata variantă românească), am înțeles, pînă la un punct, de ce din întregul capitol dedicat de Jerry Hogle
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
începea) în artefacturi estetizate, ficționale, menite să supraviețuiască mult timp în subconștientul comunitar european. Dimen siunea miraculoasă a Americii nu dispare nici mai tîrziu, cînd semnele sale culturale sint reperabile tot în sfera mitologicului: turnul din sticlă și oțel ca semiotică a Babelului, prezența fabuloasă în istoria mondială, experi ența "tuturor posibilităților", eliberarea ontologică ș.a. Dialogul cultural s-a focalizat astfel pe exacerbarea repre zentațională și devierea legendară. Realul a devenit, neștiut, ficțional. Se poate spune, prin urmare, că, invers decît
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de Roland Barthes) transpus în tipologia unui charismatic Lider de sectă religioasă moare (ucis chiar de unul dintre protagoniști Aomame!), lăsîndu-și "opera" într-o stare de deplină auto nomie. Creația (literară) este, în limbajul parabolic al cărții și în arhitectura semiotică imaginată de prozator, aidoma unui organism viu, cu funcții, instincte, impulsuri și nevoi individualizate. Peste "voința" dimensiunii ficționale ("1Q84") percepute ca o entitate în sine, suficientă sieși nu poate trece nimeni: nici Autorul (mort), nici Cititorul (mesme rizat). Cei doi
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
hipnotizantă, a circuitelor fenomenologice din actul artistic, devenit, iată, subiect de roman. Entuzi asmul "încifrator" al lui Murakami reactualizează marile epopei alegorice ale mitologiei, unde fiecare gest auctorial reprezenta o mișcare înspre lumea tropilor, o rotație către zona translucidă a semioticii. În pofida faptului că palierul simbolic al romanului ocupă prim-planul construcției, scriitura lui Haruki Murakami nu rămîne criptică. Firele intrigii țesute "între lumi" și legate subtil de Ushikawa (și, parțial, de celelalte personaje) conduc lectorul spre epifania finală: cu toții ne
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ceilalți, deci raportarea la alteritate, se regăsește și într-un alt poem, similar acestuia, ploile fiind oamenii aceia, tineri și exuberanți în suflet. "Răspunde-mi, răspunde-mi, cine-s mai frumoși: oamenii, ploaia?", pare să se afle pe aceeași linie semiotică, iar voioșia, dorința jocului este încărcată cu expresionismul blagian din Vreau să joc, iar "iubirea nemărginită pentru oameni și lume, dăruirea totală a eului liric, în acest volum, sunt afirmate cu toată puterea, dar, în același timp, limitate și explicate
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Paul, Interpretare și raționalitate, Iași, Editura Polirom, 2006. Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, București, Editura Academiei, 1973. Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române. Limbajul poeziei culte, București, Editura Academiei, 1985. Coteanu, Ion, Semantică și semiotică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981 (în colaborare cu Lucia Wald). Cornilă-Norocea, Ana-Maria, Diferențele identității fenomenul titrării poetice între repetabilitate și originalitate, în "Saeculum", 3 (2008). Crăciun, Gheorghe, Marineasa, Viorel, Generația '80 în proza scurtă. Pitești, Editura Paralela 45, 1998
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
All, 2007. Negruț, Dan, Deconstrucția personajului Don Juan, de la Romantism până la Postmodernism, Teză de Doctorat, Oradea, 2011. Micu, Dumitru, Limbaje moderne în poezia românească de azi, București, Editura Minerva, 1986. Mihăieș, Mircea, Cronică literară, în "Orizont", 22 (1988). Mihăilă, Ecaterina, Semiotica poeziei românești neomoderne, București, Editura Cartea Românească, 2003. Mihăilă, Ecaterina, Poezia română neomodernă. Perspectivă textuală, București, Editura Cartea Românească, 2004. Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceaușism. I. Memorialistica sau trecutul ca reumanizare, Iași, Editura Polirom, 2004. Mocuța, Gheorghe, La
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
stilistică aplicată, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. Oancea, Ileana, Semiostilistica, Timișoara, Editura Excelsior, 1998. Oancea, Ileana, Poezie și semioză, Timișoara, Editura Marineasa, 1999. Pautrat, Bernard, Versions du soleil. Figures et systèmes de Nietzsche, Seuil, Paris, 1971. Parpală-Afana, Emilia, Poezia semiotică. Promoția '80, Craiova, Editura Sitech, 1994. Parpală-Afana, Emilia, Introducere în stilistică, [Pitesti], Editura Paralela 45, [1998]. Rachieru, Adrian Dinu, în Elitism si postmodernism. Postmodernismul românesc si circulația elitelor, [Chisinău], Editura Garuda-Art, 2000. Paleologu, Alexandru, Simțul practic, București, Editura Cartea Românească
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
până la 1900, Editura Academiei Române, București, 1979. Florescu, Cristina, Gradări ale intensității metaforei în subcodul poetic al textelor artistice istorice din secolul al XIX-lea, SCL, XL, nr. 6, București, 1989, p.543-568; Florescu, Cristina, Fictionality in the historical novel, în "Semiotica", 130, Berlin-New York, Mouton de Gruyter, 2000, p.179-185. Lukácks, Georg, Der Historische Roman, Berlin, 1955, Aufbau Verlag, traducere românească Ion Roman, Editura Minerva, București, 1979. MDA = Micul dicționar academic, vol. I-IV, Univers enciclopedic, București, 2001-2003. *** Proza istorică greacă
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
nr. 3 (141), Chișinău, mai-iunie, 1992, p. 55-58; La structure connotative des mots de la langue roumaine. Etudes semasiologique, "Revue roumaine de linguistique", București, 1996, tome XXXII, no 1-2 , pp.33-59, no 3-4, pp. 100-126; Fictionality in the historical novel, în "Semiotica", 130, Berlin-New York, Mouton de Gruyter, 2000, p.179-185. 51 Funcția de caracterizare a limbajului poetic în proza istorică a lui C. Negruzzi se manifestă, în ceea ce privește metafora, printr-o scădere netă a poeticității în nuvelele istorice în comparație cu scrierile neistorice. Punctele
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
în limba sa adoptivă, franceza, cum e vorba de o alegere conștientă, lanțurile cad și cuvîntul multicultural se eliberează către o unitate unduitoare, nelimitată. Limbă majoră, destin minor? Spațiul libertății francofone. Cazul lui Marius Daniel Popescu Omul este o ființă semiotică, o instanță enunțiativă care produce semnificație și care, la rîndul ei, interpretează sensul cuvintelor și gesturilor altuia. În ciuda aparenței de materie care ne înconjoară, omul trăiește într-un univers simbolic, în care un rol esențial îl joacă limbajul. De multă
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
scurt timp, nu mai este cu totul a altuia, căci grefăm pe ea întreaga noastră încărcătură culturală vitală. Și ea iese înfrumusețată din acest joc. 1. Constrîngerile unei limbi majore Întîlnirea dintre două spații culturale diferite, deși înrudite, ține de semiotica transculturală ce se încrucișeză cu problematica deteritorializării (Deleuze, 1975) și valorifică noțiunea de între. De altfel, acest ne-loc pare să fi fost dintotdeauna un pămînt mănos și un spațiu privilegiat pentru mentalitatea românească arhaică, dar și pentru scriitorii care
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
este în mod particular legat de lucrările lui Jacques Derrida și ale adepților săi. În general, poststructuralismul se referă la o serie de reacții împotriva structuralismului, care se originează în concepțiile dezvoltate de Ferdinand de Saussure în domeniul lingvisticii și semioticii. În jurul anilor 1950, structuralismul începe să se dezvolte în teoria literară (Barthes), psihoanaliză (Lacan) și antropologie (Lévi-Strauss). Așa cum sublinia Arne Grøn48, structuralismul nu desemnează un concept univoc, ci trimite atât la modalitatea structurală de a analiza lucrurile, în special în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în privilegierea semnificatului, iar teoria "foii de hârtie" a semnului i se pare complet "idealistă". De altfel, Baudrillard va dezvolta conceptul de "sémiurgie"62, care în înțelesul de artă a creării unor noi semne și sisteme de semne se opune semioticii, dar și retoricii, "semiurgia radicală" producția și proliferarea semnelor conducând la o societate a simulărilor guvernate de hiperrealitate. Sémiurgie duce la colapsul distincțiilor, la volatilizarea referinței, precum și la lipsa sensurilor, alăturându-se unui întreg cortegiu de "morți" a socialului, a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
majoră asupra circumscrierii sale într-un cadru mai amplu, interdisciplinar sau intertextual, ridicând încă o dată problema raporturilor ce se pot stabili între filosofie și literatură. Importanța termenului este legată și de locul central conferit limbajului atât de teoriile literare și semiotice, cât și de întreaga mișcare postmodernă. De altfel, postmodernismul poate fi înțeles ca o "funcție discursivă", ca un mănunchi ne-centrat de practici discursive aflate în mișcare intertextuală și nu ca un sistem rigid de idei. Deplasarea către problematica limbajului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
doua utilizare implică faptul că discursul este o modalitate de ordonare a categoriilor gândirii sau cunoașterii, astfel încât el reflectă sensul "comun" al unui "discurs" ca fiind un tip de text sau de tratat. În unele ramuri critice ale filosofiei sau semioticii, termenul "discursiv" are sensul de "produs în mod lingvistic sau textual""254. Astfel, discursul, înțeles în sens de substantiv de masă și strict din punct de vedere lingvistic, se referă la actele de vorbire sau scriere care apar la niveluri
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
inconștientului și experiențele-limită de text și de subiect (așa cum apar ele la Mallarmé și Lautréamont), se vor dezvolta trei direcții generale de cercetare: lingvistica, economia politică și psihanaliza. Având în vedere că începuturile teoriei se regăsesc și în structuralism și semiotică, Julia Kristeva și Roland Barthes vor investiga și aceste domenii. Conceptul de semn, în accepțiunea sa saussuriană, va suporta numeroase critici și reevaluări; cercetări mai recente acordă prioritate semnificantului, tocmai pentru a susține conceperea textului ca producere (în acest context
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]