1,780 matches
-
în Roman, eu nemaifiind de doi ani romașcan s-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toți. Apoi, cred că i-am scris aprins și poetic cât o iubesc și, pe urmă, o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin atîta: sub numele meu, puneam adresa, strada și numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înțelege că aștept răspuns. Și, ca să fiu și mai puțin pretențios, numele meu cu adresa erau
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
reînviau. Apoi, în dangătele clopotelor mari, călugării din veacurile moarte începură să-și plângă viața lor pierdută. Când mă pregăteam de plecare, a venit din nou doamna Matilda Ioan ("Am venit să vă iau la plimbare!"), cu ochii ei buni, sfioși și rugători, însoțită de o fată brună, înaltă, care avea pe față un rest de râs imobilizat și nu se hotăra să se așeze pe scaunul pe care îl ținea de spetează. Era sora doamnei Matilda Ioan. Peste câteva minute
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
la ei să stea potoliți și, spre surpriza ei, pentru o clipă a fost aproape liniște. Începuse să se prezinte din nou când o fată cu genitori originari din sud-estul Asiei, pe care Sheba o văzuse ca pe un copil sfios și bine-crescut, s-a lăsat pe spate în scaun și a strigat: — Uau! Miss are o fustă transparentă. Practic poți să-i vezi chiloții. Toată clasa a izbucnit în râs. — Miss, cum se face că nu purtați chiloți?... Haideți, Miss
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
pune întrebări, dar după câteva momente de tăcere, în timpul cărora s-a holbat la podea, eu n-am mai putut suporta. — Era Connolly cel pe care l-am văzut în parc, nu? — Da, el era. S-a uitat la mine sfioasă, printre gene. — Ce se petrece, exact? — Cu Steven, vrei să zici? — Da. S-a uitat în jos la propriile mâini. — E așa greu de spus... — Spune-mi, încă te mai supără? Nu, nu mă supără. El... eu... — Te rog, Sheba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
ce-și plătesc în fiece an tributul de trudă coboară talanga mioarelor toamna la iernat în ocoalele momârlanilor ultimii daci liberi aidoma cetăților de strajă rămânerii strămoșii visează a nemurire sub crucea de brad sub cireșul bătrân timpul curge molcom sfios cu aceași statornicie pe pământ dac sub ochiul surâzător al lui Zamolxe Lupeni, 26 octombrie 2012 Opozabil "erga omnes" din fâșii colorate de hârtie rămase pe fund de fioc colbuit printre amintiri "să țesem frumos" ceea ce a mai rămas din
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
căprui care îmi spune: nu te opri, mergi, îndrăznește, treci dincolo! Vezi tu, eu nu-mi amintesc să mă fi sfiit în fața altcuiva, indiferent cine era: mare autor, mare filosof sau om de știință, mare eurocrat. Dar față de ea eram sfioasă și mai sunt și acuma. Am totuși o explicație. Atunci când ne vorbea, plimbându-se pe intervalul între ferestre și ușă, uitam complet pe ce lume trăim. Intram în lumea lui Pico della Mirandola, în cea a judecăților sintetice a priori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
trestii, ori bolțile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, și inima-mi bătea grăbit când un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clătirea domoală a vântului, de fiorul ușor, sfios, pe care-l da strecurarea paserei de apă. Deosebeam acum cu urechea și zborurile ca izbiri de vânt ale rațelor, de fâlfâirile moi, abia auzite, ale stârcilor, ori de sfârâiturile de aripi ale cristeilor de papură; deosebeam bine și strigătul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
să facă? Ceva mai tare decât frica și decât cunoștința limpede a greșalei, focul tinereții, îi năvălise în toată ființa, și cu ochii închiși se lăsa ca-ntr-o prăpastie. Și pentru mine erau surprinderi mari vorbele ei întretăiate, întunecate, sfioase, cu care-mi spunea acestea și mă făcea să înțeleg că n-aștepta nimic de la mine. Într-un rând, în zori, în ascunzișul pădurii de trestii și verdeață, îmi zise cu glas tulburat: Taica poate să și afle tot - parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe maica n-a ucis-o - a murit ea mai târziu de inimă rea... Eram o copiliță mică tare, dar țin minte... Și de ce, Chivo? ce s-a întâmplat? — Eu am înțeles tot, răspunse fata, privindu-mă cu un zâmbet sfios. Mama a trăit cu boierul cel bătrân... Și taica striga că mă omoară și pe mine, că nu-s copilul lui, că sunt spurcată și mă dă la câni... Am înțeles tot. Și pe urmă maica a murit!... Eu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
venea scârțâit aspru și chinuit. Cealaltă moară sta neclintită, cu aripile despoiate: aceea era locuința vătafului. Pe pragul întors spre vale, spre mine, ședea femeia lui Dragoș. Dezghioca încet un păpușoi și zvârlea grăunțele la câteva paseri care se repezeau sfioase până la picioarele ei, apoi se împrăștiau în toate părțile, cârcâind. Întorsei calul spre moară și începui a urca potica. Cum mă văzu, nevasta vătafului se sculă în picioare, își pături grăbit șorțul roșu și deodată se întoarse și dispăru pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
e ceva destul de obișnuit. Calul ajunsese suflând pe culme. Îl oprii. Polixenia ieși deodată în prag. Se opri, cu mânile împreunate și lăsate în jos. Nu îndrăznea să se uite la mine. Sta cu genele plecate și privea în pământ sfioasă, rumenită la obraji. Era o femeie tânără, voinică, curățel îmbrăcată. Ridică ochii spre mine și zise încet, cu frică parcă: —Sărut mâna, cuconașule... Ochii ei mari rămăseseră pironiți asupra mea. Nu spuneau nimic, nu voiau nimica ochii ei; se uitau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
un colț. IIItc "III" Ștefan Bucșan, băiatul vestitului Vartolomei, avea în ochii lui negri grămădite parcă focuri de patimi. Cu greutate mare, ca într-o cușcă, își făcea munca de practicant la judecătoria târgului. Privea pieziș spre țăranii care intrau sfioși în grefă, lăsându-și căciula lângă ușă; privea în dreapta și-n stânga la tovarășii de masă, apoi își țintea ochii asupra grefierului, care se răsturna pe speteaza scaunului, cu mânile în buzunări, cu țigara în gură, și întreba de sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și-l smunci spre el. — Hai cu mine! Lepădatu îl urmă în tăcere prin cernerea ploii și prin amurgul mohorât. Nimeni n-auzise, nimeni nu văzuse ce se petrecuse între cei doi. Bordeienii toți intraseră prin bârloguri. Lumini triste și sfioase licăreau și tremurau în pânza de umezeală. Cei doi oameni pășeau anevoie prin țărâna desfundată. Alba îi urma cu capul plecat. Se opriră la un bordei, lângă perdeaua părăsită, unde sfătuiau de obicei bordeienii cei bătrâni sâmbătă sara. Era ș-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
tutun. —O, e foarte ciudat! foarte ciudat! șopti domnița. Și parcă i se puse un abur pe ochii albaștri. Bordeiele acestea îmi aduc aminte de poveștile cu cărbunarii pe care le ceteam la pension... Grămada bordeienilor venea ca o turmă sfioasă și mulțumită în urma lor. Și boierii cotiră spre perdele și spre șoproanele vitelor. —Gospodăria mea e foarte sumară... șoptea cuconu Jorj, c-un ușor zâmbet de stânjenire pe față - dar aici nu putem face altfel. Suntem în pământuri nouă. Ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
o fi putut să ne ia o pătură de cașmir sau un set de perne pufoase, care de asemenea erau pe listă? Am rămas cu privirea pierdută în monitor. Era un avertisment? Sau exageram eu? Mai târziu i-am povestit sfios lui Aidan, care a râs și a zis: — Da, e genul ei de glumă. — Deci a fost intenționat? Oh, da, probabil. Dar n-ai nici un motiv de îngrijorare. Și asta n-a fost totul. După mai puțin de două săptămâni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
pur și simplu. Bucuria de a-l vedea era la fel de intensă ca soarele dogoritor al amiezii - exultam. — Era și timpul, am exclamat. S-a așezat pe un colț al biroului și a zâmbit cu toată fața. Părea deopotrivă încântat și sfios. — Te bucuri să mă vezi? a întrebat. —Doamne sfinte, Aidan, sunt atât de fericită! Nu-mi vine să cred. Mi-era teamă că n-o să te mai văd vreodată. Purta aceleași haine pe care le purtase în ziua când ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
Anna! Îmi pare așa bine că te-ai întors. M-a îmbrățișat, îngropându-mi fața în permanentul ei ratat. — Sper sincer că o să primești un mesaj mai bun săptămâna asta. Următoarea a venit Steffi, tânăra îmbrăcată bătrânicios, care a zâmbit sfios și a zis că se bucură să mă vadă, ca și Carmela, una din doamnele mai în vârstă, cu fusta prinsă în cordon, apoi strălucitoarea Mackenzie. Până și Fred Strigoiul și-a exprimat bucuria să mă vadă. Am simțit un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
dădeau primul telefon: —Sună! Sună! Apoi s-a pleoștit tot, cu speranțele spulberate. —Mesageria. Lasă un mesaj, dobitocule. Pentru asta există. —Nu. A închis telefonul. Probabil că n-ar vrea să vorbească cu mine, oricum. Mi-a aruncat o privire sfioasă, dar eu am încercat să-mi păstrez chipul lipsit de expresie. Nu știam dacă ea ar fi vrut să vorbească cu el (probabil că da, mă temeam) și nu știam nici cât de mult băuse el; dacă nu cumva acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
bază de artă care ne era servită: muzichia durerilor de dinți și imaginea unui port care împodobea cortina ecranului pentru proiecția de filme, opera unui pictor complet lipsit de talent. A urmat actul plin de curaj al stewardeselor, fetele alea sfioase cu mina lor proaspătă. Dar schimbările bruște ale unghiului de zbor făceau ca pasărea să se lanseze într-un zbor mortal. Decolați din Londra, am fiert și ne-am cutremurați și am gonit. În fine, am pornit! am chiuit în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
subțiri, albe. În plus, abordam o cravată lată, argintie, legată cu un sănătos nod Windsor. Eram în West Village, acolo unde străzile au nume. Bank Street arăta ca o bucățică din sentimentala Londră, cu grilaje negre și flori palide, îmbrățișând sfioasa gresie, chiar și boarea șoptită a ramurii și frunzei. În timp ce mergeam, am avut ocazia să văd un puști de culoare foarte elastic, cam de vârsta lui Felix sau poate ceva mai mare, alături de drăguța lui prietenă. Se întinse cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
și de două femei mai tinere cu uniforme albastre, fără identitate și cu fețe de o sinceritate nedisimulată, care îi subliniau sau îi punctau vorbele cu un marș executat din fluier și tobă. „Nu e niciodată prea târziu“, spunea bătrânul sfios, cu modestie, ca unul din neîndurătorii portari ai lui Dumnezeu, „să vă schimbați“. Cu buze și ochi strânși înfrunta zeflemeaua mulțimii în trecere prin după-amiaza zilei, tinerii, străinii apatici te hainele lor lungi. „Nu e cazul“, spunea el, „să vă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
gaura de aerisire de la closet. Chiar că a fost tare, mi-am spus eu, în timp ce mâncam un măr în bucătărie și mă împleticeam pe linoleu, frângându-mi mâinile de durere. Doamne, și cum o să apară chestia asta?... La întoarcerea mea sfioasă în dormitor, Selina nu mi-a dăruit mai mult decât bătaia rece a genelor. Era în pat, sprijinită de tăblia acestuia, cu cearșaful tras bine până la subsuori, cu o revistă groasă în poală. — Îmi pare rău. Oh, cât de rău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
clipa când Martina a deschis ușa. Iat-o plină de viață, cu un zâmbet care îi traversează toată fața... mai târziu am încercat să descopăr ce văzuse și cum o afectase. John Self întins pe burtă, cu un picior îndoit sfios, tulburat, dar jenat, în timp ce scotocea printr-un vraf de lucrări ale vechilor maeștri desfăcute ca un evantai. Oricum, iată ce a spus: — Te-am încuiat în casă. Unde e cheia pe care ți-am dat-o? Ești un tip greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
păr, volănașe la rochii, aș cum a fost înainte. Acum poartă pantaloni, pantaloni lungi. — Deci, ce mai face marele magnat al filmelor? spuse ea. — Binișor. — Arăți groaznic. — Nu mai spune. — Spune-i salut lui John, zise Alec, în timp ce Mandolina venea sfioasă spre noi. Ținea în mână o umbrelă ruptă. — Salut, vrei s-o repari? E nouă, spuse ea și îmi întinse obiectul stricat. Acum am zece ani. Fetele știu întotdeauna că sunt fete chiar de la început, dar, după câte se pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
oraș de piatră doarme... toate dor. Nu e nimeni... plouă... plînge-o cucuvaie. Poveste Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă, Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atîtea ori?... Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări Te duceai mereu nainte înspre-o umbră întunecată Ca o pală rătăcire coborând din alte zări. Ah
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]