KorAP: Find »[drukola/base=slav & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...44 45 46 ...171 >

4,254 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

și triburile slave stabilite în masă, în prima jumătate a secolului al VII-lea, pe teritoriul de la sud de Dunăre, ocupat, după 679, de bulgari. O parte a populației locale pierise în luptele cu năvălitorii slavi, o parte trăia alături de slavi, conviețuind cu aceștia sau se contopise în masa slavilor, iar altă parte se retrăsese în munți și în regiunile mai ferite, viitorii vlahi, menționați de izvoarele bizantine mai târziu. Din limba latină populară (vulgară) s-au păstrat unele denumiri de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a secolului al VII-lea, pe teritoriul de la sud de Dunăre, ocupat, după 679, de bulgari. O parte a populației locale pierise în luptele cu năvălitorii slavi, o parte trăia alături de slavi, conviețuind cu aceștia sau se contopise în masa slavilor, iar altă parte se retrăsese în munți și în regiunile mai ferite, viitorii vlahi, menționați de izvoarele bizantine mai târziu. Din limba latină populară (vulgară) s-au păstrat unele denumiri de orașe, râuri și localități. Bulgarii erau puțini numeroși, ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
erau puțini numeroși, ei alcătuiau pătura dominatoare politică și militară, dar acestora li s-au adăugat greci (bizantini), resturi ale goților și ale altor barbari colonizați anterior pe teritoriul Imperiului. Reședința statului bulgar, a hanului, era Pliska, așezare cu nume slav din câmpia de nord-est a Bulgariei actuale, iar frontierele noului stat nu puteau fi precizate inițial. Se pare că ele se întindeau, spre sud, până la Munții Haemus, la vest, până la hotarele "Avariei", adică râul Isker (Timoc), la est, până la Marea Neagră

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar a încheiat un tratat de pace cu Bizanțul.16 De la începutul secolului al VIII-lea și până la mijlocul celui de-al IX-lea, asistăm la slavizarea lentă a bulgarilor. Cronicile bizantine fac deosebire, până în secolul al IX-lea, între slavi și bulgari ca elemente etnice. Bulgarii propriu-ziși alcătuiau elita dominatoare, puțin numeroasă, cu rol militar și politic în noul stat bulgar. În aceeași perioadă, se produce feudalizarea societății bulgare, cele două categorii sociale principale erau aristocrația nobilii (boierii) și țăranii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dualistă bogomilismul. Aceasta era o erezie socială și religioasă, după numele întemeietorului său legendar, "popa Bogomil" (Teofil). Erezia bogomilă era îndreptată împotriva bisericii oficiale și, în același timp, era o doctrină ostilă ordinii feudale.18 Legăturile strânse între români și slavi, între nordul și sudul Dunării au influențat evoluția socială și culturală a românilor, instituirea relațiilor feudale la locuitorii din nord. Este semnificativă pătrunderea în limba română a termenului "boliar" (boier) din limba bulgară și a unor cuvinte ca jupan (jupân

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nord-pontice și caspice aveau ca trăsătură dominantă nomadismul-trăiau în corturi pe care le mutau din loc în loc. Ei se ocupau cu păstoritul, creșterea animalelor de turmă, iar alte resurse necesare traiului lor proveneau din atacurile de pradă asupra vecinilor lor, slavi și ruși, de unde aduceau prizonieri, care erau transformați în robi și vânduți pe piețele de sclavi. Comunitățile tribale ungare au adoptat preceptele nomadismului ecvestru-societatea nomadă ungară tindea să se militarizeze pentru protecția membrilor ei, a turmelor de animale și pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceremonialurile șamanice. Ungurii practicau înhumarea în morminte plane.21 Cât timp s-au aflat sub dominația chazarilor, ungurilor li s-a impus o serie de îndatoriri militare și de altă natură. Dar ei și-au continuat expedițiile mai ales împotriva slavilor și rușilor, care le plăteau tribut. În vremea aceasta, secolele VIII-IX, aflați în sudul Europei răsăritene, ungurii dispuneau de 20.000 de războinici, aflați sub autoritatea unui "rege" (jula sau gyula). În același interval, ungurii au avut contacte și cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lui Arpad, cu o "inimă bulgărească", ca vasal al stăpânului său, împăratul Bizanțului, suntem la începutul secolului al X-lea. În cele din urmă, ungurii preiau controlul voievodatului. Gelou domnea peste "țara ultrasilvană" (terra ultrasilvana), supușii lui, vlahi (români) și slavi, au avut de suferit de pe urma pecenegilor, iar luptătorii săi nu aveau săbii, ci doar arcuri și săgeți. Cronica îl numește pe Gelou "dux Blacorum" și apoi "dux ultrasilvanus"-acesta se opune la Porțile Meseșului și la râul Almaș, fiind apoi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Anonymus, datată secolul al XII-lea, reproduce o veche tradiție despre supunerea populației româno-slave din Transilvania de către maghiari. Cronica lui Nestor consemnează și faptul că ungurii, după ce au trecut niște munți înalți (Carpați), "se apucară să lupte cu vlahii și slavii care locuiau țările acestea".25 Creștinarea ungurilor După așezarea lor în Panonia, pe văile Tisei și ale Dunării, ungurii au continuat o vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungaria, iar toată țara lui, întinsă și bogată, a unit-o cu regatul ungar și se numește Erdeal". După ce l-a învins și capturat pe Gyula, regele s-a îndreptat împotriva unui alt stăpânitor local (transilvănean), Kean, "ducele bulgarilor și slavilor", care-și avea "ducatul" (voievodatul) său în părțile sud-estice ale Transilvaniei, "în locuri foarte tari, prin așezarea lor". După "trudă multă și lupte anevoioase", Kean a fost învins și ucis, a fost capturată o pradă bogată, iar în locul său regele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost părăsită înainte de Constantin cel Mare, când a fost legalizată religia creștină. Liturghia slavă și alfabetul chirilic, folosite de români atâta vreme (secole), respectiv până în secolele XVII și XIX, sunt o dovadă că ei s-au format ca popor în mijlocul slavilor sud-dunăreni, iar biserica ortodoxă românească era supusă arhiepiscopiei bulgare de la Ohrida. De aceea, în lipsa oricăror informații timp de zece secole, trebuie să pornim numai de la primele știri documentare reale, efective, despre românii din nordul Dunării-cea mai veche știre de acest

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ori s-a păstrat până la venirea românilor de peste Dunăre, iar românismul s-a dezvoltat numai în Peninsula Balcanică. El susținea că românii stabiliți în sud, după 275, au început să vină în nord, în secolul al VII-lea, după stabilirea slavilor în sudul Dunării ei au părasit Dacia, după moartea împăratului Mauriciu (602). Istoricii români interbelici susțineau că aria de formare a poporului român acoperă ambele maluri ale Dunării, românii fiind urmașii întregii romanități răsăritene.6 În același timp, pe plan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asupra cuceritorilor barbari din nordul Dunării, care ocupă succesiv aceste ținuturi. Examinând datele furnizate de argumentele de ordin lingvistic, F. Lot constata că ele sunt categoric împotriva continuității daco-romane în nordul Dunării. Istoricul francez arăta, ca și Roesler, că vocabularul slav bogat în sfera termenilor bisericești și de organizare statală, relațiile foarte vechi ale bisericii române cu mitropolia de la Ohrida, prezența cuvintelor albaneze în limba română, toate aceste argumente par să încline balanța în favoarea ipotezei susținerii formării poporului român în sudul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bisericești și de organizare statală, relațiile foarte vechi ale bisericii române cu mitropolia de la Ohrida, prezența cuvintelor albaneze în limba română, toate aceste argumente par să încline balanța în favoarea ipotezei susținerii formării poporului român în sudul Dunării, într-un mediu slav balcanic. El considera că acest mediu pare, în plus, să fi fost mai propice latinizării (romanizării) decât Dacia nord-dunăreană, imperfect (incomplet) romanizată, între 106-275, și, fără îndoială, golită de populație după năvălirile barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de limbă latină de la sudul Dunării. Ele au ocupat un spațiu mai întins decât credea Jirecek (vezi mai jos). Însă pentru Brătianu, nucleul lor se găsea în Dacia din sudul Dunării, pe văile Moravei și Timocului. Mai târziu, în timpul invaziei slavilor, după 602, populațiile acestea latine au fost împinse în Macedonia și în Pind. Se poate spune, este adevărat, că ele prezentau mai mult interes pentru Bizanț decât populațiile din nordul Dunării. De aceea, cronicarii bizantini s-au considerat obligați să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu populațiile slave cf. termenii din aparatul de conducere (cneaz, voievod). Dar aceasta s-a petrecut la nordul sau la sudul Dunării? Pe ambele maluri. Însă la nordul Dunării, ei au fost înlăturați sau dominați de către unguri. În sud, influența slavilor este mult mai puternică, slavii din Bulgaria, mai ales, iar limba bisericească este slavona. Brătianu are dreptate, spune Lot, în privința episcopiei de Ohrida: nu există nici o dovadă că românii au depins de aceasta. Însă este la fel de sigur că românii nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din aparatul de conducere (cneaz, voievod). Dar aceasta s-a petrecut la nordul sau la sudul Dunării? Pe ambele maluri. Însă la nordul Dunării, ei au fost înlăturați sau dominați de către unguri. În sud, influența slavilor este mult mai puternică, slavii din Bulgaria, mai ales, iar limba bisericească este slavona. Brătianu are dreptate, spune Lot, în privința episcopiei de Ohrida: nu există nici o dovadă că românii au depins de aceasta. Însă este la fel de sigur că românii nu au o episcopie proprie până în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cărei nații (populații) aparțineau acești puțini creștini. Este puțin probabil ca Wulfila să-i fi creștinat pe daco-romani, nu există nici un termen gotic religios în limba română. Concluzia: creștinarea lor se produce după secolele III-IV, așadar este mult anterioară venirii slavilor și ungurilor. Nu există nici un fel de cuvinte maghiare în limbajul liturgic românesc". În ceea ce privește toponimia, istoricul francez face alte precizări interesante: "Explicarea toponimiei slave și turcești de pe teritoriul actualmente românesc printr-o traducere a numelor de locuri este ingenioasă. Însă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
000 km2, aceasta ar însemna 2-3 milioane locuitori. Însă, insistă el, trebuie să admiten că populația rămasă pe loc a ajuns la o condiție socială inferioară și la o mare barbarie sub stăpânitorii migratori (sarmați, goți, huni, avari). Însă de la slavi a adoptat creștinismul (instituțional) și organizarea politică (statală). Rămâne de stabilit, subliniază el, dacă această populație daco-romană s-a menținut în întreaga Muntenie actuală sau numai într-o parte a ei (Oltenia). Lot precizează: "Ar trebui extrase (Brătianu nu a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-o) toate denumirile românești din cartele ungare latinești, din secolele XI-XII. Daco-romanii care au venit în sudul Dunării au fost și ei reduși la o condiție mizeră, poate mai mult ca a celor din nord. Alungați în primul rând de slavi, ei au început să rătăcească din loc în loc, ca păstori, în timp ce la nordul Dunării, daco-romanii au putut rămâne, măcar în parte, agricultori. Ar trebui studiat, în acest sens, limbajul țărănesc din cele două dialecte, daco-român (nord) și aromân (sud). Apoi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cea mai mare parte a Daciei, sub Justinian și urmașii săi imediați, la sud de Dunăre, dar el a fost în esență identic. Fenomenul n-a permis decât salvarea unei mici părți a populației. Terenul (spațiul) devenise vacant, iar slavii au exploatat situația. Cât privește lunga tăcere ce domnește asupra românilor din nordul Dunării, până în secolul al XII-lea, aceasta nu este mai neobișnuită decât cea care învăluie originile poporului albanez, altă supraviețuire etnică preslavă în sud-estul Europei, ce se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de romani, care se instalaseră aici și își exercitau meseriile. În secolul al V-lea, ca și în perioada anterioară, Dunărea nu constituia o barieră și nu împiedica influența exercitată de civilizația romană. 22 Pe la mijlocul secolului al VI-lea, presiunea slavilor se făcea tot mai mult simțită la Dunăre, iar incursiunile lor în sud se înmulțesc în perioada următoare. În ultimii ani ai domniei lui Justin I, triburile slave invadaseră deja sudul Dunării. Supuși avarilor, noii stăpâni ai stepei, sau răzvrătiți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tot mai mult simțită la Dunăre, iar incursiunile lor în sud se înmulțesc în perioada următoare. În ultimii ani ai domniei lui Justin I, triburile slave invadaseră deja sudul Dunării. Supuși avarilor, noii stăpâni ai stepei, sau răzvrătiți împotriva lor, slavii înaintează în mase compacte spre sud. Sub urmașii lui Justinian, întreaga regiune de la est de Carpați și până la Dunăre devenise o Slavinia, după ce anterior fusese o Gotia! Toponimia dovedește faptul că slavii trecuseră arcul Carpaților și pătrunseseră până în Transilvania, iar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
noii stăpâni ai stepei, sau răzvrătiți împotriva lor, slavii înaintează în mase compacte spre sud. Sub urmașii lui Justinian, întreaga regiune de la est de Carpați și până la Dunăre devenise o Slavinia, după ce anterior fusese o Gotia! Toponimia dovedește faptul că slavii trecuseră arcul Carpaților și pătrunseseră până în Transilvania, iar avangarda lor avea să asedieze după puțin timp Salonicul. Acest val slav care a inundat întreaga regiune sud-dunăreană, în secolul al VII-lea (după 602), "cu o forță de neînvins", părea că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regiune de la est de Carpați și până la Dunăre devenise o Slavinia, după ce anterior fusese o Gotia! Toponimia dovedește faptul că slavii trecuseră arcul Carpaților și pătrunseseră până în Transilvania, iar avangarda lor avea să asedieze după puțin timp Salonicul. Acest val slav care a inundat întreaga regiune sud-dunăreană, în secolul al VII-lea (după 602), "cu o forță de neînvins", părea că va mătura totul și va șterge orice urmă de romanitate de o parte și de alta a Dunării. Cu toate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]