1,111 matches
-
organizeze finanțele în împrejurări atît de turbulente. Normalizarea situației financiare a acestui stat proaspăt unificat era esențială. Dar, după tradiție, finanțele erau controlate de Partidul Liberal. De ceea ce avea nevoie țara era un expert în finanțe de înaltă clasă, un tehnocrat. Ceea ce Vlad nu era. Personalitatea lui era incontrolabilă, gesturile lui atunci cînd lua cuvîntul în Adunare frizau ridicolul în loc să inspire respect. Cea mai puternică voce din Adunarea Națională aparținea deputaților noului fondat Partid Țărănesc, constituit în 1919, și liderului acestuia
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
În anii următori de o ineficiență comparabilă, dacă nu chiar mai gravă. În Marea Britanie s-a vorbit chiar, la un moment dat, de inadecvarea instituțiilor democratice În fața crizelor moderne, iar presa a făcut speculații pe marginea avantajelor unui guvern de tehnocrați sau ale unei alianțe „corporatiste” de experți „apolitici”. Ca și de Gaulle (În mai 1968), politicieni importanți din Marea Britanie au considerat necesar să stea de vorbă cu poliția și șefii armatei pentru a se asigura de sprijinul lor În cazul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recent din regiunea sărăcită Alentejo) erau afectați nu doar de propria sărăcie endemică, ci și de spectacolul bogăției recente și ostentative etalate În Lisabona Învecinată. Armata, obligată să poarte „războaie murdare” În ținuturi Îndepărtate În numele unui guvern nepopular condus de tehnocrați, fierbea de resentimente, iar nemulțumirea ei avea acum un larg ecou În țară. Doleanțele tinerilor ofițeri (ale căror familii subzistau cu greu din salariile mici, reduse și mai mult de inflație) erau acum Împărtășite de o nouă generație de antreprenori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tânăra Coordonare Democratică (o coaliție a partidelor de stânga, Încă neautorizate) prin arestarea liderilor. În două luni, regele l-a Înlocuit pe Arias cu unul dintre miniștrii săi, Adolfo Suárez González. În vârstă de 44 de ani, Suárez era un tehnocrat tipic al franchismului târziu. Ba chiar se aflase, timp de un an, În fruntea Mișcării Naționale Falangiste (partidul lui Franco). Suárez s-a dovedit o alegere extraordinar de abilă. El a format un nou partid, Uniunea Democrată de Centru (Unión
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economie ineficientă asupra căreia insista Margaret Thatcher era pentru mulți de la sine Înțeleasă. Dar În Franța statul părea să dețină secretul revirimentului economic al țării. Conducătorii statului reprezentau elita intelectuală a nației, iar planificatorii se Înfățișau drept o clasă de tehnocrați dezinteresați, mai presus de efemere pasiuni ideologice și erupții sociale. Cine ar trebui să fie la putere - și cu ce scop social - era o chestiune care diviza profund națiunea, Însă exista un remarcabil consens practic despre cum va fi folosită
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin unificarea europeană, nu Împotriva ei. În loc să lupte Împotriva capitalismului, Franța urma să-l reinventeze Într-o versiune superioară. Până În 1984, Mitterrand eliminase deja cei patru miniștri comuniști din guvern, proclamase public virtuțile unei economii „mixte”, numise un prim-ministru tehnocrat, tânărul Laurent Fabius, Încredințase economia, finanțele și bugetul lui Jacques Delors, cu misiunea de a stabiliza economia franceză 10, și chiar făcuse apel, Într-un faimos discurs din aprilie 1984, la o modernizare a Franței „În stil american”. Franța era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scriitorii francezi sau italieni aveau Încă priză la public - și datorită angajării lor politice foarte ostentative -, cei din Ungaria sau Polonia postcomunistă au fost mai puțin norocoși. Intelectualii care au avut totuși succes În viața publică democratică erau, de regulă, „tehnocrați” - avocați sau economiști - care nu au avut un rol major În comunitatea disidentă Înainte de 1989. Neavând până atunci roluri de factură eroică, ei le ofereau modele mai plauzibile concetățenilor lor, la fel de puțin viteji. Într-un mesaj prezidențial din anul 2003
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Giscard, nici diversele tratate, nici Comisia Europeană, cu diferitele ei programe și rapoarte, nici costisitoarele publicații și site-uri menite să educe În privința Uniunii și a mecanismelor ei nu izbuteau un lucru: să remedieze dezinteresul cronic al publicului european. Dacă tehnocrații care au clădit instituțiile noii „Europe” demonstraseră o indiferență arogantă față de părerile publicului În general, ea le-a fost Întoarsă cu vârf și Îndesat. Reflectând mohorât la obsesia regulilor și tehnicilor managementului de partid manifestată de colegii săi laburiști, prim-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost o altă definire a problemei-cauză, soluția fiind expansiunea militară. În anii ’90, considerarea „neocomuniștilor și a securiștilor” drept cauză a eșecurilor tranziției pare să fie de același tip. În lupta politică împotriva FSN/PSDR/PSD, compus din mulți tehnocrați, lucru care era valabil și pentru celelate partide, de altfel, tema „neocomuniștilor/criptocomuniștilor/securiștilor” a fost utilizată din plin. Am discutat în altă parte pe larg despre factorii explicativi ai dificultăților tranziției (Zamfir, 2004). Pe de altă parte, lupta împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
sectorul de stat și de +31% în sectorul privat, iar rata rentabilității financiare era de -2,8% în sectorul de stat și de +29% în cel privat (Guvernul României, 2004). Față de întreprinzătorii aflați pe piața liberă și concentrați în comerț, tehnocrații economiei socialiste aveau un avantaj competitiv important - se aflau deja la controlul producției. Problema capitalismului românesc era de a transfera producția nu doar sub controlul lor tehnic, ci în proprietatea lor. Aceasta a fost a doua etapă a formării clasei
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
folosim cu predilecție ca ghid al relatării de față, prezintă perioada 1992-1996 sub titlul "România în derivă" (p. 133). Al doilea mandat prezidențial al lui Ion Iliescu poate fi caracterizat ca o perioadă a antireformelor, în care guvernul condus de tehnocratul Ion Văcăroiu a excelat în conservarea status quo-ului. Pe planul privatizării, una dintre cele mai importante dimensiuni ale tranziției de la economia planificată, de comandă, către economia de piață, T. Gallagher (2004) remarca faptul că în 1996, la eliberarea funcției de
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]