1,136 matches
-
versurile legendei se confundă cu de fapt cu Manole ziditorul neîntrecut pe care îl tot evocă. Și evocîndu-l mereu, spre uimirea tinerei (fără nume), care, treptat, începe să-l înțeleagă și să fie fascinată de visul lui, scenaristul zidește biserica visată, o zidește în ființa tinerei necunoscute. Se petrece un proces de creație cu dublu rezultat: creatorul se împlinește pe sine prin atingerea idealului, iar tînăra își redescoperă ființa pură, recunoscîndu-se în substanța ideală a visului creatorului. În final, ea declară
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
sine prin atingerea idealului, iar tînăra își redescoperă ființa pură, recunoscîndu-se în substanța ideală a visului creatorului. În final, ea declară că se numește Ana; a înțeles, așadar, și a acceptat implicarea ei (precum Ana lui Manole) în edificarea bisericii visate. Pe ea o putem înțelege, deci, în ambele sensuri: ca ființă care acceptă sacrificiul de sine întru edificarea unui ideal al celuilalt, dar și ca însuși idealul împlinit al creatorului. În scenariul lui Alexa Visarion este excelent realizată devenirea tinerei
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
plină maturitate artistică. Cu cine te simți solidar? Am un respect deosebit, cred în personalitatea Cătălinei Buzoianu, în harul ei și în profunzimea conceptului ei teatral, în talentul lui Dan Micu și în seducția pe care o emană spectacolele sale visate. Întotdeauna m-a tulburat universul straniu pe care a știut să-l creeze Aureliu Manea, conferind problematicii textelor o extraordinară acuitate și inventând imagini scenice de o inegalabilă expresivitate. Aceștia și alți câțiva au un univers propriu, pe care au
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Văzîndu-le, eu descopăr multe lucruri pe care le visam, ca regizor, în diferite perioade, lucruri pe care nu le-am realizat din diferite motive, unul fiind poate și incapacitatea mea de a ajunge la propriul vis -, iar acum acele lucruri visate există și se impun. Au trecut, cred, vreo 30 de ani de cînd, pornind de la un dialog ca acesta, am scris un articol intitulat " Cînd filmele compun o operă", referitor la primele pelicule pe care le-ai semnat: Înainte de tăcere
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
film are la temelia lui o poveste care trebuie eliberată. Prezentă în prezent. ANA vine din lumea lumilor mele pe care o caut și mă caută... Nu o voi găsi niciodată, cum și personajul filmului nu va face niciodată filmul visat. Toate înțelesurile baladei sunt prezente în elipse, în exformații. Filmele mele de până acum se rostuiesc în ANA. În acest perimetru fascinant și trist pulsează relația bărbat femeie, ambiguă, fluidă, sacră, violentă, mereu aceeași și niciodată la fel cum spuneam
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
paradei. Paradă care să fim serioși! trebuia să aibă loc la Washington, capitală ce, de fapt, cîștigase războiul (și-i mai și salvase pe ruși), oferind civilizației postbelice șansa revigorării. Cum însă America dirijînd acum hegemonic lumea spre orizonturile ei visate are statura impunătoare a liderului, i-a oferit din nou cu generozitate seniorială satisfacție unei Rusii devitalizate, dar mereu periculoase prin înseși carențele ei democratice. Și mai ales, oho, prin butonul atomic. Așa că Bush a fost într-adevăr în Piața
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
aceea încremenise într-o clădire cu stranii ferestruici ovale, cu lujeri de trandafiri decorativi care înconjurau intrările... Planul guvernatorului luminat eșuase. Revoluția din Octombrie a curmat toate acele tendințe decadente ale artei burgheze. Iar clădirea - o bucată îngustă din bulevardul visat - rămăsese unică în felul ei. De altfel, după nenumărate reparații, nu mai păstra decât umbra stilului său inițial. Îndeosebi campania oficială de luptă “împotriva supraabundenței arhitecturale” (la care, în fragedă copilărie, fusesem martori) îi dăduse lovitura fatală. Totul părea „supraabundent
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
altceva. Ca și cum mângâierea febrilă a sfincșilor îmi ardea palma tot timpul. Să o descos pe Charlotte ca să aflu cine era femeia în pufoaică îmi părea acum absolut imposibil. Un obstacol de netrecut se ivea între bunica și mine: trupul femeiesc visat, râvnit, posedat de mii de ori în gând. Seara, când îmi turna ceai, Charlotte mi-a spus cu o voce distrată: - Ciudat, Cucușka nu a trecut încă... Smuls din visarea mea, am ridicat ochii la ea. Privirile ni s-au
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
souviens!1 Nu ne-am mai spus nimic în noaptea aceea neobișnuită. Înainte de a adormi, m-am gândit la bărbatul care, în țara bunicii mele, cu un secol și jumătate în urmă, avusese curajul să-și povestească „nebunia” - clipa aceea visată, mai adevărată decât orice realitate de bun simț. A doua zi dimineața, m-am trezit târziu. În camera alăturată, revenise deja ordinea... Vântul își schimbase direcția și aducea adierea caldă a Mării Caspice. Ziua rece de ieri părea foarte îndepărtată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vagă încercată de spectatorul a cărui privire face să se clatine sau chiar să cadă un dansator pe sârmă. Charlotte mă învățase să deslușesc siluete pariziene în inima unui mare oraș industrial de pe Volga, ea mă încătușase în trecutul acela visat, din care aruncam priviri distrate spre viața reală. Și viața reală era stratul de apă pe care, tremurând, îl văzusem băltind în fundul gropii, în ziua înmormântării. Sub o ploaie măruntă de toamnă, încet, coborau sicriul într-un amestec de apă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pipăind-o, îi făceau pielea de găină... A rămas mută până la sfârșit. Cu ochii închiși, părea absentă, abandonându-mi trupul ce-i tresărea ușor... Probabil că i-am făcut foarte rău cu gesturile mele grăbite. Actul acela atât de mult visat s-a împotmolit într-o mulțime de manevre stângace, împiedicate. Dragostea aducea cu o scormonire precipitată, nervoasă. Genunchii, coatele se ridicau într-o ciudată fixitate anatomică. Plăcerea a fost ca flacăra unui chibrit în vântul înghețat - un foc care are
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Îi simțisem chiar și prospețimea netedă pe buzele mele. La fiecare dintre întâlnirile acelea, în capul meu răsuna o chemare insistentă: trebuia să le seduc imediat pe necunoscute, să fie ale mele, să umplu cu carnea lor șiragul de trupuri visate. Căci fiecare ocazie ratată era o înfrângere, o pierdere iremediabilă, un gol, pe care alte trupuri nu ar putea să-l umple decât parțial. În momentele acelea, febra mea devenea insuportabilă! Niciodată nu îndrăznisem să abordez acest subiect cu Charlotte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu propriul lui ritm, cu aerul și cu soarele lui specific. Aproape o altă planetă. O planetă în care moartea femeii cu ochi mari, gri devenea de neconceput. În care trupul de femeie se deschidea spre un șir de clipe visate. În care „limba uimirii” pe care o mânuiam eu avea să fie pe înțelesul celorlalți. Planeta aceea era totuna cu lumea care se desfășura în goana vagonului nostru. Da, totuna cu gara în care trenul se oprea în sfârșit. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mea, că o nouă epocă avea să se deschidă, începând cu primul meu gest, cu prima mea vorbă rostită de cealaltă parte a frontierei. Trăiam deja din perindarea de chipuri noi pe care aveam să le întâlnesc, din strălucirea peisajelor visate, din surescitarea primejdiei. Cu egoismul infatuat al tinereții, am întrebat-o pe un ton puțin hilar: - Dar și tu ai putea să pleci în străinătate! În Franța, de pildă... Te-ar tenta, nu-i așa? Expresia trăsăturilor ei nu s-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Charlottei. Existau străzi a căror liniște însorită, dis-de-dimineață, păstra ecoul vocii ei. Terase de cafenea, unde ghiceam oboseala ei la sfârșitul unei plimbări. O fațadă, un vitraliu, care, sub privirea ei, se înveșmântau cu patina ușoară a reminiscențelor. Topografia aceea visată lăsa multe pete albe pe mozaicul colorat al arondismentelor. Traseele noastre, foarte spontan, aveau să evite îndrăznelile arhitecturale din ultimii ani. Zilele pariziene ale Charlottei aveau să fie prea scurte. Nu vom avea timp să ne familiarizăm privirea cu toate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
expoziție dezvăluie adevăratul filon de aur existent în sufletul creator al artistei și cred că acuarela, ca tehnică picturală, îi poate oferi cadrul desfășurării unui proces al întoarcerii către Necuprinsul naturii, ceea ce înseamnă o re-asumare a întregii vieți rememorate sau visate. Petre BICER- 1990 [...] Viorica Toporaș simte raporturile misterioase ale cosmosului și terestrului, ritmul veșniciei marcat de obsesia infinitului, lucruri ce țin de sensibilitatea și puterea de exprimare pe care le strunește în spațiul artei. Temele artistice ce figurează atmosfera Iașilor
Memoria acuarelei by Viorica Topora? () [Corola-publishinghouse/Science/84080_a_85405]
-
mai degrabă, antrenate într-o confruntare zadarnică, soldată invariabil cu eșecul penibil al omului. Ducând la extrem acest ridicol schimb de replici între forțe antagonice inegale, Caragiale imaginează situațiile cele mai improbabile, a căror ocurență, perfect posibilă, de altfel, chiar visată sau, dimpotrivă, nedorită și neanticipată, ca în cazul câștigului și apoi al ghinionului absolut la loterie, presupune reacții diverse, de la resemnarea dureroasă, ca în Precauție inutilă, Partea poetului, Fără noroc. Snoavă populară, la "boală", disperare, revoltă și nebunie, ca în
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
a bucuriei intelectuale de a descoperi o lume mirifică a departelui, distinsa scriitoare a Înțeles că Mama India e o zeitate cosmopolită și rafinată deopotrivă cu lumini și umbre, dar mereu captivantă și atractivă, plină de parfumuri, mirodenii și comori visate. Desigur, nu e vorba doar de o țară, ci de femeia acesteia! Docilă și devotată ea e o Mamă a Universului, călăuzită de Karma, rafinamentul ei gastronomic situând-o În lumea culinară bună, făcând-o măiastra preferințelor. În altă ordine
Asaltul tigrilor by Oltea Răşcanu Gramaticu () [Corola-publishinghouse/Science/320_a_1259]
-
ale democrației, deoarece nu se poate vorbi de democrație în societățile populate de astăzi, atât de complexe, atât de mult tehnicizate și dependente de un sistem de informație din ce în ce mai bogat, fără mediatori numeroși și activi 242". În această nouă democrație visată, indivizii sunt chemați să-și depășească ceea ce consideră ei că ar fi interesele lor, pentru a descoperi interdependența acestora cu responsabilitățile lor. "O democrație nu se instituie doar prin speranța de a accede la posturi de conducere, ci prin asumarea
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
privind veniturile, din 1963) i-a determinat să încurajeze viața asociativă urbană, să caute condițiile dezvoltării democrației economice și sociale. Protagoniștii Planului sperau să depășească, cel puțin în domeniul animării socioculturale, problemele care păreau insolubile în sfera muncii. Modernizarea politicii visată de elita administrativă se alătură preocupărilor celor care susțineau rolul educației populare în edificarea unei societăți reînnoite prin creștere urbană. În fața neputinței de care dădea dovadă statul în schimbarea relațiilor sociale în planul muncii prin acceptarea negocierii și a contractului
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
puterile publice ca fiind "mijlocul privilegiat de angajament civic"275. În scopul ameliorării relațiilor dintre stat și cetățean, ca și în scopul facilitării comunicării între guvernanți și guvernați, mobilizarea claselor mijlocii la nivel comunal pe cale asociativă voia să înlocuiască mobilizarea visată a forțelor vii de la mijlocul anilor 1950 până la sfârșitul acelor ani, în cadrul instanțelor regionale create ad hoc (comitete de expansiune economică, CODER etc.). Regionalizarea Planului era asimilată unei simple tehnici birocratice: speranța transformării raporturilor între puterea centrală și periferie bazate
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
să intre în contact. "Prețul chiriei este pentru cei privilegiați condiția selecției și realizării unei opțiuni de segregare. Proprietarii, investitorii încasează astfel un adevărat comision de segregare care nu are nici o legătură cu costul de construcție" 363. Departe de fluiditatea visată, opțiunea exprimată prin reforma din 1977 cu privire la favorizarea unei regularizări a sectorului de habitat prin logica pieței pare să fie întărit pe termen lung "riscurile economice de segregare prin habitat"364. În sectorul locativ, cvasi-liberalizarea chiriilor instaurată în 1986 prin
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
pălește. Jurnalele lui Amiel fac dintr-asta tema lor permanentă, cu variații mereu înnoite. "Idealul", zice el, "îmi otrăvește orice posedare imperfectă...Pentru mine, e vorba de tot sau de nimic. Bizuindu-se pe o comparație cu idealul bănuit sau visat, ironia nu se ia în serios nici pe sine, nici realitatea". A fost neșansa lui Amiel că nu a putut deveni humorist și nici n-a izbutit să vadă ceea ce este mic nici măcar acel mic pe care îl putea realiza
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
Forma, principiu spiritual, iar lucrarea lui se situează în miezul și în prelungirea Creației. Într-o atare perspectivă, arta apare ca o mistică de tip special, fruct al lucidității intensificatoare până la extaz. Totuși, împăcarea contrariilor într-o viziune senină, echilibrul visat nu par posibile. Poetul nu află dreapta cumpănă între extreme, astfel că elogiul limitei, măsură și formă impusă „oarbelor energii”, alternează cu spaima de limitare. Definirea poetului, ca „un senzitiv al modului doric”, închide și ea o tensiune nerezolvată între
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285841_a_287170]
-
întruniri, deși îmi plătesc anual cotizația. Nici nu mă pot retrage acum, când Nicolae Manolescu este la conducere, chiar dacă nu l-am mai întâlnit de câțiva ani... Totuși, ce mult se schimbă lumea, ce mult ne schimbăm noi! Solidaritatea intelectual-scriitoricească visată când nu era posibilă în fapt astăzi, când poate fi reală, nu ne mai interesează, pare a nu mai avea sens pentru noi. Tu spui că-ți displace lumea românească, Mircea Cărtărescu ar dori să se retragă în America, pentru că
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]