12,837 matches
-
la Oedipe. Au apărut și doi-trei actori de la Național, plus Carmen Galin, care, după plecarea mea, a fost prima care și-a dat demisia de la Național. Carmen a susținut și ea din umbră Oedipe-ul, dovedindu-se, ca Întotdeauna, o bună prietenă. Când m-a auzit vorbind la televizor despre eforturile admirabile ale tinerilor studenți de la Teatrul Podul, care constituiau figurația spectacolului și care primeau un salariu aproape egal cu zero, „din lipsă de fonduri“, Carmen a găsit 5.000 de dolari
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
vechea comedie de Aristofan, În care Cherry Jones urma să aibă rolul titular. Aș fi vrut să spun NU, dar nu puteam să-i refuz nici pe Bob Brustein, care fusese atât de generos cu mine, nici pe buna mea prietenă Cherry, devenită Între timp regina Broadwayului. Spre ART, deci, fără nici o pauză! Am adaptat Lysistrata ca un cabaret contemporan, jucat Într-o cantină de pe front pentru a-i amuza și a-i Învigora pe soldați cu „perspectiva păcii“ (război vag
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
schiță neterminată. Îmi dădeam seama În sfârșit că era imperativ să mă retrag și să mă Îngrijesc. A doua zi aterizam la Paris, hotărât să-l văd pe Bruno Sauron, amic și neurolog excelent, căsătorit cu Alexandra Petrușca, o veche prietenă din România. Aveam toate speranțele că el mă va ajuta să ies din tunel. Sub supravegherea lui atentă, riguroasă și plină de compasiune am Început să Îmi revin la normal. Aveam la Paris și o Întâlnire cu Hugues Gall, directorul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
Într-adevăr, am descoperit În apropierea casei ei o Întreagă colonie de bătrâne guvernante elvețiene asemenea ei. Grupate În același loc, cuprinse permanent de freamătul unei competiții de amintiri, alcătuiau o mică insulă Într-un mediu care le devenise străin. Prietena de suflet a Mademoisellei era acum mumificata Mlle Golay, fosta guvernantă a mamei, Încă pedantă și pesimistă la cei optzeci și cinci de ani ai ei; rămăsese În familia noastră, mult timp după ce mama se căsătorise și se Întorsese În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a specialiștilor În boli de plămâni, adoptase travestiul unui medic, fără a-și schimba numele („simplu și elegant“ - cum ar fi spus un comentator de șah despre o mutare corespunzătoare pe tablă). Locuiam Într-o vilă discretă pe care o prietenă generoasă, contesa Sofia Panin, ne-o pusese la dispoziție. În anumite nopți, când se Întețeau zvonurile despre apropierea unor asasini, bărbații familiei făceau cu rândul de pază. Umbrele zvelte ale frunzelor de leandru se mișcau cu prudență În adierea brizei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
frumos, desigur, nume ilustru, riscant însă în anumite situații inevitabile în cazul copiilor foarte mici. „Ce diaree a făcut Romeo, dragă”, o puteai auzi pe tânăra mamă, care desigur că nu îl citise încă pe Shakespeare, informând-o pe vreo prietenă sau vecină grijulie. Într-un alt mic apartament, cu intrarea prin curtea interioară, locuia un cizmar, cu soția și fiica. Era nu numai un mare bețiv, dar și un bețiv fudul; avea o părere extraordinar de bună despre sine; chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
bază”, adică să mergem să bem ceva, Nichita, căruia îi aparțineau și inițiativa și expresia, ținând să-mi spună, aproape în șoaptă, din decență probabil: „Dumneata ești cel mai ciudat și mai delicat dintre noi...” * Una din cele mai bune prietene ale mamei era „tanti Tony” (despre care nu am scris nimic în După-amiaza de sâmbătă, omisiune din neglijență, omisiune voită? Rămăsesem puțin supărat pe ea pentru că nu venise, de la Brașov, unde locuiește, cred, de peste două decenii, la înmormântarea mamei). Pe când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sănătatea și viața - pe care o dorea cât mai lungă firește - a mobilei respective) au făcut din ea o persoană destul de bizară. Atunci, pe la sfârșitul anilor ’40, când a intrat pentru totdeauna în familia noastră, mai mult decât ca o prietenă, ca o rudă de fapt (de aici și apelativul „tanti Tony”, creația copiilor, a mea și a lui Jeni), tocmai divorțase de soț, adept al lui Bachus pare-se. Într-o zi, s-a întâlnit cu el pe stradă. Despre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ardelenesc, de care era mândră; i se întâmpla uneori să amestece limbile, să-i scape câte un „cerez” (peste) „pădure”, sau „sabaki” (câini) i (și) „mâță”, expresii rămase celebre, de care eu și soră-mea ne amuzam copios. Avea o prietenă, al cărei nume - neobișnuit - revenea mereu pe buzele ei: Vioara. Ținea, ca și mine, cu „U” Cluj. Mama i se confesa, căci tanti Tony, serioasă și discretă, era întotdeauna de partea ei. După mutarea noastră la București, în 1956, legăturile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ceașcă mare, așezată pe o farfurioară, chiar mama; după care s-a retras în camera lor, a părinților, închizând după ea ușile, care, de obicei, stau ziua date de perete; acum însă la mama se află doamna P., vechea ei prietenă, care are un necaz în familie și în ultima vreme vine mai des pe la noi, ca să-și descarce sufletul; se plânge, și plângându-se, plânge; o aud, și totuși includ suferința ei de soție și mamă stării mele de bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mele de bine, care o digeră, o asimilează fără scrupule: plăcerea trudnică a scrisului, plăcerea cafelei deocamdată neatinse, aburind promițător în ceașcă, plăcerea singurătății asistate, prin prezența discretă, în apropiere, a mamei nu se lasă umbrite de problemele și suspinele prietenei venite într-o vizită de consolare, izbutită după toate aparențele. * O după-amiază de noiembrie total nereușită, compromisă, fără șansa cât de cât probabilă a unei redresări. Nici un semn că ceva ar mai putea să mă scoată din indispoziția sufletească în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
s-au săturat să-l tot incite în zadar. Urmăresc scena cu o curiozitate oripilată, cu indignare: chiar nu va accepta lupta? Nu o acceptă. Se supune fără crâcnire condiției sale de „slab”. Lașitatea lui îmi face aproape rău. * Dintre prietenele bucureștene ale mamei îmi place să-mi aduc aminte de doamna Borcea. Locuia vizavi de noi, în blocul de pe colț, obsedant, deoarece îmi cădea mereu sub ochi, de câte ori priveam pe fereastră, poate și pentru că era zugrăvit într-un galben iritant
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
liniștită, decentă, discretă. Vorbea puțin și cu miez. De câtre ori venea la noi, mă întreba, cumva în treacăt, fără să insiste, dar nu formal, cu un fel de seriozitate care mă flata: „Ce mai faci, Valeriu?” A fost o prietenă adevărată. Când, în toamna lui 1964, mama s-a operat, nu surorile ei, ci doamna Borcea a stat cu ea câteva nopți la spital. S-a prăpădit înaintea mamei, nu mai țin minte în ce an. Relațiile mele cu dânsa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
schimbat însă convingerile. Vroia oare să mă convertească la ideile ei? Aveam, uneori, această bănuială. Poate că și părinții mei o aveau și din această cauză păstrau o anumită distanță față de vechea lor cunoștință de la Arad (spun „cunoștință” și nu „prietenă” pentru că totuși politica și separa: tata nutrea simpatii de stânga, simpatii care i-au cauzat anumite neplăceri, obligându-l până la urmă să părăsească Aradul în 1940). Desigur, domnișoara Mica sesiza această „distanță”: nu se supăra însă, nu se simțea jignită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
batantă; o împing, trec prin ea, și deodată, în sala imensă în care mă trezesc și în care în aceeași clipă explodează parcă o silențioasă, uriașă bombă de lumină, o văd, la numai câțiva pași, pe Doina, însoțită de o prietenă de-a noastră din acei ani; Doina e îmbrăcată într-un balonzaid gri, zâmbește; înțeleg pe loc că „e bine”, că e mult mai bine, aproape sănătoasă de tot. Nu, n-am exagerat câtuși de puțin când, după un număr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o nouă pagină, lăsând-o pe precedenta ca memento, pe trei sferturi goală. Semnul meu de doliu a fost, și mai este încă, acolo, în manuscris, unul alb - ca la chinezi. * La câteva săptămâni după moartea mamei, a sunat o prietenă a ei, una din puținele care mai rămăseseră în viață și cu care se conversa din când în când la telefon, în rusește. Nu știa. I-am spus: „Acum, eu cu cine o să mai vorbesc la telefon”, a întrebat retoric
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
majoritatea, în 1944, în România). După care, pe fondul tăcerii mele, a închis. Mai târziu, am regretat că nu i-am cerut numărul de telefon și... numele (Nikitișna - e tot ce-mi aduc aminte - era simpaticul patronimic al uneia din prietenele mamei). Am pierdut, astfel, unul din firele ce o mai lega pe mama de viață. Azi, 20 septembrie 1996, când scriu aceste rândurile, de aproape 15 ani de la moartea mamei și la câteva zile după ce s-au împlinit - în 17
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
scriu aceste rândurile, de aproape 15 ani de la moartea mamei și la câteva zile după ce s-au împlinit - în 17 septembrie - 97 de ani de la nașterea ei, înclin să cred că doamna care telefonase atunci ca să vorbească, precum obișnuia, cu prietena ei, moartă de trei săptămâni, fusese fosta profesoara de gimnastică a mamei, la liceul de fete din Bolgrad, cu numai câțiva ani mai mare decât elevele ei. Acum, probabil, nici ea nu se mai află printre cei vii. Încerc să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mamei). Le-a fost dată aceeași măsură de viață. Unchi a trei nepoți, să nu am deci pretenții exagerate în cazul că, la rândul meu... * 15 august 1990. Sfârșit de concediu. În ultimele ore petrecute la Snagov, aflăm, de la o prietenă, firește (căci întotdeauna prin prieteni și prietene ne parvin asemenea lucruri), că vineri 17 august voi fi masacrat groaznic la „Europa liberă”: „va curge sânge”. Chiar așa? Printr-un lanț al răutăților, incitanta veste ajunge la noi, la timp, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de viață. Unchi a trei nepoți, să nu am deci pretenții exagerate în cazul că, la rândul meu... * 15 august 1990. Sfârșit de concediu. În ultimele ore petrecute la Snagov, aflăm, de la o prietenă, firește (căci întotdeauna prin prieteni și prietene ne parvin asemenea lucruri), că vineri 17 august voi fi masacrat groaznic la „Europa liberă”: „va curge sânge”. Chiar așa? Printr-un lanț al răutăților, incitanta veste ajunge la noi, la timp, să nu care cumva să ne scape emisiunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și subtilitatea sunt lucruri diferite. Prea multă subtilitate strică, abuzul o transformă din calitate în defect. Finețea nu e niciodată prisoselnică. * La repetiția generală a unei piese a lui Mazilu, plină de vervă, e adevărat, ca aproape toate textele sale, prietena noastră Xenia, lângă care stăteam, râdea, literalmente, la orice replică, la orice cuvânt. Vroia să arate că nu-i scapă nici o nuanță, că îi descifrează orice aluzie. Se transformase într-un hohot continuu, exagera, evident, încât soțul ei, mai înțelept
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Basarabia de sud și oameni puși pe căpătuială, de proastă calitate. Unii dintre ei nu s-au purtat prea frumos cu „minoritățile”. Născută în 1899, mama a făcut întreg liceul în limba rusă, pe care o stăpânea la perfecție. Cu prietenele ei vorbea în trei limbi, amestecându-le de obicei. După 4-5 generații, prin părinții mei, bulgarii emigrați în sudul Basarabiei cu puțin după sau cu puțin înainte de 1800 au început să se românizare. Eu am dus procesul mai (foarte) departe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
gândesc, mai cercetează, amână. De fapt, cred că ar fi suficientă o singură recunoaștere. Cea a Turciei. Că doar de la turci au luat rușii în 1812 ținutul românesc dintre Prut și Nistru (s.n. V.Cr.). Și nu mă-ndoiesc că Turcia prietenă va face acest gest de omenie.” Da, așa este. Dacă în 1940 sovieticii au luat Basarabia de la români, în 1812 rușii au luat-o de la turci. Acesta e adevărul istoric. Altele erau mentalitățile, alta harta politică a Europei la începutul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
au luat Basarabia de la români, în 1812 rușii au luat-o de la turci. Acesta e adevărul istoric. Altele erau mentalitățile, alta harta politică a Europei la începutul secolului al XIX-lea... În ce privește ultima frază, din textul citat, cea cu „Turcia prietenă”, ea îmi insuflă optimism. Poate că peste un secol sau două vom putea vorbi și despre „Rusia prietenă”! * În 1991, când textul a fost scris într-o primă formă; acum când îl revăd, sper pentru ultima oară, ne aflăm în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
erau mentalitățile, alta harta politică a Europei la începutul secolului al XIX-lea... În ce privește ultima frază, din textul citat, cea cu „Turcia prietenă”, ea îmi insuflă optimism. Poate că peste un secol sau două vom putea vorbi și despre „Rusia prietenă”! * În 1991, când textul a fost scris într-o primă formă; acum când îl revăd, sper pentru ultima oară, ne aflăm în 1996, luna octombrie. FILENAME \p D:\microsoft\docuri nefacute\Bagaje pt paradis operaTicupentru paginare.doc PAGE 64
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]