KorAP: Find »[drukola/base=râs & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...449 450 451 ...569 >

14,215 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938

Dar era oare firească această fericire?'' mă întrebă. " De ce nu? zisei turnând în pahare. Nu te costa nimic." Matilda se indignă. Nu e vorba aci de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă." "A, izbucnii eu în râs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu știai că a fost însurat și a făcut și doi copii?" "Ei și? Doi oameni care suferă se pot înțelege între ei..." " Da, da, murmurai, doi oameni

Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
vorbise cu nimeni!). "Chiar și la Poiana Stînei?", se miră atunci victima noastră, un inginer mai mititel decât schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în avantajul său, ai fi zis că tot timpul îl stăpânea un râs molipsitor de ghinionist; inspira simpatie. "La Poiana Stânei e plin în permanență, darmite sâmbăta și duminica", i se răspunse. "Ce e de făcut?", zise altcineva. "Ce să facem, reflectă șeful resemnat. Ne întoarcem acasă!" "Eu nu sânt convins că nu

Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
un individ cu care a vorbit la telefon în felul acesta. Normal! "Ei! se alarmă ea. Ce e cu tine?" "Nimic!" "De ce-ai tăcut așa brusc?" N-am tăcut așa brusc! Am tăcut treptat, adăugai și izbucnii într-un râs scurt și eliberator. Am tăcut în mod "firesc", continuai, cuvântul ăsta are la mine o semnificație aparte..." Lasă tu semnificațiile aparte și vino încoace, dacă zici că ești gata", mai spuse cu felul ei inimitabil și irezistibil de a-mi

Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
treilea. Dumneata ce pensie ai? Șapte sute cincizeci de lei. Medicul: plimbări; aer! mult aer!... Aici Suzy ridicase glasul și diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca și când ar fi vrut să ne sugereze că sincer vorbind se săturase de râs, și anecdota asta îl silea acum să scoată doar țipete... ...La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ținea drept pe picioare și nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deși erau coerente... Erau însă înmuiate de o

Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
totuși mirat. "Și ai muncit tu în halul ăsta?" Avea aerul că îl mințeam. Da, ce te miri?" Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să..." Acest compliment a fost, ca să zic așa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în râs și l-am bătut pe spinare protector. "Și tu arăți bine, i-am întors complimentul, te-ai recăsătorit cumva? Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de întrebări) nelalocul ei... Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (și

Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905

de ambele părți; o strângere dureroasă și tăcută. Cei doi infanteriști își manifestau astfel bucuria de a fi ieșit din hipersomn și de a trăi din nou. La sfârșit, Vasquez îl pălmui pe Drake și mâinile se separară. Izbucniră în râs: tineri dobermani jucându-se. Drake era cel mai puternic, dar Vasquez era cea mai rapidă, socoti Ripley observându-i. Dacă va trebui să coboare pe Acheron, va face tot posibilul pentru a rămâne în preajma lor. Nu încăpea nici o îndoială că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
desprinde și moare. Am putea spune că este în mare un organ sexual ambulant. Apoi acest... ― E taman definiția ta, Hicks. Caporalul se limită la adresarea lui Hicks a zâmbetului său obișnuit și îngăduitor. Dar Ripley nu găsi nimic de râs. De fapt, când era vorba de extratereștri, glumele nu-și aveau rostul. Ea văzuse unul cu ochii ei, pe când ei nu erau convinși că aceste creaturi sălășuiau altminterea decât în închipuirea ei. Trebuia să dea dovadă de răbdare. Nu era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
de menținere a ordinii. Sunt în măsură să vă asigur că nu e chiar atât de simplu. Eu am văzut una din aceste creaturi. Eu știu de ce sunt în stare. Și eu vă garantez că o să vă piară pofta de râs când o să vă pomeniți cu una în față. Hudson nu zise nimic, dar își păstră zâmbetul fandosit. Ripley își mută privirea pe Vasquez. ― Mi-aș dori să fie atât de ușor cum zici, crede-mă. Burke puse capăt înfruntării băgându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

Tristețea ei nu conținea nimic misterios (de altfel, nu tulburase pe nimeni), era discretă și haioasă. Parcă se chinuia când rostea cuvintele: „Tovarășe Nicolae Ceaușescu; Tovarășă Elena Ceaușescu!“, ziceai că-n clipa următoare o să izbucnească în lacrimi (sau poate în râs), din ochii ei mici și-albaștri, de peștișor. Nu știu de ce, aveam impresia că fătuca asta cumințică își bate joc de noi toți. Un motiv mărunt, dar suficient să-mi atragă atenția. În zilele următoare, am clocit un plan stupid

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se separa de lume prin pânza subțire a nevrozei. Signac se transforma în Van Gogh. „Ba da, ba da. Ieri arătai perfect.“ „Adică azi arăt mai rău ca ieri?“ Capcana se închisese. Fusesem învins, jocul se putea încheia. Îi așteptam râsul, tensiunea încă nu dispăruse, stăteam pe-un butoi de pulbere. Maria a râs. „Hai, că întârziem. Mă lași întâi pe mine la galerie, te rog; după aia te duci la Mihnea.“ Am râs și eu, din tot sufletul, atât cât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
au controlat încă o dată, după care ne-au înapoiat buletinele. Păream în regulă, nu plecasem cu vreun tablou sub pulover. I-am salutat deferent, exagerat, ipocrit. „Instituția prezidențială“ - suna ca un epitaf. Acum chiar mă stăpâneam cu greu. Te-apuca râsul când îi vedeai în uniforma lor bleumarin închis, cu epoleți mustăcioși, cu biluțe, și chipiuri cartonate pe dinăuntru. Mai ales femeile, jurai că le-au turnat într-un costum de ghips, cu revere de ipsos. Abia afară, am pus întrebarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Alexandru, trebuie s-o schimbăm și pe-asta!“ Cu noi vroia țara să facă performanță, să iasă din comunism, să meargă înainte? Cu adunătura asta de cârpaci, obosită și înrăită, gata oricând să-și plătească polițele? Ne-ar fi umflat râsul, dacă n-ar fi fost vorba de noi. Mihnea, Cezar, Andrei, Nicu, Gino și toți ceilalți. Nu știam cum să păcălim mai bine sistemul, să rămânem intacți, neimplicați, singuratici. Fusesem deformați, ni se umblase ani în șir la toate rotițele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
că s-au născut cu muștar în fund. Se entuziasmau repede, din orice, și li se părea că trebuie să comunice și posterității ce-au aflat. Toată treaba purta un nume pompos, de cărțulie prăfuită: „memoriale de călătorie“. Te umfla râsul când le citeai, aveai nevoie de batistă și translator: Dinicu Golescu măsura cu stânjenul tablourile din „Șenbrun“ (cum descoperea unul mare și înalt, imediat îl apuca extazul: „O! Frumos! Admirațiune!“); Asachi făcea „tablonuri“ pe Ceahlău; Russo lăuda toată România (chiar dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
uitat la Maria, nu știa nimic, nu-i spusesem. Am mai luat o gură de bere (se borșise de tot, spuma dispăruse), apoi am revenit. „V-am explicat cum Camil Petrescu e, de fapt, o femeie.“ Maria a pufnit în râs. O reacție normală, așa săriseră și-elevii atunci. Nu-i puteai condamna. „O femeie? Cu rochie și pantofi cu toc?“, s-a minunat ea. „Da.“ „Pe ce v-ați bazat când ne-ați oferit explicațiile în cauză?“ Nu prea-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Așa rămâi cu tinicheaua agățată de coadă. Cutare-i securist, ăltu-i curvar, ălălalt fătălău. Nu-i unul cum trebuie. Mihnea a închis pagina cu simbolurile și ne-am întors la textul final, cârlionțat și cu codițe. Chiar că te-apuca râsul: rândurile curgeau molatic, floral, pagină după pagină. Dacă toate viețile noastre ar fi fost scrise așa, nici un editor din lume n-ar fi avut răbdarea să le citească. Principalul reproș pe care cohorta de prietene a Adinei mi l-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
n-are importanță). Jubilam, sfătuindu-l pe Felix să-i provoace un atac de cord lui Pascalopol pe stogurile de fân. Întâmplările se desfășurau exact, imprevizibil, în direcțiile dorite de mine. Ar trebui să adaug, doar de mine. Mă apuca râsul la examene. Desigur, nimeni nu bănuia nimic. Stăteam sobru alături de colegii mei, cu picioarele încrucișate sub catedră. Nu citisem nici jumătate din cărțile despre care vorbeau studenții sau le citisem demult și le uitasem. Dădeam din cap, aprobator, când candidatul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ba Debridatul, ba Pananginul, ba Nizoralul, în funcție de situație (totul era sortat pe mărimi, culori și forme, ca o colecție de mașinuțe). Unele medicamente purtau nume festive, copleșitoare: Rupan, Celebrex, Essentiale (ăsta îți dădea sentimentul indiscutabil al utilității); altele îți stârneau râsul: Flucoric, Bilobil, Prostamol. Maria detesta caimacul și mierea zaharisită (ciudat; mie îmi plăcea mai mult decât aia obișnuită). La prânz, nu suferea găluștile cu prune și mâncarea de bame (ultima ar fi răscolit și-un mort: băloasă, lâncedă, cu sosul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cu ruj pe mercur. Cât despre treaba cu pompierul, pe lângă faptul că nu pricepeam ce farmec are să dai buzna în costumul roșu de-astronaut (la noi, oricum, arăta căcăniu), transpirat și greu de-o tonă, mai apărea ceva: mă umfla râsul doar la auzul cuvântului. Când venise odată echipa de instalatori să-mi tragă prin casă țevile centralei, unul din băieți mă rugase să aduc pompierul. Cuminte, l-am ascultat și-am pus mâna pe telefon, să sun la 981. „Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
le sufeream erau alea de bucătărie: lipicioase, galben-cauciucate, ca niște cizme de lucru. Mândria colecției mi se părea perechea bleumarin, Thinsulate, cu steluță albă pe exterior. Avea o notă jucăușă, excentrică, pe care doar eu o apreciam. Mihnea murea de râs; la fel și Maria: mă tachina că sunt pe invers. „Lasă, mă, că te-apreciază studenții. Te duci cu ele la ore?“ „Mă duc.“, am mințit. De fapt le scoteam numai seara din casă, naiba știe de ce, că erau chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu se schimba culoarea pe verde. Unde nu întâlneai semafoare, mașinile opreau la zece metri de zebră și ți se făcea semn cu mâna să traversezi. Șoferii așteptau să ajungi pe partea cealaltă, abia atunci mișcau mașina. M-a umflat râsul. La noi, pietonii se obișnuiseră altfel: când ignorați, când alergați de-a dreptul pe treceri, cu-accelerări bruște și succesive. Manevra era calculată, ambalarea motorului se făcea din timp, audibil, în trepte. Dacă mai existau totuși dubii, claxonai puternic, de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

dat gerul? Nu mi-aș fi închipuit că la noi e atât de frig. M-am dezobișnuit. — Veniți din străinătate, nu-i așa? — Da, din Elveția. — Ptiu! Departe v-a mai împins soarta!... Brunetul fluieră și izbucni în hohote de râs. Discuția se înfiripă. Amabilitatea tânărului cu pelerină elvețiană, dispus să răspundă la toate întrebările oacheșului său vecin de compartiment, era extraordinară și cu nimic suspicioasă față de absoluta desconsiderație, față de caracterul deplasat și inutil al unora dintre întrebări. Răspunzând, îi spuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
îmi e rudă îndepărtată, dar n-am primit răspuns. Tocmai de asta am venit. — Unde ați venit? — Adică unde mă voi opri? Păi, încă nu știu... zău așa... — Încă nu v-ați decis? Și amândoi interlocutorii lui izbucniră iarăși în râs. — Și în legăturica asta chiar aveți tot avutul? întrebă oacheșul. — Pot paria că-i așa, interveni funcționarul cu nasul roșu, părând foarte satisfăcut. Sunt sigur că n-are nici un fel de calabalâc în vagoanele de bagaje, deși sărăcia nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
fac cunoștință cu dumneavoastră. Nu aș fi vrut să vă deranjez, deoarece nu știu nici ziua de primire, nici dispozițiile dumneavoastră... Însă de-abia am coborât din tren... am sosit din Elveția... Generalul era cât pe ce să pufnească în râs, însă se gândi că nu se cade și se abținu; apoi se mai gândi, își miji ochii, își măsură încă o dată musafirul din cap până în picioare, după care îi arătă repede un scaun, se așeză și el puțin pieziș și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
nu știe nimeni. Răspunsul Nastasiei Filippovna i-a uluit pe amândoi. Nu numai că nu se observa la ea nici cea mai mică urmă din fosta ei dorință de a ironiza, din fosta dușmănie și ură, din fostul hohot de râs, numai la amintirea căruia și acum pe Toțki încă îl mai treceau fiori reci pe șira spinării, ci, dimpotrivă, părea să se bucure că, în sfârșit, poate discuta sincer și prietenește cu cineva. Mărturisi că și ea de mult voia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
puteți juca cu el de-a baba-oarba. — Să se joace de-a baba oarba? Cum? — Ah, maman, te rog, nu te mai da în spectacol, o întrerupse cu ciudă Aglaia. Mijlocia, Adelaida, poznașă, nu se putu abține și izbucni în râs. — Cheamă-l, papa, maman ne dă voie, decise Aglaia. Generalul sună și porunci să fie introdus prințul. — Bine, dar să-i legați neapărat un șervețel la gât când o să se așeze la masă, încuviință generăleasa. Chemați-l pe Feodor sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]