11,720 matches
-
contrabandei de mărfuri, dar la două săptămâni după ce a preluat comanda, una dintre vedetele acesteia a fost torpilată în plină zi. El a primit apoi o slujbă de birou la Amiralitate în departamentul care se ocupa de transferul marinarilor din Marina Comercială în cea de Război. În aprilie 1915, Amiralitatea a aflat că Germania se pregătește să lanseze vasul pe Lacul Tanganyika. "Götzen" era mult mai mare decât oricare altă navă de pe lac și ar fi dat forțelor germane supremația pe
Geoffrey Spicer-Simson () [Corola-website/Science/337040_a_338369]
-
din 1869 până în 1918 ca forțe armate regionale ale jumătății cisleithanice a Austro-Ungariei și au fost fondate ca o contrapondere a Forțelor de apărare regale maghiare. Alături de Armata comună, cele două "Forțe de apărare" formau Forțele terestre austro-ungare care, împreună cu Marina de război, constituiau "Puterea armată" a Austro-Ungariei. Spre deosebire de Imperiul German, unde unitățile de tip Landwehr erau formate în mare parte din rezerviști și din unități care nu făceau parte din serviciul activ, "" erau formate pe modelul armatei permanente. Ele erau
Forțele de apărare cezaro-crăiești () [Corola-website/Science/337487_a_338816]
-
recruților. În Cisleithania, "k.k. Landwehr" nu trebuie confundat cu Landsturm. După războiul pierdut al Imperiului Austriac împotriva Regatului Prusiei, Regatul Ungariei și-a dobândit parțial suveranitatea prin Compromisul austro-ungar din 1867. Ungaria dorea acum ca, pe lângă Armata comună și Marina de război imperială și regală, care erau subordonate doar Împăratului și Ministerului de război imperial și regal, să posede și o forță militară proprie, care trebuia să se subordoneze guvernului maghiar. Compromisul a cuprins prin urmare și dreptul Ungariei de
Forțele de apărare cezaro-crăiești () [Corola-website/Science/337487_a_338816]
-
1 al legii, "afaceri comune" erau exclusiv: În conformitate cu aceste puncte, au fost create ministere comune pentru externe și pentru război, precum și un minister al finanțelor comune. Ministerul de război k.u.k. era responsabil doar pentru Armata Comună și pentru Marina Militară, dar nu pentru cele două forțe de apărare separate ale Cisleithaniei și Transleithaniei (k.k. Landwehr, respectiv Honvéd). Mai departe, potrivit § 2 al legii, anumite domenii nu erau administrate în comun, însă în ambele parlamente — nu și în delegații
Constituția din decembrie () [Corola-website/Science/337486_a_338815]
-
(în ) cu sediul în Viena, numit până în 1911 "Ministerul Imperial de Război" ("Reichskriegsministerium"), a fost în perioada 1867-1918 cea mai înaltă instanță administrativă a Armatei Comune și a Marinei Militare austro-ungare. nu era responsabil pentru: Apariția ambelor "forțe de apărare" pe lângă Armata Comună și independente de ea a fost un rezultat al Compromisului cu Ungaria, care a făcut eforturi pentru a avea o armată ungară independentă de guvernul de la
Ministerul Imperial și Regal de Război () [Corola-website/Science/337490_a_338819]
-
și Forțele de apărare regale maghiare. Fondată în 15 martie 1867 și desființată în 31 octombrie 1918 prin retragerea contingentelor maghiare, a fost corpul principal al "Puterii armate" a noii Duble Monarhii, căreia, pe lângă forțele terestre, îi mai aparținea și marina militară. În timpul Primului Război Mondial, toate forțele armate ale monarhiei, terestre și marine, s-au aflat sub conducerea Înaltulului Comandament al Armatei Austro-Ungare, întemeiat în 1914. Armata Comună se număra printre prerogativele împăratului și regelui, care deținea rangul de "comandant suprem" ("Allerhöchsten
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
a Regatului Ungariei, pentru a face mai clară deosebirea dintre "Armata comună imperială și regală" pe de o parte și Forțele de apărare cezaro-crăiești ("k.k. Landwehr"), respectiv Forțele de apărare regale maghiare ("k.u. Landwehr") pe de altă parte. (Marina militară folosea mai rar epitetul k.u.k., deoarece era singura formațiune navală maritimă a Austro-Ungariei.) După Compromisul austro-ungar din 15 martie 1867, armata și marina de război nu mai erau instituții ale unui stat unitar, ci ale noii Duble
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Landwehr"), respectiv Forțele de apărare regale maghiare ("k.u. Landwehr") pe de altă parte. (Marina militară folosea mai rar epitetul k.u.k., deoarece era singura formațiune navală maritimă a Austro-Ungariei.) După Compromisul austro-ungar din 15 martie 1867, armata și marina de război nu mai erau instituții ale unui stat unitar, ci ale noii Duble Monarhii, care era compusă din două părți cu drepturi egale: din Imperiul Austriei (Cisleithania) și din Regatul Ungariei (Transleithania) care nu mai era subordonat Imperiului Austriei
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
mod deosebit esența duală a statului austro-ungar). Comandant suprem era în continuare monarhul, care comunica cu Armata Comună prin intermediul nou înființatei "Cancelari militare a Maiestății Sale Împăratul și Regele". Pentru administrarea și pentru prezervarea sistematică a Armatei Comune (și a marinei de război), era responsabil Ministerul de Război Imperial și Regal (numit până în 1911 "Ministerul de război al imperiului"), iar pentru strategie răspundea comandamentul general afiliat ministerului. Șeful comandamentului general avea dreptul de a raporta direct monarhului. Legea austriacă din 11
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
austriacă din 11 aprilie 1889, prin care se înnoia „Legea apărării” din 1868, revizuită în 1882, (o lege cu același conținut fusese adoptată concomitent în Ungaria), stabilea la § 2: Prin § 14, contingentul anual de recruți pentru Armata Comună și pentru Marina de Război a fost fixat la 103.000 de bărbați, din care 60.389 trebuiau să provină din "Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial". Spre comparație, contingentul de recruți pentru k.k. Landwehr a cărui misiune era apărarea teritoriilor
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
ale Dublei Monarhii. Începâd cu 1867, Transleithania suporta 30 % din costurile comune ale armatei imperiale și regale. Potrivit negocierilor compromisului, această cotă se ridica la 31,4 % în 1888 și la 36,4 % în 1907. Cheltuielile totale pentru "Armata Comună", Marina Imperială și Regală, Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare au ajuns în 1912 la aproximativ 670 de milioane de coroane. Această sumă era mai puțin de 3,5 % din venitul național net ("Volkseinkommens") comun, iar în
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
cheltuielile militare se ridicau în 1912 la aproximativ 5 % din venitul național net. Între marile puteri, Austro-Ungaria a rămas aceea cu cele mai mici cheltuieli pentru forțele sale armate. În lunga perioadă de pace de la sfârșitul secolului 19, armata și marina au fost neglijate din ce în ce mai mult. Politicienii maghiari cereau mereu o armată maghiară separată. Între 1867 și 1914, forțele terestre austro-ungare au avut o singură experiență de război: campania de ocupație a Bosniei și Herțegovinei în urma acordurilor încheiate în 1878 la
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
maghiară separată. Între 1867 și 1914, forțele terestre austro-ungare au avut o singură experiență de război: campania de ocupație a Bosniei și Herțegovinei în urma acordurilor încheiate în 1878 la Congresul de la Berlin. Pe lângă Armata Comună mai existau: Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală erau administrate din Viena de către Ministerul Imperial de Război (numit din 20 septembrie 1911 Ministerul de Război Imperial și Regal), care îi era subordonat direct Împăratului și Regelui. Ambele "forțe de apărare" erau administrate de Ministerul
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
parte pentru că foarte economa administrație a armatei imperiale și regale ordonase ca toate hârtiile, formularele și plicurile deja tipărite cu antet și / sau ștampilate să fie folosite până la epuizarea stocului. Spre deosebire de k.k. Landwehr și de Honvéd, Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală (cea mai mare parte a echipajelor marinei militare veneau, totuși, din regiunea din jurul orașului Triest și din restul litoralului austriac - în marină se vorbea majoritar italiana) își recrutau soldații de pe întreg cuprinsul Dublei Monarhii, atât din
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
folosite până la epuizarea stocului. Spre deosebire de k.k. Landwehr și de Honvéd, Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală (cea mai mare parte a echipajelor marinei militare veneau, totuși, din regiunea din jurul orașului Triest și din restul litoralului austriac - în marină se vorbea majoritar italiana) își recrutau soldații de pe întreg cuprinsul Dublei Monarhii, atât din Cisleithania cât și din Transleithania. Toate trupele care nu erau originare din Regatul Ungariei (inclusiv din Ungaria de Sus, Transilvania și Banat) sau din Regatul Croației
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
din tirolezi vorbitori de italiană, iar toate celelalte erau numite „regimente ungurești“. Regimentele „nemțești“ și „ungurești“ se diferențiau prin uniformă; însă denumirea nu spunea nimic despre limba sau limbile folosite în regiment (vezi "Limbi" mai jos). „Puterea armată“ (Armata Comună, Marina Militară k. u. k., k.k. Landwehr, Honvéd) era în subordinea "Împăratului și Regelui" în calitatea lui de „comandant suprem“. Acest titlu nu a avut decât o însemnătate formală după nefericita experiență a lui Francisc Iosif din 1859 la conducerea
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
monarhiei imperiale și regale, germana era stabilită ca limbă de comandă comună. Fiecare soldat trebuia să stăpânească cele aproximativ 100 de ordine relevante, care erau necesare pentru menținerea serviciului. Doar o mică parte din efectivul armatei vorbea exclusiv germana; în marina de război, echipajele vorbeau preponderent italiana. "Limba de serviciu" era folosită pentru comunicarea interdepartamentală. În Armata Comună și în k.k. Landwehr se folosea germana, iar trupele de Honvéd foloseau maghiara. "Limba regimentului" era folosită pentru înțelegerea interpersonală în cadrul regimentului
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Manning - Dinah Manoff - Jayne Mansfield - Joe Mantegna - Joe Mantell - Joe Mantello - Marla Maples - William Mapother - Josie Maran - Marc Kudisch - Fredric March - Stephanie March - Nancy Marchand - David Marciano - Paul Marco - Stuart Margolin - Cindy Margolis - Julianna Margulies - Mărie Windsor - Lisa Mărie - Bonnie Marino - Ken Marino - Mario Yedidia - Shae Marks - Julia Marlowe - June Marlowe - Mike Maronna - Constantine Maroulis - Chris Marquette - Kenneth Marș - James Marsden - Jason Marsden - Mae Marsh - Brenda Marshall - E.G. Marshall - Garry Marshall - James Marshall (actor) - Marion Marshall (actrița) - Paula Marshall - Penny Marshall
Listă de actori americani (M-Q) () [Corola-website/Science/337518_a_338847]
-
Manoff - Jayne Mansfield - Joe Mantegna - Joe Mantell - Joe Mantello - Marla Maples - William Mapother - Josie Maran - Marc Kudisch - Fredric March - Stephanie March - Nancy Marchand - David Marciano - Paul Marco - Stuart Margolin - Cindy Margolis - Julianna Margulies - Mărie Windsor - Lisa Mărie - Bonnie Marino - Ken Marino - Mario Yedidia - Shae Marks - Julia Marlowe - June Marlowe - Mike Maronna - Constantine Maroulis - Chris Marquette - Kenneth Marș - James Marsden - Jason Marsden - Mae Marsh - Brenda Marshall - E.G. Marshall - Garry Marshall - James Marshall (actor) - Marion Marshall (actrița) - Paula Marshall - Penny Marshall - Trudy Marshall
Listă de actori americani (M-Q) () [Corola-website/Science/337518_a_338847]
-
producătoare a fost Castel Film. Filmările s-au desfășurat cu sprijinul Ministerului Afacerilor Interne al României, Administrației Patrimoniului de Stat, Inspectoratului General al Poliției - Poliția Rutieră, S.C. TAROM S.A., Colegiului „Sfântul Sava”, Hotelului Athénée Palace Hilton din București, al U.S. Marine Corps/Detachment Comander, sergentul Miguel A. Danzot, Sydney Bar & Grill, Fernando Bandera și Rina Zahavi. Muzica a fost compusă și dirijată de Terry Plumeri. O serie de imagini adiționale au fost filmate de Vivi Drăgan Vasile. Cascadoriile au fost coordonate
Dușmanul dușmanului meu () [Corola-website/Science/328472_a_329801]
-
sau București. Notorietatea internațională și-o cucerește însă în Franța, în Anglia, în Olanda, în Italia sau Germania, unde pictura sa, îndeosebi cea religioasă, e privită cu mult respect, obținând câteva premii importante. Un capitol special în creația sa sunt Marinele, care îi permit artistului trecerea lentă spre nonfigurativ, într-o metaforă înghețată, din care triumfătoare e doar culoarea. Ultima sa perioadă, cea nonfigurativă, este și cea mai interesantă. „Plecând de la câteva engrame și dezvoltări fractalice, (îndeosebi crucea), Ioan Popei găsește
Ioan Popei () [Corola-website/Science/336477_a_337806]
-
confidențială. Deși monarhul nu mai este Comandatul suprem al Forțelor Armatei (högste befälhavare în suedeză), cum era când Actul de Guvernare din 1809 era în vigoare, Regele Carl al XVI-lea Gustaf își menține rangul de onoare de amiral în marina suedeză și general în armată și în forța aeriană. Monarhul și membrii familiei regale au un număr variat de îndatoriri reprezentative oficiale și neoficiale atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Monarhul și familia sa joacă un rol
Monarhia în Suedia () [Corola-website/Science/336438_a_337767]
-
În aprilie 1973 s-a stabilit în Uccle, Belgia după ce tatăl a obținut un loc de muncă la Comisia Europeană. Acolo el a învățat să vorbească franceză și a frecventat Școala Europeană, unde a întâlnit-o pe viitoarea soție sa Marina Wheeler. În 1975 mama sa a fost spitalizată din cauza depresiei. El și frații săi au fost trimiși într-un internat în East Sussex. Doi ani mai târziu el a obținut o bursă la școala de elită Eton College, unde l-
Boris Johnson () [Corola-website/Science/336465_a_337794]
-
citat. Cu toate acestea, a fost angajat de jurnalul "The Daily Telegraph" ca correspondent la Bruxelles, devenind notoriu pentru atacurile împotriva instituțiilor europene. În anul 1993 a divorțat de Allegra Mostyn-Owen și s-a recăsătorit cu o prietenă din copilărie, Marina Wheeler. S-au mutat în Islington, Londra, unde a devenit editorialist politic. A fost candidat pentru Partidul Conservator la alegerile generale parlamentare din 1997 în circumscripția Clwyd South, bastion al Partidului Laburist, și a eșuat în mod previzibil. Apoi a
Boris Johnson () [Corola-website/Science/336465_a_337794]
-
încredințat unei familii care a fost plătită pentru a-l crește. De la vârsta de nouă sau doisprezece ani a fost trimis pe o navă de pescuit heringi. Mai târziu, în jurul anului 1838, el a servit pentru o scurtă perioadă în Marina Franceză. După o ședere în America (unde, potrivit celor afirmate de el, a fost adoptat de un trib de comanși), Aimard a revenit la Paris, în 1847 - același an în care sora sa vitregă, ducesa de Choiseul-Pralin, a fost ucisă
Gustave Aimard () [Corola-website/Science/336512_a_337841]