KorAP: Find »[drukola/base=sfert & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...450 451 452 ...459 >

11,462 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

de tone) tot nu satisfăceau cererea internă. Fără cărbunele german, reconstrucția economiei franceze nu era posibilă. Calculele franceze prezentau totuși o serie de inconveniente. În primul rând, atrăgeau aceleași obiecții pe care Keynes le făcea politicii economice franceze cu un sfert de secol În urmă. Era ilogic să distrugi resursele germane dacă ele erau vitale pentru refacerea Franței; germanii nu puteau fi obligați să muncească pentru Franța În timp ce acasă nivelul de trai le era coborât artificial, iar speranța unei ameliorări - refuzată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din timpul războiului, În acești ani „Anglia s-a transformat din cel mai mare creditor În cel mai mare debitor din lume”. Al doilea război mondial a costat Marea Britanie de două ori mai mult decât primul; țara a pierdut un sfert din averea națională. De aici crizele valutare recurente din anii de după război, când Marea Britanie avea de plătit, dintr-un venit drastic redus, datorii imense În dolari. De aceea Planul Marshall n-a avut aproape nici un impact asupra investițiilor sau modernizării

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de douăzeci de ani, țara a avut parte de primul regim fascist din lume. A fost ocupată de nemți, apoi eliberată de Aliați, Într-un interminabil război de uzură care a durat aproape doi ani și care a cuprins trei sferturi de țară, distrugând practic pământul și oamenii. Mai mult, din septembrie 1943 până În aprilie 1945, nordul Italiei a fost zguduit de un adevărat război civil. Ca fostă membră a Axei, Italia era suspectă și În ochii Vestului, și În ochii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
privințe, Europa de la sfârșitul anilor ’40 și Începutul anilor ’50 era mai Închisă, mai puțin mobilă și mai izolată decât În 1913. Era cu siguranță mai devastată, și nu doar În Berlin, unde până În 1950 au fost Înlăturate doar un sfert din dărâmăturile rămase În urma bombardamentelor. Robert Hewison, specialist englez În istorie socială, Îi descria pe britanicii din acei ani ca „un popor obosit care lucrează cu echipamente obosite”. Dacă În Statele Unite, la sfârșitul anilor ’40, echipamentul industrial avea În medie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu entuziasm unirea Austriei cu Germania până În 1938. Prin urmare, ambele părți aveau interes să uite trecutul - am văzut ce s-a Întâmplat cu primele tentative de denazificare În Austria postbelică. Socialiștii reprezentau partidul majoritar În Viena (care cuprindea un sfert din populația țării), În timp ce Partidul Popular se bucura de fidelitatea electoratului rural și din micile orășele alpine. Politic, țara era Împărțită aproape simetric În două: În alegerile din 1949, Partidul Popular i-a depășit pe socialiști cu 123.000 de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1959, rezultatul a fost favorabil socialiștilor cu 25.000 de voturi, pentru ca În 1962 situația să se inverseze din nou: Partidul Popular a câștigat cu un plus de 64.000 de voturi dintr-un total de patru milioane și un sfert. Aceste diferențe mărunte aminteau de alegerile la fel de strânse din Republica interbelică. Austria catolică și Austria socialistă se confruntau din nou cu riscul ca parlamentarismul să degenereze Într-un război civil al culturilor politice. Chiar cu ajutorul unui terț - liberalii, care depindeau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
active În multe dintre sectoarele economice și, În pofida obiecțiilor sale de principiu la adresa monopolurilor naționale, guvernul creștin-democrat al anilor ’50 deținea sau controla 40% din producția de fier și cărbune, două treimi din capacitățile de producere a energiei electrice, trei sferturi din producția de aluminiu și majoritatea băncilor germane. Cu alte cuvinte, descentralizarea puterii nu Însemna neimplicarea guvernului. Menținând o prezență economică activă fie direct, fie indirect (prin companiile deținute), guvernele regionale și cel federal aveau capacitatea de a Încuraja politici

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
iar două din trei femei angajate erau funcționare sau secretare. Chiar și În Italia, unde, prin tradiție, femeile mai În vârstă nu lucrau (oficial), la sfârșitul anilor ’60, 27% din forța de muncă era feminină. Cererea de muncă nestăvilită din sfertul nord-vestic prosper al Europei justifică impresionanta migrație În masă din anii ’50 și de la Începutul anilor ’60. Aceasta a luat trei forme. În primul rând, bărbații (și Într-o măsură mai mică femeile și copiii) au abandonat satul pentru oraș

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Germane Între 1950 și 1961 optau poate pentru libertate politică, dar, Îndreptându-se către Vest, căutau și slujbe bine plătite și o viață mai bună. În această privință, ei diferă foarte puțin de contemporanii lor spanioli sau italieni - sau de sfertul de milion de suedezi din centrul și nordul rural al țării, care s-au mutat la oraș În deceniul de după 1945. Mare parte din această mișcare a fost provocată de inegalitățile de venit; dar dorința de a scăpa de privațiuni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
erau oficial „temporari”, ei și-au părăsit casele definitiv. Ei nu se vor Întoarce decât eventual peste mulți ani, pentru a se pensiona. șapte milioane de italieni și-au părăsit țara Între 1945 și 1970. În anii ’50-’70, un sfert din Întreaga forță de muncă din Grecia a plecat pentru a găsi de lucru În străinătate: În perioada de vârf a emigrației, la mijlocul anilor ’60, 117.000 de greci părăseau anual țara9. Se estimează că Între 1961 și 1974, un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nordul rural, populația locală a scăzut, sub impactul emigrației, de la 43.513 persoane În 1950 la doar 19.174 treizeci de ani mai târziu. Avantajul economic al țării „importatoare” a fost considerabil. În 1964, muncitorii străini (majoritatea italieni) constituiau un sfert din forța de muncă a Elveției, al cărei comerț turistic depindea substanțial de sezonierii ieftini - ușor de angajat, ușor de concediat. În Germania de Vest, În anul de vârf 1973, se găseau 2,8 milioane de lucrători străini, majoritatea În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
puterea de cumpărare a cetățeanului obișnuit aproape s-a dublat În acești ani. În 1965, hrana și Îmbrăcămintea reprezentau doar 31% din cheltuielile de consum În Marea Britanie; În 1980, media pentru nordul și vestul Europei era mai mică de un sfert. Oamenii aveau bani disponibili și Îi cheltuiau. În 1950, comercianții vest-germani au vândut 900.000 de perechi de ciorapi de damă din nylon (articolul de „lux” emblematic din anii de după război). Patru ani mai târziu, În 1953, s-au vândut

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
314.000 de persoane. În 1951, doar Într-o gospodărie franceză din douăsprezece exista o mașină. Numai În Marea Britanie posesia de automobile era un fenomen de masă: existau 2.258.000 În 1950. Dar distribuția geografică era inegală: aproape un sfert dintre mașini erau Înregistrate la Londra - zonele rurale erau sărace În automobile, ca și cele din Franța sau Italia. Chiar și așa, mulți londonezi nu aveau o mașină și mii de comercianți, vânzători ambulanți și alții Își făceau treaba cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
spectaculos În următoarele două decenii. În Marea Britanie, unde avântul inițial din anii ’30 fusese frânat de lipsurile din perioada războiului și din anii următori, ea s-a dublat În fiecare deceniu din 1950 până În 1980. De la 2 milioane și un sfert de vehicule În 1950, posesia de mașini În Marea Britanie s-a ridicat la 8 milioane În 1964 și a atins cifra de 11,5 milioane la sfârșitul anilor ’60. Italienii, care dețineau doar 270.000 de automobile particulare În momentul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Olanda, Irlanda, Italia (cel mai mare producător de televizoare din Europa, ca și de frigidere) - era mai probabil ca o familie să aibă un televizor decât un telefon, deși, prin prisma standardelor mai recente, nu Îl foloseau foarte mult: trei sferturi din adulții italieni se uitau la televizor mai puțin de 13 ore pe săptămână. Două gospodării est-germane din trei aveau un televizor (deși mai puțin de jumătate posedau un frigider); cehii, ungurii și estonienii (care puteau urmări programele de televiziune

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Norvegia, erau afectate de conflicte severe - rata grevelor În ambele țări era, În primele decenii ale secolului XX, printre cele mai ridicate din lume. În timpul Marii Crize din anii ’30, regiunea a cunoscut un șomaj cronic. În perioada 1932-1933, un sfert din forța de muncă suedeză era În șomaj, iar În Norvegia și Danemarca, 40% dintre adulți nu aveau serviciu - cifre comparabile cu cei mai sumbri ani din Marea Britanie, Germania Republicii de la Weimar sau statele industriale americane. În Suedia, criza a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1900 și 1910. Disputele marxiste moderne Își au originea În schisma leninistă care a urmat. Luptele facționale din primii ani ai Uniunii Sovietice au creat erezia marxistă cea mai durabilă, cea a lui Troțki și a discipolilor săi. La un sfert de secol după ce Troțki a fost ucis În Mexic de un asasin stalinist (și În mare măsură din această cauză), existau partide troțkiste În fiecare stat european unde nu erau explicit interzise. De obicei erau mici, conduse, după modelul fondatorului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încurajase sporadic aveau un succes aproape jenant: la Începutul anilor ’60, numai 3% din terenul cultivat se afla În mâinilor particularilor, dar el furniza o treime din producția agricolă a Uniunii Sovietice. În 1965, două treimi din cartofii și trei sferturi din ouăle consumate În URSS proveneau de la producătorii particulari. În URSS, ca și În Polonia sau Ungaria, „socialismul” nu a supraviețuit decât grație economiei capitaliste ilicite din interior, la care a Închis ochii 2. Reformele economice din anii ’50 și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mașini; ea s-a extins ulterior la produsele chimice, textile, hârtie și bunuri de consum. Zone Întregi au fost afectate: Între 1973 și 1981, regiunea britanică West Midlands, raiul micilor firme de construcții și uzine de automobile, și-a pierdut un sfert din forța de muncă. Zona industrială Lorena, În nord-estul Franței, a pierdut 28% din slujbele din industrie. În Lüneburg (Germania de Vest), forța de muncă industrială a scăzut În acei ani cu 42%. Când uzina Fiat din Torino a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Torino a fost automatizată la sfârșitul anilor ’70, În numai trei ani au fost desființate 65.000 de posturi, dintr-un total de 165.000. În Amsterdam, 40% din forța de muncă era În anii ’50 angajată În industrie; un sfert de secol mai târziu, numai unul din șapte angajați. În trecut, costul schimbărilor economice de o asemenea factură și Într-un asemenea ritm ar fi fost traumatizant, cu consecințe politice imprevizibile. Grație instituțiilor statului asistențial - și, poate, entuziasmului politic moderat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
basci moderați, ci și simbolurile decadenței „spaniole” din regiune: cinematografe, baruri, discoteci, vânzători de droguri etc. La apusul erei Franco, activitățile ETA erau limitate de aceeași represiune care dusese la apariția ei: spre sfârșitul dictaturii, la Începutul anilor ’70, un sfert din poliția armată a Spaniei era staționată numai În țara Bascilor. Ceea ce nu a Împiedicat ETA să Îl asasineze pe prim-ministrul franchist, amiralul Luis Carrero Blanco, pe 20 decembrie 1973 la Madrid sau să ucidă doisprezece civili Într-un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
efemeră obținând 12% din voturi la alegerile franceze din 1956. Dar mișcarea lui Poujade era singulară. Majoritatea partidelor protestatare apărute după 1970 nu erau meteorice: Partidul Progresului din Norvegia a obținut cel mai bun rezultat electoral (15,3%) după un sfert de secol, În 1997. Partidele anti-impozit, ca și partidele de protest agrar din Europa interbelică erau Înainte de toate reactive și negative - erau Împotriva schimbării nedorite și, mai ales, cereau statului să Înlăture ceea ce li se părea o povară fiscală nerezonabilă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În rețele și conduse frecvent de alianțe ale feministelor radicale și conservatorilor tradiționali, care găseau În această problemă un punct de convergență. Mișcarea femeilor În Europa a fost de la Început un amestec variabil de obiective parțial suprapuse. În 1950, un sfert din femeile vest-germane măritate aveau un serviciu plătit În afara căminului, iar În 1970 proporția crescuse la jumătate; În Italia, dintre cei un milion și jumătate de noi membri ai forței de muncă Între 1972 și 1980, un milion și un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din femeile vest-germane măritate aveau un serviciu plătit În afara căminului, iar În 1970 proporția crescuse la jumătate; În Italia, dintre cei un milion și jumătate de noi membri ai forței de muncă Între 1972 și 1980, un milion și un sfert erau femei. La jumătatea anilor ’90, femeile constituiau peste 40% din forța de muncă totală (oficială) În fiecare țară europeană, cu excepția Italiei și Portugaliei. Multe dintre noile lucrătoare erau angajate cu jumătate de normă sau ca funcționare mărunte, posturi care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
preocupa prea puțin de diversitatea sau tradiția locală. Singura excepție o reprezenta noua Constituție italiană din 1948, care recunoștea necesitatea unor autorități regionale; chiar și așa, guvernarea locală limitată pe care o permitea a rămas literă moartă timp de un sfert de secol. Dar, când cererile locale de autonomie au devenit, peste tot În Europa, un factor important În calculele politice interne, CE a inaugurat, din motive proprii, un sistem de fonduri regionale - Începând cu Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]