KorAP: Find »[drukola/base=ban & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...4533 4534 4535 ...4598 >

114,931 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

Însă, caracteristica fundamentală a Uniunii Europene În acei ani nu era modul În care era condusă (cei mai mulți ignorau cu desăvârșire detaliile), nici proiectele liderilor pentru o mai strânsă integrare, ci sumele care circulau prin vistierie și modul În care acești bani erau repartizați. În forma sa originală, Tratatul de la Roma menționa o singură agenție al cărei mandat era să identifice acele regiuni din statele membre care aveau nevoie de asistență și să le aloce fonduri comunitare: Banca Europeană de Investiții, creată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mandat era să identifice acele regiuni din statele membre care aveau nevoie de asistență și să le aloce fonduri comunitare: Banca Europeană de Investiții, creată la insistențele Italiei. Însă o generație mai târziu, cheltuielile regionale (sub formă de subvenții În bani lichizi, ajutor direct, credite și alte facilități pentru investitori) erau principala sursă de expansiune bugetară la Bruxelles și constituiau de departe cea mai influentă pârghie de care dispunea Comunitatea. Motivul era confluența dintre politica regionalistă din interiorul diferitelor state membre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Stockholm și Helsinki, erau Îndreptățite să primească asistență și din partea Uniunii Europene. Pentru a corecta anomaliile geografice și de piață care condamnau regiuni ca Galicia (Spania) sau Vasterbotten (Suedia) la dependență permanentă, agențiile de la Bruxelles au alocat mari sume de bani - aducând beneficii locale incontestabile, dar și birocrații locale greoaie, scumpe și uneori corupte 26. Al doilea scop al costisitoarelor proiecte europene de finanțare regională - variile fonduri „structurale” și „de coeziune” Însumau la sfârșitul secolului 35% din cheltuielile totale ale Uniunii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de écu (echivalentul aceleiași sume În euro la cursul anului 2005). În „a treia perioadă” de finanțare structurală europeană, programată Între 2000 și 2006, alți 57 de milioane de euro urmau să fie puși la dispoziția provinciei. Conform „Obiectivului 2”, banii erau destinați celor 83.000 de locuitori care trăiau În zone „exclusiv” muntoase sau „rurale”. Din 1990, un departament al guvernului din Bolzano (capitala provinciei) avea ca scop exclusiv educarea localnicilor În privința modurilor În care puteau beneficia de „Europa” și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În ciuda proliferării etichetelor, alegerilor și instituțiilor „europene”. Multitudinea de agenții, mijloace de comunicare de masă, canale media, instituții, reprezentanți și fonduri au adus multe avantaje, dar și-au câștigat puțină simpatie. Poate tocmai din cauza abundenței de canale oficiale care distribuiau banii și supravegheau modul În care era administrată mărinimia europeană: aparatul deja complex al guvernării statului modern, cu ministere, comisii și direcții, era acum dublat și chiar triplat de sus (de la Bruxelles) și de jos (la nivel de provincie sau regiune

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Învins un șir Întreg de oponenți, de la junta militară din Argentina În războiul pentru insulele Falkland până la liderul sindical al minerilor, Arthur Scargill; poșeta vânturată agresiv În fața liderilor adunați ai Comunității Europene, atunci când a cerut „să ni se dea banii Înapoi” - toate sugerează conștiința clară că atuul ei politic principal era tocmai această obstinație, acest refuz Încăpățânat de a face compromisuri care Îi scotea din minți pe adversari. Cum atestă fiecare sondaj de opinie, chiar și cei care nu agreau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a ameliorat incontestabil În timpul lui Thatcher, după un declin inițial În perioada 1979-1981. Prin eliminarea firmelor ineficiente, creșterea competiției și demoralizarea sindicatelor, productivitatea și profitul afacerilor au crescut spectaculos. Vistieria a fost umplută din nou (soluție irepetabilă, din păcate) cu banii obținuți din vânzarea bunurilor naționale. Măsura nu figura În programul inițial din 1979, iar privatizarea nu era, În sine, o idee cu Încărcătură ideologică - la urma urmei, Partidul Laburist este cel care, În 1976, a vândut acțiunile statului la British

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
radicali, Mitterrand a autorizat guvernul să Înghețe prețurile și salariile pe o perioadă de patru luni, să reducă din cheltuielile publice (care fuseseră mărite generos În anul precedent), să mărească impozitele, să se ocupe prioritar de stoparea inflației ( În loc să tipărească bani, cum fusese sfătuit) - adoptând astfel strategia economistului conservator Raymond Barre, al cărui „Plan” neimplementat din 1977 ar fi adus În Franța o doză de thatcherism avant l’heure. Din acest moment, Mitterrand a abandonat orice referire la „calea franceză spre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu totul alt fenomen, impus guvernelor din două direcții diferite. În primul rând, progresul tehnologic accelerat - mai ales În telecomunicații și pe piețele financiare - submina vechile monopoluri „naturale”. Dacă guvernele nu mai puteau exploata În exclusivitate undele radio sau circulația banilor, atunci nu avea nici un sens să le „dețină”. Existau În continuare argumente sociale sau politice pentru ca o parte dintr-un anumit sector să rămână În proprietatea statului - o televiziune publică, să spunem, sau poșta -, dar competiția era acum inevitabilă. În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
imediată. Sugrumate de inflație, de criza petrolului din 1979-1980, de deficite anuale mari și datorii galopante, ministerele de Finanțe vedeau În vânzarea bunurilor aflate În proprietate publică un dublu avantaj. Statul scăpa de industrii și servicii care aduceau pierderi, iar banii astfel obținuți echilibrau bugetul - soluție aplicabilă doar o singură dată. Chiar dacă o companie rămânea parțial În proprietatea statului (părțile neprofitabile pe care cumpărătorii particulari nu le doreau rămâneau, de regulă, proprietate de stat), injecția de capital din vânzarea acțiunilor putea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
doar prin exporturi, dar, În afară de petrolul sovietic, piața mondială nu avea ce face cu producția socialistă decât dacă Îi era vândută pe nimic - și poate nici atunci. În practică, singurul mod de a umple rafturile În Est era să Împrumuți bani din Vest. Vestul abia aștepta. Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și băncile private erau dornice să Împrumute bani țărilor din blocul sovietic: Armata Roșie era o garanție a stabilității, iar oficialii comuniști mințeau convingător despre producția și bogățiile țării 15

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Îi era vândută pe nimic - și poate nici atunci. În practică, singurul mod de a umple rafturile În Est era să Împrumuți bani din Vest. Vestul abia aștepta. Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și băncile private erau dornice să Împrumute bani țărilor din blocul sovietic: Armata Roșie era o garanție a stabilității, iar oficialii comuniști mințeau convingător despre producția și bogățiile țării 15. Numai În decursul anilor ’70, datoria În valută a Cehoslovaciei a crescut de douăsprezece ori. Cea a Poloniei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
5); un sfert din case nu aveau baie, o treime aveau doar o toaletă afară și peste 60% nu aveau Încălzire centrală. Ca și În tratativele cu Moscova, Bonnul a Încercat să rezolve problemele aruncând În joc sume imense de bani. În primii trei ani de la reunificare, totalul viramentelor din Germania de Vest spre Germania de Est s-a ridicat la 1.200 de miliarde de euro; la sfârșitul anului 2003, costul asimilării Republicii Democrate totaliza 1,2 trilioane de euro

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
protecția acestui microstat, loial Moscovei de nevoie, complet dependent de bunul plac al Rusiei și guvernat de satrapi comuniști locali care controlau teritoriul și care l-au transformat la scurt timp Într-un paradis al contrabandei și al spălării de bani. Cum Transnistria asigură 90% din electricitatea Moldovei, noii conducători aveau o resursă economică legitimă cu care puteau șantaja Chișinăul. Independența Transnistriei nu a fost recunoscută de Moldova sau de altcineva: nici măcar Moscova nu a mers atât de departe Încât să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mari. Dar la sfârșitul anilor ’70 economia iugoslavă a Început să se deterioreze. Ca și alte state comuniste, Iugoslavia avea datorii mari către Occident, dar, În vreme ce Varșovia sau Budapesta au contractat alte Împrumuturi, Belgradul a reacționat tipărind tot mai mulți bani. În anii ’80, țara a trecut la hiperinflație. În 1989, rata anuală a inflației era de 1.240% și continua să crească. Greșelile economice se făceau la Belgrad, dar erau resimțite cel mai puternic la Zagreb și Ljubljana. Mulți croați

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și alți politicieni au câștigat alegerile cu sprijinul financiar uriaș al unor „oameni de afaceri” care nu făceau, practic, decât să dea un avans pentru avantajele obținute ulterior. În Ucraina postsovietică, după cum au Înțeles prea bine acești indivizi, puterea aducea bani, și nu invers. Bunurile publice, creditele sau subvențiile de stat treceau direct din mâinile guvernului În buzunarele câtorva clanuri, scurgându-se apoi În conturi private din străinătate. Noii „capitaliști” ai acestor țări nu produceau de fapt nimic, ci spălau banii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
bani, și nu invers. Bunurile publice, creditele sau subvențiile de stat treceau direct din mâinile guvernului În buzunarele câtorva clanuri, scurgându-se apoi În conturi private din străinătate. Noii „capitaliști” ai acestor țări nu produceau de fapt nimic, ci spălau banii publici În folos propriu. Nepotismul a Înflorit la fel ca sub comunism, dar de data aceasta cu un profit privat incomparabil: când Krivoristal, unul dintre cele mai mari combinate siderurgice din lume - cu 42.000 de angajați și un profit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
apogeul său, una dintre ele (escrocheria „Caritas”, care a funcționat din aprilie 1992 până În august 1994) a atras aproximativ patru milioane de participanți - aproximativ o cincime din populația României. Asemenea privatizării „legitime”, aceste scheme piramidale (frecvente și În Rusia) canalizau banii depunătorilor către mafii formate pe scheletul vechilor rețele de partid și al fostelor servicii secrete. La 14 ani de la căderea lui Ceaușescu, 66% din industria românească se afla Încă În proprietatea statului, deși unele Întreprinderi mai profitabile și mai interesante

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai mare decât cea din nordul țării. În vreme ce nordul și centrul Italiei erau comparabile ca bogăție și servicii cu Franța sau Marea Britanie, sudul rămăsese și mai mult În urmă, iar prăpastia nu putea fi acoperită decât prin transferuri masive de bani lichizi. În anii ’80, o nouă alianță politică, Liga Lombardă (devenită apoi Lega Nord), a Început să exploateze convingerea generală că „sudul” profitase destul de prosperitatea nordului. Umberto Bossi, fondatorul și liderul charismatic al acestei mișcări, propunea ca Roma să fie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
primul rând un cost economic. Nu Întâmplător, Belgia avea la sfârșitul secolului XX cea mai mare datorie publică (raportată la PIB) din Europa de Vest - e costisitor să dublezi fiecare serviciu, fiecare Împrumut, fiecare subvenție, fiecare indicator. Obiceiul Încetățenit de a folosi banii publici (inclusiv granturile regionale primite de la Uniunea Europeană) pentru a recompensa proporțional clienții din diferitele comunități confesionale se aplica acum În politica celor două comunități lingvistice: peste tot există miniștri și secretari de stat și personal ministerial, cu bugetul și prietenii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Actului Unic European, ale cărui prevederi Încurajau competiția liberă internă și externă. Prin fuziuni, achiziții și internaționalizarea activității, companiile și corporațiile acționau acum la scară globală. Producția și distribuția bunurilor nu mai puteau fi controlate de un stat sau altul. Banii Începeau să se Înmulțească și să circule În moduri de neimaginat cu doar câțiva ani Înainte. În 1980, totalul Împrumuturilor bancare internaționale era de 324 de miliarde de dolari anual; În 1991, el crescuse la 7,5 trilioane de dolari

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un partid anume. E poate de Înțeles (În orice caz, asta era tendința generală) că marile partide politice din vestul Europei au Început să caute metode alternative de finanțare - tocmai Într-un moment când, grație globalizării și desființării controlului prețurilor, banii nu lipseau. S-a dovedit că În Franța atât gaulliștii, cât și socialiștii (precum și creștin-democrații În Germania sau noii laburiști În Marea Britanie) strânseseră bani În ultimii 20 de ani printr-o varietate de metode suspecte: vânzarea unor favoruri, traficul de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
caute metode alternative de finanțare - tocmai Într-un moment când, grație globalizării și desființării controlului prețurilor, banii nu lipseau. S-a dovedit că În Franța atât gaulliștii, cât și socialiștii (precum și creștin-democrații În Germania sau noii laburiști În Marea Britanie) strânseseră bani În ultimii 20 de ani printr-o varietate de metode suspecte: vânzarea unor favoruri, traficul de influență sau, pur și simplu, apelul mai insistent decât În trecut la sponsorii convenționali. În Belgia, lucrurile au mers și mai departe - cum se

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
găsească de lucru oriunde În Uniunea Europeană: de la Copenhaga la Dublin, de la Barcelona la Frankfurt. Veniturile mari, biletele ieftine de avion, granițele deschise și rețeaua integrată de cale ferată (vezi infra) favorizau mobilitatea. În interes de serviciu sau pentru a cheltui bani și a se distra, această nouă clasă de europeni călătorea cu ușurință În lungul și În latul continentului - comunicând, precum cărturarii medievali ce rătăceau Între Bologna, Oxford și Salamanca, Într-o lingua franca: atunci latina, acum engleza. De cealaltă parte

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
prin lume, dacă nu chiar cosmopoliți. Cei de pe continent nu puteau decât să constate perplecși ciudata juxtapunere a disprețului și neîncrederii englezilor față de instituțiile și ambițiile „Europei” și a dorinței naționale de a-și petrece timpul liber și a cheltui banii acolo. Secretul este că britanicii - ca și irlandezii - nu erau nevoiți să Învețe limbi străine. Ei vorbeau deja engleza. În tot restul Europei, competența lingvistică (așa cum remarcam mai devreme) devenea cu rapiditate criteriul principal de diferențiere, indicând statutul social personal

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]