12,197 matches
-
inițiate de L. Boia (1997) și M.-L. Murgescu (1999), care prin lucrările lor au desfăcut primele noduri ale împletiturii mitoistorice în care a fost țesută memoria istorică românească, desprinzând din aceasta principalele fire roșii în jurul cărora a fost brodată narativa istoriei naționale. Firele roșii ale conștiinței istorice românești au fost determinate ca fiind originile, continuitatea, unitatea, sinele românesc în raportul cu Ceilalți și conducătorul. Pe urmele lui Boia și a paradigmei stabilită de lucrarea sa anticanonică, Istorie și mit în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
unică în capitolul următor, în care acest proces de unificare mnemonică se va desfășura în paralel cu construirea politico-instituțională a națiunii române. 3.2. Naționalism etnic herderian (1859-1918) 3.2.1. Cadrul politic Continuăm prezentarea sumară a cadrului politic, reluând narativa pe care am suspendat-o în capitolul anterior. Merită reiterat caracterul succint al descrierii de față, care nu se vrea o analiză de istorie politică, ci dorește în schimb să schițeze, prin câteva tușe, tabloul politicii românești între cele două
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în epoca naționalismului etnic pe care o avem în vedere, așa că nu vom insista asupra acestora. Dimensiunile unității retrospective pe care le vom detalia vor fi: a) unificarea istoriografică prin care trecuturile separate ale principatelor sunt înmănunchiate în aceeași structură narativă a cărei idee forță este principiul național; b) unitatea panteonului românesc, în urma căreia Oamenii Mari ai trecutului își pierd identitățile lor locale și capătă în schimb o unică identitate națională; c) unitatea politică, reflectată în revendicările întregirii naționale a tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în sistemul școlar aflat în curs de instituționalizare conțineau istorii etatiste, ale principatelor Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, în care trecutul și devenirea lor istorică erau decupate în funcție de frontierele de stat. Privite retrospectiv, din unghiul statului național unitar român, aceste narative istorice pot fi catalogate drept provinciale, întrucât fiecare urmează firul istoric al propriei entități statele, utilizând tototadă un cadru geografic de referință circumscris de limitele principatului în cauză. Pe scurt, atât pe verticala timpului istoric, cât și pe orizontala spațiului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în cadrul aceleași matrici unice definită pe coordonatele teritoriului dacic. Astfel, istoria românilor este divizată într-o succesiune de "stări ale Daciei". Laurian urmărește, sincronic, desfășurarea evenimentelor într-un triplu registru teritorial-politic (Țara Românească, Moldova și Transilvania), țesând astfel o împletitură narativă a istoriei românilor. Principiul unității este cu atât mai vizibil în manualul lui I. Heliade Rădulescu (1861), Prescurtare de historia românilor sau Dacia și România. Pe lângă faptul că dizolvă trecuturile provinciale într-o singură istorie a românilor, Heliade evidențiază superpozabilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
măsură mai considerabilă. O. Tafrali (1935), anunță că va fi ghidat în expunerea sa istorică de principiile "sobrietății și preciziunii", și că vă evita resortul la "înfloriri retorice sau poetice", și va reuși să se și țină de cuvânt, întrucât narativa sa este aproape de arhetipul naționalismului critic. În locul glorificării măreției eroice a trecutului românesc, D.D. Patrașcanu (1937) este deplin conștient de statutul minor și locația periferică a istoriei autohtone în contextul istoriei universale. Într-o remarcabilă declarație de umilință istorică și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
istoriei, fie abandonează relatarea cronologică a evenimentelor în favoarea unei structurări tematice a materiei. Pare să se producă ceea ce F. Jameson (1991, p. 27) consideră a fi o "prăbușire a temporalității", ca urmare a faptului că expunerea istoriei își pierde liniaritatea narativă și serialitatea epocală. "Idolul cronologic", atacat de F. Simiard (cf. Burke, 1992, p. xvi) ca sursă primă a erorii interpretării istorice, a fost finalmente renegat. "Cronofonismul", ca paradigmă fundată pe ideea că timpul este cronologic și liniar (cf. Rosenau, 1992
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
istoriei, este astfel destructurată, odată cu intrarea discursului istoriografic în condiția postmodernă. Implicațiile pentru ideologia naționalistă sunt majore: "căderea în desuetudine a dispozitivului metanarativ de legitimare" (Lyotard, 1993, p. 15), adică a periodizării cronologice a istoriei, antrenează mai departe prăbușirea funcției narative a istoriei, care înseamnă că istoria își "pierde functorii, marele erou, marile primejdii, marile aventuri și marele scop" (Lyotard, 1993, p. 15). Renunțarea la prezentarea teleologică a istoriei, abandon evidențiat prin restructurarea non-cronologică a informației istorice, semnalează delimitarea de o
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Idolatria sabiei" (Hervé, 1910, p. 49), fascinația războiului și cultul eroismului militar, atât de pregnante în discursul naționalist despre trecut, se estompează în epoca postnaționalistă a memoriei istorice românești subordonată eticii europene a amintirii. După 1999, războiul își pierde centralitatea narativă pe care o deținea înainte vreme în memoria istorică românească. Spiritul belic al paradigmei naționaliste de conceptualizare a trecutului se exprima în cel puțin două ipostaze: a) în primul rând, prin învestirea bătăliilor care au punctat istoria românească cu titlul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
două ipostaze: a) în primul rând, prin învestirea bătăliilor care au punctat istoria românească cu titlul simbolic de bornă temporală (ex: Posada, Rovine, Vaslui, Călugăreni etc.); b) în al doilea rând, sub aspect stilistic, genul literar în care este relatată narativa istorică a românilor sugerează o poetică belică. Metafore impregnate cu o puternică semantică războinică, cum ar fi spre exemplu înțelegerea istoriei ca un "câmp de luptă", a Carpaților ca o "cetate asediată", a realizărilor intelectuale ca înaintări pe "frontul" culturii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
la filosofia teleologică a istoriei. Săgeata timpului înscrisă în istoria românilor își pierde direcția liniară prestabilită, pe măsură ce întreaga meta-povestire a devenirii istorice românești este restructurată de pe criterii cronologice pe baza tematice. Odată cu renunțarea la periodizarea convențional-cronologică a istoriei românilor, organizarea narativă a memoriei naționale, anterior fundamentată pe principiul teleologic, este devertebrată (Rusu, 2013b). Manualele publicate după 1998 fie nu mai conțin niciun sistem de clasificare periodică a istoriei, fie abandonează relatarea cronologică a evenimentelor în favoarea unei structurări tematice a materiei. Liniaritatea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Tismăneanu de către președintele republicii în numele statului român și pronunțarea publică a condamnării regimului comunist în Parlamentul României a constituit momentul critic, punctul de cotitură care a marcat rebalansarea raportului de forțe în politica și cultura românească cu privire la moștenirea comunismului. Două narative divergente, cu tente antagonice, au definit principalele modalități de raportare la trecut: i) narativa conservatoristă, îmbrățișată de elita politică postcomunistă provenită din rândurile fostului partid unic, în care regimul comunist era depictat în valențe predominant pozitive (ca epoca de aur
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în Parlamentul României a constituit momentul critic, punctul de cotitură care a marcat rebalansarea raportului de forțe în politica și cultura românească cu privire la moștenirea comunismului. Două narative divergente, cu tente antagonice, au definit principalele modalități de raportare la trecut: i) narativa conservatoristă, îmbrățișată de elita politică postcomunistă provenită din rândurile fostului partid unic, în care regimul comunist era depictat în valențe predominant pozitive (ca epoca de aur a existenței istorice românești, o epocă a marilor realizări tehnologice și industriale, și a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
totalitar, în care trecutul comunist era zugrăvit în tușe grave și sumbre, ca o jumătate de secol tragică a existenței românești (Ciobanu, 2009, p. 318). Mai bine de 15 ani de la răsturnarea regimului comunist, dominantă în arena publică a fost narativa conservatoristă, cauționată politic de succesorii PCR care stăpâneau pozițiile pivotale ale politicii românești și controlau, prin aceasta, tabloul de comandă al culturii autohtone. Narativa contestatară, de factură liberală, deși a fost pusă în circuitul sferei publice încă din postludiul evenimentelor
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
318). Mai bine de 15 ani de la răsturnarea regimului comunist, dominantă în arena publică a fost narativa conservatoristă, cauționată politic de succesorii PCR care stăpâneau pozițiile pivotale ale politicii românești și controlau, prin aceasta, tabloul de comandă al culturii autohtone. Narativa contestatară, de factură liberală, deși a fost pusă în circuitul sferei publice încă din postludiul evenimentelor revoluționare (vezi Proclamația de la Timișoara din 1990), a rămas eclipsată de versiunea conservatoristă asupra trecutului în ceea ce privește suportul politic și nivelul de putere de care
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în ceea ce privește suportul politic și nivelul de putere de care beneficia în câmpul hibrid al politicii și culturii românești. Mutarea tactică efectuată de președintele T. Băsescu prin condamnarea regimului comunist a avut drept consecință reconfigurarea raporturilor de putere în sensul oficializării narativei liberale în concomitent cu discreditarea publică a narativei conservatoriste. În contextul politicilor asupra memoriei purtate în cultura română postcomunistă, Raportul Tismăneanu și condamnarea comunismului pe care acesta a legitimat-o istoric semnalează succesul forțelor democratice anticomuniste de a impune în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
care beneficia în câmpul hibrid al politicii și culturii românești. Mutarea tactică efectuată de președintele T. Băsescu prin condamnarea regimului comunist a avut drept consecință reconfigurarea raporturilor de putere în sensul oficializării narativei liberale în concomitent cu discreditarea publică a narativei conservatoriste. În contextul politicilor asupra memoriei purtate în cultura română postcomunistă, Raportul Tismăneanu și condamnarea comunismului pe care acesta a legitimat-o istoric semnalează succesul forțelor democratice anticomuniste de a impune în conștiința istorică românească grila de interpretare a comunismului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
marca cezura dintre totalitarism și democrație prin denunțarea trecutului stalinist. Problema este că realizează acest lucru într-o manieră tipic stalinistă. Una dintre cele mai recognoscibile semne distinctive ale fostelor regimuri totalitare comuniste a fost meticulozitatea cu care au creat narative istorice oficiale despre trecut. Perfecționând o tendință existentă în toate istoriografiile sponsorizate statal, regimurile comuniste au excelat la ceea ce J.V. Wertsch (2004, p. 72) a numit "producerea statală a unei memorii colective oficiale univoce". Numeroși lectori ai Raportului au remarcat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
J.V. Wertsch (2004, p. 72) a numit "producerea statală a unei memorii colective oficiale univoce". Numeroși lectori ai Raportului au remarcat asemănările dintre producerea adevărului istoric în regimurile staliniste și modul în care autorii Raportului au contribuit la crearea unei "narative istorice oficiale unică și unilaterală prin suprimarea tuturor posibilelor narative rivale și ștergerea memoriilor neconvenabile" (Ciobanu, 2009, p. 316). Mai caustic, D. Barbu (2008) punctează similaritatea dintre Raportul de condamnarea a comunismului și "vechile rapoarte ale Partidului [Comunist]" (p. 77
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
unei memorii colective oficiale univoce". Numeroși lectori ai Raportului au remarcat asemănările dintre producerea adevărului istoric în regimurile staliniste și modul în care autorii Raportului au contribuit la crearea unei "narative istorice oficiale unică și unilaterală prin suprimarea tuturor posibilelor narative rivale și ștergerea memoriilor neconvenabile" (Ciobanu, 2009, p. 316). Mai caustic, D. Barbu (2008) punctează similaritatea dintre Raportul de condamnarea a comunismului și "vechile rapoarte ale Partidului [Comunist]" (p. 77). Ambele se conformează unei logici comune, aceea de a impune
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ca repere pierdute într-o lume actuală marcată de imprevizibilitate și inegalitate flagrantă. Reacția nostalgică apare ca fiind un răspuns adaptativ de pozitivare retrospectivă a trecutului în condițiile unui prezent perceput ca degradant în raport cu viața dificilă, dar previzibilă, din comunism. Narativa anticomunistă elaborată de Raportul Tismăneanu se lovește frontal de o "rezistență nostalgică", pasivă dar tenace, a oamenilor ale căror vieți au fost bulversate de schimbarea de regim și tranziția transformatoare care a urmat. După cum relevă datele ce vor fi prezentate
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
2010). Potrivit recomandării Raportului, toți cei care rezistă interpretării oficiale ar trebui să fie pasibili de sancționare judiciară pentru acte de apologie la adresa fostului regim și negaționism. Jubileul comemorării a 25 de ani de la căderea comunismului, ce trebuia, în perspectiva narativei liberale, să ocazioneze o aniversare celebrativă a anticomunismului s-a petrecut sub auspiciile nostalgiei colective. După cum o arată studiul realizat în decembrie 2014 de către INSCOP, la o pătrime de veac de la prăbușirea regimului comunist, viața în România este evaluată per
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
timpul anterior nașterii lor trăit de generația părinților. Toate datele indică, așadar, o polarizare a atitudinilor populației față de trecutul comunist în jurul a doi centri: pe de o parte, populația cu educație și venituri superioare tinde să conceptualizeze comunismul prin prisma narativei oficiale a traumei culturale; pe de altă parte, populația mai puțin educată, cel mai afectată economic de dificultățile tranziției postcomuniste, se raportează la trecut cu nostalgie, deplângând securitatea socială măturată de instalarea ordinii capitaliste. După cum conclude istoricul A. Cioflâncă (2010
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
dar nu și pe aceea cu memoria, trebuie revizitată. Raportul Tismăneanu, ca încununare a "procesului comunismului" revendicat și preparat gradual încă din zorii postcomunismului românesc, arată de fapt că comunismul a pierdut lupta cu memoria publică, i.e., acea imagine sau narativă a trecutului oficializată în documente de stat, transpusă în manuale de istorie, materializată în memoriale, statui și monunente, și reprodusă prin ritualuri comemorative, aniversări și alte forme ceremoniale de aducere a trecutului în prezent. După cum indică datele anchetelor sociologice care
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
public (inclusiv în școli și literatura didactică), continuând să reziste în memoria vernaculară (i.e., reprezentările sociale ale trecutului vehiculate în spațiul non-public al familiei și în contextul vieții cotidiene a indivizilor). Rezistența nostalgică, chiar dacă pasivă, a populației României față de îmbrățișarea narativei oficiale a comunismului ca traumă societală și regim criminal evidențiază disensiunea atitudinală existentă în societatea românească, precum și eforturile elitei anticomuniste, încununate cu succes odată cu publicarea Raportului Tismăneanu, de definire a memoriei publice a comunismului împotriva curentului nostalgic. Intentând "procesul comunismului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]