14,807 matches
-
cumva... din întâmplare... te numești Titus? — Da, domnule. În intensitatea întregii surprize, acel „domnule“ a reprezentat un mic șoc separat. După aceea m-am așezat, iar el, apropiindu-se de mine, s-a așezat la rândul lui, lăsându-se în genunchi și continuând să mă privească fix. Îmi dădeam seama de respirația lui accelerată, îi vedeam maioul murdar pe care scria „Universitatea Leeds“, îi vedeam trandafiriul umed al buzelor și micul smoc de păr care-i creștea în cicatrice. Cu un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
fi suprapus pe fața lui, așa cum pe fața lui Gilbert se suprapusese asemănarea cu Wilfred Dunning. Și-i văzusem buza de iepure operată. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: — Sunteți tatăl meu? Așa cum ședeam, înconjurându-mi genunchii cu brațele și ținându-mi picioarele ghemuite, am simțit nevoia să sar în sus, să mă bat cu pumnul în piept, să fac o declarație emoționantă, de parcă întrebarea lui necesita mai curând o celebrare decât un răspuns. Am simțit, de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
sunt. Cuvintele sunau neconvingător, și i-am văzut fața neschimbată, continuând să se încrunte. Mi-am dat seama de importanța de a-l convinge pe loc. Orice confuzie în această chestiune putea genera grozăvii. M-am așezat și eu în genunchi, astfel ca fețele noastre să fie la același nivel. — Nu. Crede-mă. Nu! Își lăsă privirile în jos, buzele i se țuguiară și începură să-i tremure. O secundă, avu înfățișarea unui copil bosumflat, își supse buza de jos și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
altuia, în timpul verii, în copilăria noastră. Un moment, i-am trimis lumina drept în față, apoi am început să-i indic drumul, trasând o traiectorie de lumină prin iarbă, în direcția pădurii. Hartley privi spre mine. M-am lăsat în genunchi și am fluturat încet o ramură de soc, încărcată de flori de culoarea untului. Hartley făcu un gest, ducându-și mâna la gât. Apoi se întoarse și intră în casă. Aproape că am strigat de dezamăgire, dar pe urmă mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Am înlănțuit-o în brațe și mi-a îngăduit s-o cuprind, rămânând însă rigidă, cu capul plecat. Mi-am plimbat mâna pe spatele ei, lipind-o și mai mult de mine, simțindu-i căldura dulce a trupului, atingându-i genunchii cu genunchii mei. Suspină [i își întoarse capul într-o parte, dar brațele încă îi atârnau inerte. Căldura trupului ei, sub pânza subțire a rochiei, mă făcu să închid ochii și aproape să uit de planul meu, de urgența lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
-o în brațe și mi-a îngăduit s-o cuprind, rămânând însă rigidă, cu capul plecat. Mi-am plimbat mâna pe spatele ei, lipind-o și mai mult de mine, simțindu-i căldura dulce a trupului, atingându-i genunchii cu genunchii mei. Suspină [i își întoarse capul într-o parte, dar brațele încă îi atârnau inerte. Căldura trupului ei, sub pânza subțire a rochiei, mă făcu să închid ochii și aproape să uit de planul meu, de urgența lui. — Oh, Hartley
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Când mașina porni în viteză pe drumul de pe țărm, Hartley se întoarse spre mine, dar nu rosti un cuvânt. Probabil inconștient, își ținea mâna încleștată de mâneca hainei mele. Eu ședeam relaxat, mulțumit să-i simt atingerea degetelor și a genunchiului. Ochii ei căpătaseră nuanța violetă, iar fața avea acea expresie de stranie încordare care, în tinerețe, îi dădea un atrăgător aer de sălbăticie. Acum, îi dădea un aer de nebunie. M-am pomenit zâmbind bucuros, din pricina senzației de siguranță pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mine. Haide, vino dincolo, nu știu de ce stăm la masa asta idioată. Am luat lumânarea și am târât-o după mine în cămăruța roșie, unde am tras perdelele. M-am așezat în fotoliu și am vrut s-o iau pe genunchi, dar s-a lăsat să lunece pe podea, la picioarele mele, ținându-mi mâna. Am început s-o sărut încet, cu grijă, apoi să-i mângâi sânii. Eram ca doi copii, ca doi adolescenți, îmi inspira o dorință care, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
se ridică în capul oaselor. — E din cauza vinului... nu sunt obișnuită să beau... probabil că sunt beată... beată. — Te rog să nu-mi ceri să te duc acum acasă. E prea târziu, din toate punctele de vedere. Se propti în genunchi, apoi se ridică în picioare. M-am ridicat și eu și am privit-o în față, atingându-i coatele cu vârfurile degetelor. — Charles, tu nu-ți dai seama ce ai făcut. Bineînțeles că mâine mă voi întoarce acasă. Acum vreau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și cu oarecare îngrijorare dacă mă mai aflam, după cum speram, în raza vizuală a lui Titus, de pe stânca lui înaltă. Am aruncat o privire fugitivă în jur. Nu eram. Ben purta niște pantaloni negri din catifea reiată, complet roși la genunchi, cumpărați, probabil, la Magazinul Pescarilor și o cămașă albă. Nici un fel de jachetă, deși dimineața era încă destul de răcoroasă. Se îmbrăcase oare atât de sumar ca să mă asigure că nu e înarmat, sau ca să fie pregătit de luptă? Arăta voinic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
atâta timp cât e... nu! — Aha! M-am simțit cuprins de o violentă exasperare omicidă. Am alergat în casă, am urcat scările în goană și am descuiat ușa camerei unde se afla Hartley. Ședea pe saltea, cu spatele rezemat de perete și genunchii înălțați. Purta tot halatul meu negru. Se uită la mine cu ochi grei, umflați și, înainte de a fi intrat bine pe ușă, începu să-mi vorbească pe un ton tărăgănat: — Te rog, lasă-mă să plec la mine acasă. Vreau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și ține să înspăimânte“. Simțeam că avea loc cel mai violent asalt asupra spiritului meu, asupra lucidității mele. Mai fusesem și alteori martorul unor țipete isterice, dar niciodată nu sunaseră ca de data asta. M-am lăsat din nou în genunchi și am încercat s-o susțin, s-o scutur, dar părea să fi căpătat brusc o forță extraordinară, iar eu mă simțeam extrem de slab, și însuși faptul de a o atinge devenise foarte neplăcut! Trupul rigid îi tremura din cap
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
făcând o gaură. Apoi ieși și el. — Acolo! Acolo! striga Peregrine, arătând în sus. O piatră trecu razant pe lângă capul meu. M-am uitat în sus și, profilată pe cerul albastru, am văzut-o pe Rosina. Se lăsase într-un genunchi, pe creștetul uneia dintre stâncile cele mai înalte și, evident, se aprovizionase din timp cu un întreg arsenal de proiectile. Era îmbrăcată în negru, o vrăjitoare neagră, purtând ceva ce semăna cu o broboadă țărănească. I-am văzut rânjetul și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
nu poate fi un vis, iubirea pură îl face adevărat. — Înțeleg... ți-e milă de ea... — Nu-i vorba de milă... e ceva mult mai mare, mult mai pur. O, Lizzie... mi se frânge inima... Mi-am lăsat capul pe genunchi. — Dragul meu... Lizzie mi-a atins părul, mângâindu-mi-l foarte încet, foarte tandru, așa cum ai mângâia un copilaș sau un pui de animal. — Lizzie, iubit-o, plângi? Nu plânge. Te iubesc. Haide să ne iubim unul pe celălalt, orice
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
uita un fapt de extremă importanță, pe care-l simțeam gata să mi se șteargă din minte. Trebuia să înregistrez faptul acesta atât de important, să-l prind și să-l rețin înainte de a se evapora. M-am ridicat în genunchi, am luat un toc și o hârtie de pe masa la care lucram uneori, și am scris ceea ce trebuie numaidecât să țin minte. Cele scrise au acoperit poate o jumătate de pagină sau chiar mai puțin. Am scris în grabă, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
înalt te-a săltat în sus, spuse Lizzie. Lizzie era strălucitoare, cu hățișul ei de păr lung, creț încâlcit și mițos, ca o plantă sănătoasă. Purta o cămașă vărgată și pantaloni din pânză de in, care se terminau brusc la genunchi. Deși slăbise, era încă puțin prea durdulie pentru asemenea costum, dar eu unul nu aveam nici o obiecție. Pielea îi strălucea de sănătate. Doar micile riduri strânse în jurul ochilor te lăsau să-i ghicești vârsta. Ea nu împărtășeam iritarea contingentului masculin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
suna cam așa: — Ar fi trebuit să nu-l scap din mână... Apoi se așeză pe jos. Peregrine îmi spunea ceva, dar am pornit să alerg spre turn, trecând pe lângă Lizzie, care se așezase pe o stâncă, în timp ce Gilbert, în genunchi alături de ea, o susținea. M-am alăturat grupului de curioși. Erau străini și se uitau în jos la Titus, care zăcea chiar la marginea de unde începe iarba. Dar nu fusese lovit de o mașină. Se înecase. Nu pot îndura să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mi-am oferit un copios mic dejun, alcătuit din terci de ovăz cu lapte conservat și zahăr brun, ochiuri fierte, biscuiți, miere (rămăsesem fără pâine) și câteva căni cu ceai fierbinte. M-am așezat după aceea, cu o scoarță pe genunchi, și mâna mea a nimerit în buzunar peste un obiect pe care degetele nu-l putea „descifra“. L-am scos afară și am văzut bigudiul lui Hartley, pe care-l vârâsem în buzunar în noaptea când „fugise la mine“. M-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
un ascensor“. Valul verde se spărsese deasupra creștetului meu, și capul mi-a ieșit o secundă la suprafață; scuipam apă și mă străduiam să strig. Atunci l-am văzut pe James, coborât până pe la jumătatea peretelui de stâncă, parcă în genunchi, lunecând în jos ca un soi de animal. Comparația cu liliacul nu era cea mai nimerită, putea fi asemuit mai curând cu o șopârlă, dar important era că nu se agăța de piatră cu mâinile și cu picioarele ca un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de la o fostă profesoară de-a mea, care mi-a dat adresa... Și mergând pe stradă spre domiciliul soțului, am văzut-o pe fosta mea soacră cu o fetiță de 7 ani... Eu când am văzut-o... mi-au tremurat genunchii ca unui cal care aleargă mult și, după ce-am salutat-o pe fosta soacră, m-am aplecat să o sărut pe fetiță... și ea s-a ascuns după soacra mea... Atuncea am izbucnit într-un plâns... că nu m-
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
la facultate, m-am dat jos la clinica de ortopedie, că eu făceam deja practica, luam parte la operații, că-mi plăcea foarte mult... Și-n anul acela am avut o problemă, că mi s-a lezat puțin meniscul la genunchiul stâng. M-am dus la profesorul Sava și-i spun: Uite, sunt câțiva care mă urmăresc. Poate dacă mă operez... S-a uitat la mine, o râs și-o spus: Ascultă, mă copile, dacă tu ai făcut ceva, ăia așa
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
așa a fost acest moment... Noi mergeam parcă pe Golgota, doar că acolo n-o fost iarnă... Și mergând, nu știu care dintre cei care urcam a spus ceva. Și unu’ dintre caralii strigă: Lasă vorba acolo, că acum vă pun în genunchi. Și ăla din grupu’ ăsta de optzeci îi răspunde: Lasă, domnule, îi Crăciunul strămoșilor noștri! Dom’ne, n-a mai răspuns nimic... Și-am mers și-am ajuns la dube, și ne-au băgat patruzeci într-una... Și cine era
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
spun că m-o urmărit, și la locul de muncă, și acasă, pân-o venit Revoluția... După ’89 s-a schimbat viața dumneavoastră? Când am auzit c-o fost prins Ceaușescu și că s-o schimbat regimul, am căzut în genunchi, vă spun sincer, și m-am rugat lui Dumnezeu și i-am mulțumit, pentru că, vă spun sincer, nici o noapte n-am dormit-o liniștită până atunci.... că știam că mă urmăresc. Apoi de când o venit Revoluția stau liniștită. Trecutu-i
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
și am plecat în 24 ianuarie ’59. Și ne-o dus 4 zile și 4 nopți până în triaj, în București. Acolo ne-o băgat pe Reduit, la camera 36, într-o cameră unde a fost plin de apă până aproape de genunchi. Că Jilava era la 25 (sic!) de metri sub pământ... M-am gândit: Măi, da’ ce Dumnezeu, nici bec, nici nimic? Și un miros de egrasie... Umblam ca bezmeticii, și pe oriunde umblam, numa’ de uscat n-am dat. Acuma ce
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
ți-l punea în păr și-l sucea. Cu diverse cauciucuri îți dădea une’ nemereau. Avea scaunele bătute în cuie cu niște table, ca să nu să miște, luau o rangă de fier, o băga pe-aici pe sub picioare, prin spatele genunchilor, te legau, te punea’ pe masă și pe un scaun... și te bătea la tălpi până îți zdruncina creierii în cap. Așa... Plus cu picioarele, cu palmele, cu pumnii, cu ce nemereau. Absolut cu ce nemereau... La proces cum a
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]