11,461 matches
-
lui Filip Lenș, crescut sub protecția lui Ipsilanti, care i-a acordat diferite funcții în administrația Țării Românești. În anul 1821, patriarhul ecumenic Antim l-a numit mare justițiar al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. A fost proprietar al unor întinse moșii din județul Ialomița, la Țăndărei, Luciu și Mărculești. A ctitorit biserica Sfinții Voievozi din Țăndărei (1839) și biserica Sfântul Nicolae din Mărculești (1844). În 1821 boierul Filip Lenș a ridicat în București un palat (cunoscut în prezent sub denumirea Casa
Filip Lenș () [Corola-website/Science/337644_a_338973]
-
notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș și după alții "un fel" de administrator. Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi îndeletnicit cu croitoria. Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca. Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
o parte sau alta a drumului principal care derivă din șoseaua națională. În trecut existau trei sate Moara Crovului, Strîmbeanu și Pitaru, toate trei fiind mai apoi înglobate într-o singură comună cu numele unui Văcărescu, care avusese acolo o moșie, și mai târziu cu numele de Pitaru, astăzi făcând parte din comuna Potlogi. Istoricul George Oprescu a fost de părere că așezarea ar avea o vechime de circa 200 de ani, la momentul 1961 când a scris monografia lui Grigorescu
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
avea mult mai multe case ca în anul 1810 când existau 38 de case și 136 de oameni, dintre care 70 de femei și 66 de bărbați. Regulamentul organic nu îmbunătățise viața țărănimii, ci sporise zilele de muncă obligatorii pe moșia boierească. De la 12 zile de clacă cât prevedea legea, țăranii trebuiau să preste de fapt 56 de zile pe an în Țara Românească și 84 de zile în Moldova. La toate acestea se suprapuneau abuzurile arendașilor care îngreunau și mai
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
unui drumeag care se pierde în imensitatea câmpiei. Acest motiv al colibelor câmpenești a fost folosit și de Grigorescu în multe din lucrările sale în care înfățișează viața satelor. În anii copilăriei lui Nicolae Grigorescu, satul Pitaru se afla pe moșia marelui boier Filip Lenș (1779 - 1858), boier care avea o mulțime de proprietăți în mai multe județe și care poate fi un etalon al tipicului boierimii din Țara Românească din acele timpuri. El era un membru al protipendadei și cu ajutorul
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
daghereotip unde este îmbrăcat cu giubea îmblănită, anteriu înflorat și are barba mare răsfirată pe piept și capul acoperit cu calpac de samur. Cum era obișnuința boierimii locale, Lenș și-a construit în locul unde Șuța se varsă în Răstoaca, pe moșia de la Pitaru, un conac corespunzător poziției sale sociale. Domeniul lui de la Pitaru avea heleșteu, ogradă pentru magazii, cotețe și hambare, totul fiind foarte bine îngrijit. Pare că prin simpatie cu monumentalitatea Ansamblului Palatului Brâncovenesc de la Potlogi, conacul lui Lenș era
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
din redirijarea Șuței și dincolo de el s-au amplasat casele slujitorilor. În aceste case, George Opresceu presupune că locuia Ion Grigorescu și familia sa numeroasă. Fiind un țăran cu știință de carte, Ion era folosit de boier pentru ținerea socotelilor moșiei. Au existat biografi ai lui Nicolae Grigorescu care au dorit o înnobilare a originii sale. Aceștia au văzut în Ion Grigorescu un arendaș sau un vătaf de moșie care a ținut în arendă chiar, moșiile de la Potlogi. Adevărul a fost
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
cu știință de carte, Ion era folosit de boier pentru ținerea socotelilor moșiei. Au existat biografi ai lui Nicolae Grigorescu care au dorit o înnobilare a originii sale. Aceștia au văzut în Ion Grigorescu un arendaș sau un vătaf de moșie care a ținut în arendă chiar, moșiile de la Potlogi. Adevărul a fost că Ion Grigorescu a fost slujbaș boieresc mărunt sau "notariu" așa cum și-a amintit un bătrân care l-a cunoscut. Nicolae Grigorescu nu s-a dezis niciodată de
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
de boier pentru ținerea socotelilor moșiei. Au existat biografi ai lui Nicolae Grigorescu care au dorit o înnobilare a originii sale. Aceștia au văzut în Ion Grigorescu un arendaș sau un vătaf de moșie care a ținut în arendă chiar, moșiile de la Potlogi. Adevărul a fost că Ion Grigorescu a fost slujbaș boieresc mărunt sau "notariu" așa cum și-a amintit un bătrân care l-a cunoscut. Nicolae Grigorescu nu s-a dezis niciodată de originea sa țărănească, ba se mândrea cu
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află astăzi la Biblioteca Academiei Române, Direcția de stampe. Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Suța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca. Numele de Pitaru al locului există și astăzi dar conacul a
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
râul Răstoaca. Numele de Pitaru al locului există și astăzi dar conacul a fost dărâmat. Filip Lenș s-a încuscrit cu Costache Văcărescu prin căsătoria unei fete de-a lui cu unul din urmașii Văcăreștilor. Ca urmare, Lenș a dat moșia din Pitaru ca zestre fiicei sale și din acest motiv, o perioadă de timp, locul s-a mai numit Văcăreștii-de-Răstoacă, după numele noului proprietar asociat cu numele râului principal ce trece pe aici. Formarea acestui toponim local diferă de cel
Familia lui Nicolae Grigorescu () [Corola-website/Science/337635_a_338964]
-
specială, prăznuită înaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a Înfricoșatei Judecăți- înainte de Postul Paștelui), este cunoscută sub numele de Sâmbăta Moșilor de Iarnă. A doua sâmbătă specială, dedicată pomenirii generale a celor adormiți, cunoscută în tradiția populară sub numele de Moșii de Vară sau Moșii Cireșelor este prăznuită sâmbătă, 18 iunie, în ajunul sărbătorii populare a Rusaliilor. Porțile cerului au fost deschise timp de 50 de zile Tradiția spune că începând din Joia Mare din Săptămâna Patimilor și până la Rusalii, cerul
MOȘII DE VARĂ. Ce NU trebuie să faci în această zi by Crișan Andreescu () [Corola-website/Journalistic/101069_a_102361]
-
război granița de pe Prut cu Imperiul Țarist a fost închisă ermetic de ruși, astfel că voluntarii au pierdut contactul cu Regatul, contact care fusese stabilit în anii de neutralitate. Deoarece guvernul țarist avea nevoie de mână de lucru pe marile moșii și în fabrici, a privit cu rezervă eliberarea prizonierilor și s-a împotrivit acesteia. La manifestarea rezervei politicii guvernului rus a contribuit și lipsa de simpatie pentru o acțiune care nu ar fi corespuns scopurilor politice postbelice, existența unui stat
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
acea dată plasarea ofițerilor fiind în pregătire). O parte dintre ofițeri au fost reținuți în armată, după specializările fiecăruia și nevoi, iar aproximativ 20.000 de voluntari demobilizați au fost plasați la munca câmpului, fiind repartizați mai ales pe marile moșii. În momentul ajungerii Partidului Bolșevic la cârma statului rus, situația prizonierilor români și a voluntarilor înrolați care au rămas pe teritoriul rusesc s-a înrăutățit vizibil, iar haosul instaurat a făcut imposibilă orice acțiune organizată. Ruperea legăturilor dintre guvernele bolșevic
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia () [Corola-website/Science/335979_a_337308]
-
21 mascarone. Arcada rezalit de deasupra porții este o adăugire din secolul al XVII-lea. Ultimul proprietar al castelului din familia Szafraniec a fost Jędrzej, fiul lui Stanislav, care a murit în 1608, fără a avea copii . După moartea lui, moșia a fost cumpărată de către Maciej Łubnicki și mai târziu de către familia Zebrzydowski. În 1640, Michał Zebrzydowski a construit fortificațiile bastionului cu poartă și o capelă în stil baroc. Castelul a schimbat proprietarii de mai multe ori de-a lungul secolelor
Castelul Pieskowa Skała () [Corola-website/Science/336210_a_337539]
-
și-a asumat titlul de "Margraf de Brandenburg-Bayreuth-Kulmbach". Castelul Weferlingen a fost atribuit familiei sale ca un apanaj de către regele Frederic I al Prusiei, după ce tatăl lui Georg Friedrich Karl, puternic îndatorat, a renunțat la drepturile sale de succesiune asupra moșiilor Bayreuth și Ansbach în favoarea Prusiei prin Contractul de la Schönberg. Georg Friedrich Karl a încercat să-și recupereze drepturile după moartea tatălui său și a solicitat eliminarea acestui contract. Când Margraful Georg Wilhelm a murit în 1726 fără urmași pe linie
Georg Friedrich Karl, Margraf de Brandenburg-Bayreuth () [Corola-website/Science/336216_a_337545]
-
anul 1760, baronul Carl von Closen concepe pe "Buchenberg", Homburg, proiectul domeniului "Louisenhof", numit astfel după numele soției acestuia, Marie Luise von Esebeck, proiect care avea o mare asemănare cu "Königsbrucher Hof", clădire care există și astăzi. După moartea sa, moșia ("Gutshof") va rămâne văduvei sale. După moartea ducelui Christian al IV-lea, în anul 1775, a urmat ca stăpân, nepotul său Karl al II-lea August. Doi ani mai târziu, la 27 iulie 1777, Karl al II-lea August cumpără
Castelul Karlsberg () [Corola-website/Science/336364_a_337693]
-
60 Louis d’or noi domeniul Louisenhof. După Mannlich aceast lucru a fost făcut sub influența metresei sale Caroline Auguste de Esebeck. Înre 1778 și 1788, Karl al II-lea August, Duce de Zweibrücken, lasă să se constuiască pe terenul moșiei, castelul Karlsberg. În anul 1779 își mută rezidența acolo. Pe 28 iulie 1793 castelul este distrus de trupele revoluției franceze. Johann Christian Mannlich a fost constructorul principal al ducelui de Zweibrücken și arhitectul șef al proiectului Karlsberg. Proiectele sale în
Castelul Karlsberg () [Corola-website/Science/336364_a_337693]
-
1328. Alfonso al XI-lea a întâlnit-o pe Leonor în acsa lui Enrique Enriquez, soțul surorii Leonorei. Alfonso își abandonează soția și fiul legitim pentru a se dedica în întregime familiei sale nelegitime, pe care a înzestrat-o cu moșii și pe care a ridicat-o la un statut similar cu cel al reginei. Acest lucru a provocat nemulțumiri în rândul multor nobili și în special, a reginei legitime și a fiului ei, prințul Petru.<br> Umilita regină a cerut
Leonor de Guzmán () [Corola-website/Science/336541_a_337870]
-
cunoască unele cazuri reale care i-ar fi putut servi ca surse de inspirație pentru scrierile sale. Un caz real relatat de un burghez (căruia „războiul i-a rotunjit averea și i-a dăruit două case, cu venituri cât două moșii în mijlocul capitalei”), publicat de autor sub pseudonimul C. Robul în revista "Hiena" la 8 august 1920, conține mai multe asemănări cu povestea lui Radu Comșa din romanul "Întunecare". Bogătașul își exprima nemulțumirea că ginerele pe care-l alesese uneia din
Întunecare (roman) () [Corola-website/Science/336488_a_337817]
-
și locuitorii din Mannawe l-au poreclit „Ras Alula. Mai târziu el a obținut cu adevărat titlul de Ras (Prinț). La început el a slujit ca războinic la curtea lui Ras Araya Dimtsu, șeful ereditar al provinciei Enderta, și proprietarul moșiilor pe care trăia familia sa. După aceea a tecut la curtea nepotului lui Ras Araya, Dejazmatch-ul Kassa Mercha, a devenit „șambelanul și portarul” și în această calitate, mâna dreaptă a acestuia. O tradiție orală (menționată și ea de H.Erlich
Ras Alula () [Corola-website/Science/336578_a_337907]
-
acestuia, Charlotta Aurora De Geer. Jaquette Gyldenstolpe a fost doamnă de onoare a reginei, Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp. La 18 septembrie 1817, ea s-a căsătorit cu locotenentul general, contele Carl Gustaf Löwenhielm (1790-1858) și s-a mutat la moșia acestuia, în Värmland. Mariajul a rămas fără copii. Jaquettei nu i-a plăcut rolul de stăpână a unei moșii la țară și îi lipsea viața de la Curte. Cuplul s-a mutat înapoi în oraș când soțul ei a fost numit
Jacquette Löwenhielm () [Corola-website/Science/336850_a_338179]
-
La 18 septembrie 1817, ea s-a căsătorit cu locotenentul general, contele Carl Gustaf Löwenhielm (1790-1858) și s-a mutat la moșia acestuia, în Värmland. Mariajul a rămas fără copii. Jaquettei nu i-a plăcut rolul de stăpână a unei moșii la țară și îi lipsea viața de la Curte. Cuplul s-a mutat înapoi în oraș când soțul ei a fost numit șamberlan al prințului moștenitor. La curte, Jaquette a devenit centrul cercului din jurul prințului moștenitor, alături de mama ei, Gustaf Lagebjelke
Jacquette Löwenhielm () [Corola-website/Science/336850_a_338179]
-
", (1827 - 8 mai 1868), mare filantrop slătinean. Fiul al slugerului Scarlat Varipati, care în 1784 îndeplinea funcția de ispravnic, corespondentul funcției de prefect de astăzi, în Ialomița și al Enencăi Varipati." Prin testament, Varipati a lăsat primăriei Slatina moșia Sârbii Măgura și locuri în hotarul satului Sprâncenata, precum și toate avuțiile sale din oraș. Documentul autentificat de Tribunalul Olt la 17 noiembrie 1866 este redat în totalitate în cartea lui George Poboran, «Istoria orașului Slatina». Cu toată averea mea nemișcătoare
Ioan Varipati () [Corola-website/Science/336883_a_338212]
-
în hotarul satului Sprâncenata, precum și toate avuțiile sale din oraș. Documentul autentificat de Tribunalul Olt la 17 noiembrie 1866 este redat în totalitate în cartea lui George Poboran, «Istoria orașului Slatina». Cu toată averea mea nemișcătoare ce se compune din moșia Sârbi Măgura din județul Teleorman, de un loc înfundat ce este în hotarul moșii Sprâncenata, precum și casele din acest orașiu cu grădina, curtea și toate nemestiile sale, să se ție un stabiliment de școală aici în oraș, cu clasuri mai
Ioan Varipati () [Corola-website/Science/336883_a_338212]