11,720 matches
-
ideea a redevenit de actualitate la sfârșitul aceluiași deceniu când au apărut informații ce indicau că Japonia intenționa să construiască „super crucișătoare” care ar fi fost cu mult mai puternice decât crucișătoarele grele aflate în înzestrarea Forețelor Navale ale Statelor Unite. Marina SUA a reacționat în 1938 când Consiliul Director a solicitat "Biroului pentru Construcții și Reparații" să intreprindă „"un studiu comprehensiv al tuturor tipurilor de nave în vederea inițierii unui nou program de construcții navale pe scară largă"”. Este posibil ca președintele
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
de la crucișător antiaerian de 6.000 de tone până la crucișător greu de 10.000 de tone superdezvoltat și chiar mini-cuirasat de 38.000 tone, înarmate cu 12 tunuri de 304 mm și 6 tunuri de 127 mm. Consiliul Director al Marinei, într-o încercare de a menține deplasamentul noilor nave sub 25.000 tone, a permis ca proiectele să prevadă o protecție balistică subacvatică limitată. Rezultatul a fost că vasele din clasa "Alaska", când au fost construite, erau vulnerabile la torpile
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
reprezentând o măsură de asigurare față de informațiile care arătau că Japonia construia super crucișătoare mai puternice decât crucișătoarele grele ale Statelor Unite. O altă modificare drastică a proiectului a fost luată în calcul în timpul „panicii portavioanelor” de la sfârșitul anului 1941, când Marina SUA a realizat că era nevoie de mai multe portavioane în cel mai scurt timp. Mai multe dintre structurile de nave aflate în construcție au fost luate în considerare pentru a fi transformate în portavioane. Pe rând au fost analizate
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
noduri. În plus, design-ul de crucișător greu nu includea protecția balistică subacvatică normală la portavioanele obișnuite, din cauza greutății blindajului de suprafață destinat protecției împotriva bombardamentului naval. Nu în ultimul rând, transformarea clasei "Alaska" nu ar fi putut îndeplini obiectivul Marinei de a avea portavioane noi într-un timp scurt, deoarece procesul necesitat de modificarea navelor era unul de lungă durată. Luând acestea în calcul, planurile de transformare a clasei "Alaska" au fost abandonate la 7 ianuarie 1942. Din cele 6
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
avioane și submarine - au făcut ca navele din clasa Alaska să devină niște „elefanți albi”. Ca urmare, construcția ultimelor 3 nave din clasă nu a mai început niciodată, programul fiind anulat oficial la 24 iunie 1943. și au servit în Marina SUA în timpul ultimului an al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca și în cazul cuirasatelor rapide din clasa "Iowa", viteza lor le-a făcut utile în misiuni de bombardament la țărm și de escortă a portavioanelor. Ambele au asigurat
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
au întors în Statele Unite la mijlocul lui decembrie 1945, fiind scoase din serviciu activ și introduse „cimitirul” "Flotei de Rezervă", în 1947 după ce au petrecut 32 de luni ("Alaska") și 29 de luni ("Guam") în serviciul. În 1958, "Biroul Navelor" din cadrul Marinei SUA a pregătit două studii de fezabilitate pentru a determina dacă "Alaska" și "Guam" ar fi potrivite de a fi transformate în crucișătoare purtătoare de rachete. Primul studiu prevedea înlăturarea tuturor tunurilor și instalarea a patru sisteme diferite de rachete
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
CC, care era destinată pentru clasa "Lexington". Ulterior, clasificarea a fost schimbată în CB pentru a reflecta noul lor statut, de „crucișătoare mari”, și practica de a fi numite crucișătoare de linie a fost descurajată în mod oficial. După aceasta, Marina SUA a numit navele din clasă după „teritorii insulare” ale Statelor Unite, decât după state (cum era tradiția pentru cuirasate) sau orașe (după care erau numite crucișătoarele), pentru a simboliza convingerea că aceste nave trebuiau să joace un rol intermediar între
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
la fel de costisitoare de construit și întreținut ca și cuirasatele contemporane lor, având însă capabilități mai mici, din cauza deficiențelor blindajului, în timp ce capabilitățile antiaeriene erau comparabile cu cele ale crucișătoarelor "Baltimore", mult mai ieftine. În ciuda acestor caracteristici asemănătoare crucișătoarelor, și a insistenței Marinei SUA asupra statului lor de crucișătoare, clasa "Alaska" a fost adesea descrisă ca fiind de crucișătoare de linie. Revista oficială a Marinei "All Hands" arăta că „"Guam și nava ei soră Alaska sunt primele crucișătoare de linie americane care vor
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
erau comparabile cu cele ale crucișătoarelor "Baltimore", mult mai ieftine. În ciuda acestor caracteristici asemănătoare crucișătoarelor, și a insistenței Marinei SUA asupra statului lor de crucișătoare, clasa "Alaska" a fost adesea descrisă ca fiind de crucișătoare de linie. Revista oficială a Marinei "All Hands" arăta că „"Guam și nava ei soră Alaska sunt primele crucișătoare de linie americane care vor fi astfel construite."” Unii istorici actuali susțin că această clasificarea e mai precisă deoarece consideră că navele erau „c"rucișătoare de linie
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
și Mark 15,<ref name="8/55 12 and 15"></ref> clasa "Alaska" avea 9 tunuri de 305 mm/50 calibre care erau la fel de, dacă nu chiar, mai bune, ca vechiul tun de 355 mm/50 calibre, folosit pe navele Marinei SUA anterior tratatului.<ref name="12/50"></ref> După cum era construită, clasa "Alaska" avea 9 tunuri Mark 8 de calibru 305 mm/50 montate în 3 turele triple (cu 3 tunuri), cu 2 turele la proră și una la pupa
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
Alaska" avea 9 tunuri Mark 8 de calibru 305 mm/50 montate în 3 turele triple (cu 3 tunuri), cu 2 turele la proră și una la pupa, o configurație cunoscută ca „2-A-1”. Fostul tun de 305 mm fabricat pentru Marina SUA era versiunea Mark 7, care a fost proiectată pentru și instalată pe cuirasatele din clasa "Wyoming". Mark 8 era de o calitate mult mai bună; de fapt, „era de departe cea mai puternică armă de calibrul ei dată vreodată
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
singurele nave care au avut aceste tunuri montate, doar 10 turele au fost fabricate în timpul războiului (3 pentru fiecare navă incluzând "Hawaii" și una de rezervă). Au costat 1.550.000 $ fiecare, fiind cele mai scumpe tunuri grele cumpărate de Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bateria secundară a clasei "Alaska" era compusă din 12 tunuri de calibru 5 inch (127 mm) cu scop dublu (anti-aer și anti-nave) în turele duble, cu 4 ramificări pe fiecare parte a
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
Bofors de 40 mm, a fost folosit pe aproape fiecare navă de război majoră a Statelor Unite și a Regatului Unit în timpul acestui război, între circa 1943 - 1945. Deși era un descendent din proiectele germane și suedeze, tunul Bofors folosite de Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost foarte „americanizat” la standardele Marinei. Acest nou standard a rezultat într-un sistem de tunuri setat la standardele engleze (acum cunoscut ca Sistemul Standard) cu muniție interschimbabilă, simplificând situația logisticii
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
Statelor Unite și a Regatului Unit în timpul acestui război, între circa 1943 - 1945. Deși era un descendent din proiectele germane și suedeze, tunul Bofors folosite de Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost foarte „americanizat” la standardele Marinei. Acest nou standard a rezultat într-un sistem de tunuri setat la standardele engleze (acum cunoscut ca Sistemul Standard) cu muniție interschimbabilă, simplificând situația logisticii în timpul războiului. Când era cuplat cu transimisiuni hidraulice pereche pentru a reduce contaminarea cu sare
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
un total de 124.735 de tunuri de acest fel. Când a fost introdus în 1941, americanii au înlocuit fiecare mitralieră Browning M2 de 12,7 mm cu un astfel de tun. Tunul Oerlikon a rămas principala armă antiaeriană a Marinei Statelor Unite până la introducerea tunurilor de 40 mm Bofors în 1943.
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
bombardierele RAF au efectuat mai multe misiuni împotriva unor ținte din Germania. Mai multe astfel de raiduri aeriene au avut ca ținte vasele de război ale "Kriegsmarine" ancorate în porturile germane. Obiectivul atacurilor aeriene era împiedicarea germanilor să își folosească marina militară în Bătălia Atlanticului. Această perioadă de început a războiului cuprinsă între septembrie 1939 și mai 1940, caracterizată prin situația statică a liniei frontului, cu puține lupte terestre și aeriene, a devenit cunoscută ca „Războiul ciudat”. În schimb, submarinele germane
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
Reichului”. Istoria militară germană consideră că această bătălie s-a numărat printre cele mai importante acțiuni ale întregului război. Până la izbucnirea războiului, RAF Bomber Command credea cu tărie că bombardierele pot câștiga orice război fără să aibă nevoie de sprijinul marinei sau a forțelor terestre. Formațiile strânse ale bombardierelor dotate cu armament de bord defensiv erau considerate capabile să distrugă avioanele de vânătoare inamice chiar și în condițiile în care ar fi zburat fără escortă. De fapt, RAF nu avea în
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
al II./"Jagdgeschwader" 77. Schumacher își începuse serviciul în "Kaiserliche Marine" (Marina Imperială Germană) în Primul Război Mondial cu gradul de aspirant, luând parte la Bătălia Iutlandei. Șefii săi au considerat că datorită faptului că și-a început cariera în marină îi va fi mai ușor să coopereze cu cei din "Kriegsmarine". Schumacher și omologul său din marină aveau însă același grad, nu aveau atoritate unul asupra celuilalt, iar lipsa unității de comandă s-a menținut. Schumacher a fost numit la
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
Mondial cu gradul de aspirant, luând parte la Bătălia Iutlandei. Șefii săi au considerat că datorită faptului că și-a început cariera în marină îi va fi mai ușor să coopereze cu cei din "Kriegsmarine". Schumacher și omologul său din marină aveau însă același grad, nu aveau atoritate unul asupra celuilalt, iar lipsa unității de comandă s-a menținut. Schumacher a fost numit la comanda Stab./ "Jagdgeschwader" 1 (Comandament/Escadrila de vânătoare 1, ori JG 1), cunoscută și ca JG Nord
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
primele informații. Comandantul "Jagdfliegerführer", Carl-August Schumacher, respingea ideea unui bombardament britanic împotriva vaselor germane în condiții de cer limpede. Chiar în timp de comandantul grupului britanic de bombardiere Kellett decola, locotenentul Hermann Diehl demonstra performanțele radarului Freya unui ofițer de marină la locația bateria LN-Vers de pe insula Wangerooge. În timpul demonstrației, el a modificat direcția antenei spre nord, spre golful Helgoland. Imediat a recepționat ecoul bombardierelor britanice. el a telefonat la cartierul general al escadrilei lui Schumacher de la Jever. Cum radarele marinei
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
marină la locația bateria LN-Vers de pe insula Wangerooge. În timpul demonstrației, el a modificat direcția antenei spre nord, spre golful Helgoland. Imediat a recepționat ecoul bombardierelor britanice. el a telefonat la cartierul general al escadrilei lui Schumacher de la Jever. Cum radarele marinei nu sesizaseră bombardierele, lui Hermann Diehl i s-a spus că trebuie să fie o eroare, cu atât mai mult cu cât este ridicol să gândești măcar că britanicii ar ataca în asemenea condiții. Diehl s-a adresat mai apoi comandantului
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
a fost reparat acoperișul bisericii și a fost înlocuită podeaua din cărămidă cu una din lespezi din piatră de către Administrația Domeniului Coroanei, fiind prima lucrare de acest gen efectuată de Domeniu. În 1944 a fost tencuită la interior de Ministerul Marinei. Între 1957-1976 acoperișul a fost reparat de Direcția Monumentelor Istorice. Biserica din Bălteni este o biserică de plan triconc, cu pronaos mai îngust decât naosul și cu pridvor pe sudul, vestul și nordul pronaosului; nu are turle, clopotnița din lemn
Biserica „Sf. Nicolae” a fostului schit Bălteni () [Corola-website/Science/332680_a_334009]
-
Milano, «Linea d'Ombra» Edizioni, 1993 (conferință din Perugia din 15-16 ianuarie 1993; articole de Alfonso Berardinelli, Giulio Ferroni, Giovanna Roșa, Cesare Garboli, Concetta D'Angeli, Giorgio Agamben, Sandro Onofri, Giacomo Magrini, Giuseppe Leonelli, Domenico Scarpa, Fabrizia Ramondino, Ginevra Bompiani, Marino Sinibaldi, Gianfranco Bettin, Giuseppe Pontremoli, Franco Serpa e Jytte Lollesgaard) Jean-Noël Schifano e Tjuna Notarbartolo (îngrijit de), Cahiers Elsa Morante, vol. 1, Napoli, ESI, 1993 Cesare Garboli, "Îl gioco segreto", Milano, Adelphi, 1995 Giovanna Roșa, "Cattedrali di carta", Milano, Îl
Elsa Morante () [Corola-website/Science/332683_a_334012]
-
1985, testi di Patrizia Cavalli, Giorgio Caproni, Carmelo Samonà, NataliaGinzburg, Franco Serpa, Elenă De Angeli, Ginevra Bompiani, Fabrizia Ramondino, Giorgio Agamben, Tonino Ricchezza, Goffredo Fofi, Paolo Graziosi, Ninetto Davoli, Daniele Morante, Luca Coppola, Raffaele La Căpria, Adriano Sofri, Gianfranco Bettin, Marino Sinibaldi) Gandolfo Cascio," L’estetică dell’ebreo e del cristiano nei racconti de «Lo scialle andaluso»" di Elsa Morante, în AA.VV., Contemporary Jewish Writers în Italy: a Generational Approach, Utrecht, Igitur, 2007, pp. 40-45, ora în Id., Variazioni române
Elsa Morante () [Corola-website/Science/332683_a_334012]
-
o baie. După mai multe eșecuri, ajunge în fața casei unui producător TV, Richard, care trăiește alături de soția sa Marina și de copii. Richard deschide ușa și-l refuză politicos pe Borgman. Apoi Borgman începe să afirme că o știe pe Marina, dar aceasta neagă. Exasperat, Richard îl bate brutal pe intrus. După ce Richard pleacă la muncă, Marina are milă de Borgman și îi permite să facă o baie, dar ajunge să-i dea voie să trăiască în casa de oaspeți. Borgman
Borgman () [Corola-website/Science/332740_a_334069]