1,207 matches
-
fel n-o poate născoci decât cineva care nu realizează defel că violența provoacă suferință și îi mutilează pe oameni. A împovăra un pantof cu o asemenea poveste nu înseamnă rafinarea esteticului, ci subminarea lui prin brutalitate. Dimensiunea și liniștea încremenită a acestor afișe publicitare reprezintă un program cotidian oferit ochiului. Afișele își defăimează produsul în intenția de a-l supraevalua. Liniștea încremenită și dimensiunea lor ți se încuibează în creier. Așteptând autobuzul, împingând un cărucior de copil, ducând o sacoșă
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
un pantof cu o asemenea poveste nu înseamnă rafinarea esteticului, ci subminarea lui prin brutalitate. Dimensiunea și liniștea încremenită a acestor afișe publicitare reprezintă un program cotidian oferit ochiului. Afișele își defăimează produsul în intenția de a-l supraevalua. Liniștea încremenită și dimensiunea lor ți se încuibează în creier. Așteptând autobuzul, împingând un cărucior de copil, ducând o sacoșă cu cumpărături - zi de zi se coboară tot mai mult pragul atât de însemnat dincolo de care ceva ajunge să provoace altcuiva o
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
a cărnii pe stratul dens de asfalt. Mai târziu, când prietenii mei și cu mine am ajuns să trăim amenințați cu moartea de Securitate, lucrurile s-au schimbat. Când, după lungi interogatorii chinuitoare, ieșeam din nou în stradă, cu ochii-ncremeniți ca și cum îmi turnase cineva ghips în găvane, simțindu-mi picioarele străine de parcă le împrumutasem de la un altul -, când mă-ntorceam acasă în această stare, plantele mi-arătau ce se petrece cu mine și nu poate fi exprimat în cuvinte. Iar
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
piele croită zgârcit. Mi-a fost dor de acasă până ce-am început să citesc cărți despre fenomenul provincialismului și despre național-socialism. Am văzut în fața ochilor satul ca îndărătul unui perete de sticlă - o ladă fantomatic ruptă de lume cu oameni încremeniți nemilos. Îi evitam pe copiii de ștabi, dar voiam s-ajung o orășeancă așa cum erau miile de oameni obișnuiți întâlniți în magazine, parcuri, tramvaie. Recunoșteam în jur numeroasele insule rătăcitoare de pe insula imobilă de asfalt. În acest oraș ținut sub
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
nu mă aștepta nimeni pe peronul imens, abundent populat peste care se revărsa din nu știu câte difuzoare: Tomnaia noci cântată indiscutabil de Mark Bernes, prima romanță sovietică auzită cândva, când intraseră rușii în București și tata țâțâia ca T. în compartiment. Încremenit, am auzit cum explodează în mine o panică nouă, neașteptată, din care se adunară câteva silabe, rămase și ele în viață dintr-o rusă învățată cântând Tomnaia noci, Dasfidanie, mama...: Pasolstvo... ambasadă... rumînskoie pasolstvo! Sau rumînskaia? Am străbătut peronul întrebând
Supraviețuirile 6. În jungla unui bloc de gheață by Radu Cosașu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2292_a_3617]
-
fără să mă asigur, iar o Dacie aproape dă peste mine. Frânează brusc, roțile scrâșnesc pe asfalt, șoferul deschide portiera, iese turbat din mașină și începe să urle ești chioară cucoană vrei să mă nenorocești în aia mă-tii. Stau încremenită, cu creierii goliți, orbită de faruri, cu lentilele aburite, fără să pot spune nimic. După ce se uită bine la mine, bărbatul mai vrea să strige ceva, dar închide și deschide gura de două ori ca un pește pe uscat și
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
se mai bat. Iar atunci cînd o fac - cum a fost penibila scenă dintre mine și taică-meu - nu se încurcă cu ase me nea finețuri. Întîmplări din clasa întîi în clasă, ca prin minune, se lăsă deodată liniștea. Copiii, încremeniți, priveau toți către învățătoare, de parcă acum o vedeau pentru prima oară și desco pereau că este de fapt o arătare de pe alt tărîm. Arătarea le zîmbi și repetă ce întrebase. Nu avea nimeni curajul nici măcar să clipească ; o fixau în
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
el elev, lui Dumitru Dascălu i-a rămas în memorie atitudinea unui profesor de matematică, disciplină la care nu excela. Când respectivul dascăl scotea elevii la tablă, aceștia se emoționau și se pierdeau numai când îi vedeau figura rece și încremenită, ca de sfinx. Aflați în fața unor dificultăți inerente în descâlcirea exercițiilor sau a problemelor, unii dintre năpăstuiți aruncau o privire spre profesor în speranța că vor descifra pe chipul lui un semn, un indiciu care să-i orienteze în strădania
Ediţia a II-a revizuită şi îmbogăţită. In: CHEMAREA AMINTIRILOR by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/504_a_769]
-
amară a mării năștea Afrodite, cît timp zeița dragostei e, probabil, cea mai În măsură să ne apropie de lucrurile din jur. Măreția sfinxului de la piramide ne devine străină tocmai prin ceea ce părea să constituie victoria sa : indiferența. Gura aceea Încremenită Într-un rictus metafizic nu vrea nici măcar să sfîșie. Iar ochii goi fixează permanent un punct din afara noastră, oricum ne-am așeza. Grecii au Înțeles că un sfinx care pune Întrebări e mult mai plin de speranță. Căci nu ne
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
a zburat cinci sute sau o mie de ani, pasărea e obosita de timp și Însetată de dragoste. Ea Își pregătește rugul cum și-ar pregăti o mireasă patul de nuntă. Strînge crengi uscate cum ar strînge flori. O liniște Încremenită plutește atunci În deșert. Toate viețuitoarele Își opresc răsuflarea. Soarele aprinde rugul. Moare pasărea Phoenix! Moare sau renaște? Un fir de fum se ridică și un țipăt. E un țipăt de moarte? Sau un țipăt de naștere? Acum focul Învăluie
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
dar azi sînt prea fericit ca să trec cu vederea ceea ce-am spus. Dacă nu-i voi cere scuze doamnei Teona, fericirea acestei zile va fi mereu întreruptă de întoarcerea gîndurilor mele spre ochii aceia mari, plini de surîs, rămași încremeniți cînd vorba mea vulgară a căzut peste ei ca o palmă. Am reușit sigur c-am reușit! să dau eu lovitura finală, dar ce mi-a adus această lovitură?! Mi-am dovedit cumva că toată comportarea doamnei Teona a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
două zile; azi s’a reparat, i s’a pus faimosul șnur în locul celui atât de sfârtecat de mâinile tale nervoase... Mi-a părut rău după el. Telefonul nu se mai mișcă. Stă lângă tabloul lui Afane. Zile întregi stă încremenit, pentru ca să intre în funcție câteodată de 8-10 ori la rând. Joi după masă a venit Irène, o oră. Era elegantă, cu un tailleur nou gris, cu trei frunze roșcate de toamnă la butonieră; suspină după plecare și crede în intervenția
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
cealaltă notă, care răspunde chemării. [...] Urna. Și în privința asta, mă deosebesc de Tine. Este superb felul în care vezi tu lucrurile; ai dreptate, ai vrut să-mi alini suferința, ai vrut să pui balsam pe rana mea de burgheză ticăloasă, încremenită încă în vechile prejudecăți, în pofida a tot... Dar eu m-am gândit că destinul neiertător continuă și după moarte, că omul acesta, care aprecia onorurile ce i se datorau, care era sensibil la ele, care a suferit pentru cele de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
lăsând În urmă o iscoadă fără pașaport care stă pe drumul alb-albăstrui din New England, În cizme și manta pentru viscol. În urechi nu-mi mai sbârnâie zurgălăii care se Îndepărtează, ci doar șipotul propriului meu sânge. Totul este nemișcat, Încremenit, vrăjit de lună, oglinda retrovizoare a imaginației. Zăpada este Însă reală și când mă aplec și iau un pumn din ea, șaizeci de ani se fărâmițează, prefăcându-se Între degetele mele Într-un praf Înghețat, sclipitor. 2 O lampă mare
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
din nou zborul. Dar cea mai constantă sursă de Încântare din timpul acelor lecturi era modelul de arlechin al geamurilor colorate inserate Într-un cadru văruit de ambele părți ale verandei. Privită prin aceste sticle magice, grădina părea ciudat de Încremenită și izolată. Dacă priveai prin sticla albastră, nisipul devenea cenușă, iar pe cerul tropical Înotau copaci ca de cerneală. Galbenul crea o lume de chihlimbar În infuzia de ceai foarte tare a razelor de soare. Roșul făcea frunzișul să picure
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
străduță lipsită de viață și să Înlocuim pardoseala acoperită cu covoare a expresurilor internaționale, cu pardoselile murdare și fumul stătut, de trabuc, din Schenellzug-urile care se clătinau și miroseau a smoală. În orașele străine, ca și În St. Petersburg, rămânea Încremenit În fața magazinelor, minunându-se de niște produse care pe noi ne lăsau total indiferenți. Era pe punctul de a se căsători, nu avea altă avere decât salariul și Își plănuia viitoarea gospodărie cu cea mai mare grijă și seriozitate. Din
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
manieră de a vorbi pe care o adopta deseori ca să Înceapă conversația): „Asta este, băiete, una dintre combinațiile absurde ale naturii, cum sunt rușinea și roșeața feții sau supărarea și ochii injectați“. „Tolstoi vient de mourir“ a adăugat el brusc, Încremenit, pe un alt ton, Întorcându-se spre mama. „Da ștotî“ (un fel de „Doamne, Dumnezeule!“) exclamă ea Îndurerată, Încleștându-și mâinile În poală. „Pora domoi“ („E timpul să mergem acasă“) conchise ea, de parcă moartea lui Tolstoi ar fi anunțat niște
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
În urmă), Lidia și cu mine practicam un joc de oază născocit de noi. Ideea care stătea la baza lui era parodierea unei abordări biografice, proiectată - ca să zicem așa - În viitor, transformând astfel prezentul amăgitor Într-un fel de trecut Încremenit, așa cum ar fi el văzut de un memorialist senil care Își amintește, ca printr-o ceață neputincioasă, cum a cunoscut un mare scriitor când amândoi erau tineri. De pildă, ori Lidia, ori eu (care din noi se Întâmpla să aibă
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Oameni buni!... Ajutați-mă!..." Scâncete, tânguieli, pe românește, pe turcește... "Unde sunt?... Nu... nu văd nimic... nu mai văd..." abia îngână glasul ce se stinge încet, încet. "Mamă... mamă..." Tăcere... Ninge, fulguiește ușor. Peste câmpul de bătălie, peste trupurile straniu încremenite în moarte, plutesc, se leagănă cețuri, aburi destrămați, tăcere... Stăruie o duhoare înecăcioasă de pulbere, de sânge, de catran... Învălmășite: un cal cu burta în sus; țeava înflorită a unui tun; un chervan răsturnat ce fumega încă; un steag verde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
încă; un steag verde al Profetului ce flutura ca o zdreanță pe craca unui arbore mutilat; pământ mocirlit, răvășit de copite, frământat cu sânge; iarbă pârjolită; arme: scuturi, securi, spade, risipite; focuri ce licăresc fumegând printre arbori... În acest imperiu încremenit al morții, o singură viață: un cal fără călăreț aleargă năuc, nechezând, căutându-și stăpânul... Fulguiește ușor... De undeva, de la vreun schit, un clopot începe să bată rar, de îngropăciune și dangătul lui se îngână cu o cântare gravă, tărăgănată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de bătălie s-a cufundat iar în tăcere. Printre arbori, călugării, cu lumânări aprinse, se întorc cântând cântarea la prohodul morților. De undeva, de departe, clopotul schitului prinde a bate în dungă. Încet-încet, peste câmpul de bătălie, peste trupurile straniu încremenite, fulguiește ușor... Se lasă înserarea... 2 Strălucită izbândă! Pușcile bubuie pe metereze de se zguduie cetatea. Trăiască binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn a toată Țara Moldovei, Învingătorul de la Podul Înalt, glăsuiește boier
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bazilei Paleologi și Comneni; deasupra lor, planează acvila bicefală încoronată, stema heraldică a Bizanțului de odinioară. Haricleea, te rog... vreau liniște, șoptește Maria (în grecește). Doamna Maria stă la o măsuță florentină, cu ochii plecați pe o carte; ochii mari, încremeniți, o trădează nu citește. E înveșmântată într-o rochie neagră, lungă, închisă la gât; părul e adunat, strâns într-un coc greu. Puțin mai încolo, pe o băncuță, o tânără vestală înveșmântată în alb, coborâtă parcă de pe o antică amforă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în tăcere, apoi obosit, sec, vorbește răgușit: Îmi pare rău, n-ai înțeles. Voia la Domnia ta... Eu ce-am avut de spus... Doamnă, îngăduie să mă retrag... Se pleacă și se retrage cu spatele, închizând încet ușa. Maria a rămas încremenită în mijlocul încăperii, cu ochii pironiți în gol, arși de pleoapele uscate ce nici lacrimi n-au. Genunchii i se moaie, îngenunchează la icoană. Ce să fac? șoptește ea cutremurată. Sfântă Fecioară, ajută-mă!! hohotește ea. Obloanele zgâlțâite de vânt gem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
oștile! Să nu ne lase să pierim pe noi și țara! Să vină!! Ați plecat?!?! Tăutu și Duma, fără plecăciune, pleacă în goană... Ștefan, smulge sabia, o încinge și dă să plece. Abia atunci dă cu ochii de Voichița, care, încremenită, speriată, se lipise de perete. Uitase de ea. O ia de mână și-i spune oftând: Voichiță, vezi și tu...Aiasta-i... Voichița se prăbușește la pieptul lui, se agață de gâtul lui, își mușcă buzele să n-o podidească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ce zi aveam să trăiesc! M-am dus ca de obicei la Consiliul Popular, obosită și urmărită de aceeași stare de inutilitate, de proastă dispoziție accentuată datorată celor două nopți nedormite, dar și de prezența cucuvelei pe acoperișul meu, sinistru încremenită, piază rea și aducătoare de vești proaste. Ce să fac? Trece o oră, trec două, iar eu eram tot singură în primărie. M-am uitat de câteva ori pe geam și am constatat cu uimire că spre școala care se
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]