1,603 matches
-
nou. Rochia se Învolbura, În schimb costumul ce se afla deasupra ei aborda o atitudine destul de rezervată...Noimann privea În stânga sa: picioarele lungi ale Mathildei se Întindeau În pat ca niște șine de tren ce se pierdeau În depărtare... Uneori șuiera și o locomotivă nevăzută și el Înainta În urma ei, purtând ochelari de soare, costumul alb, de mire, și un buchet de trandafiri În brațe; nu ajungea Însă niciodată la destinația finală... Alții Însă, Îmbrăcați ca vai de ei, sărind din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
vai de ei, sărind din traversă În traversă sau luând-o de-a dreptul peste câmp, ajungeau fără să-și bată prea mult capul la locul mult râvnit. Locomotivele lor poposeau nu În una, ci În mai multe gări. Trenurile șuierau, scoțând aburi pe nări, șinele de cale ferată se ridicau, rupându-se de la genunchi, Noimann alerga spre ele, fâlfând din mâini, și rămânea cu alergatul... În fața lui, cu genunchii strânși la piept, Într-o cămașă de noapte albă ca zăpada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
micul lor creier. Pe creștetul copacilor erau doar frunze. Oare frunzele gândeau? Oliver nu știa ce să-și răspundă. Rațiunea Îi spune că frunzele nu aveau capacitatea de-a gândi. Erau Însă Înzestrate cu simțire. Simțeau lumina și vântul care șuiera prin ele. Și se bucurau. Acum, pipăindu-și din mers trupul, masterandul Lawrence Înțelese cum și În ce mod. Scoarța sinilie care-i proteja corpul nu era o scoarță oarecare, era chiar scoarța cerebrală. „Prin urmare, așa”, Își spuse el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
se schimbase și ea. Vărsătorul luase locul Scorpionului și Scorpionul Vărsătorului. Fruntea cinicului fusese acoperită de cenușă. Acum el era penitentul. Și penitentul el. „Da, acum, În sfârșit, veți avea posibilitatea să Înțelegeți natura feminină și chiar propria dumneavoastră natură”, șuieră insidios penitentul, privind fără urmă de sfială În ochii cinicului, care, Înfruntându-i privirea, se lăsa În genunchi În fața lui. Acum nu numai configurația zodiilor se schimbase, ci Însuși cinicul se schimbase, luând locul penitentului. Care era adevărata natură a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
mese? Dumnezeu se zbate ca o muscă pe jumătate Înecată Într-o farfurioară de lapte... Unde pot găsi liniște, unde pot găsi alinare?!” Zbor liniștit de păsări. Dimineață. Seară. Și din nou dimineață. Aer apăsător. Vagoane de cale ferată. Traverse. Șuierat de locomtivă... Piesaj sumbru. Omul-picior grăbește pasul. Ochelarii lui Noimann Îl urmează Îndeaproape. „Chiar dacă voi fi singur, nu-mi pasă că voi fi singur”, Își spune medicul... Și apoi tot el strigă: „Lilith, Lilith!” Abstracțiunile, cifrele, notele muzicale, pionii, caii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
cu votcă, țigări, șervețele parfumate și gumă Orbit de culoare bleu. Ieșind pe peron, Noimann se simți pe moment mai bine. Dar curând starea de neliniște Îi reveni. Chiar la picioarele sale se afla un tren gata de plecare. Locomotiva șuieră de trei ori. Impiegatul, ocolind cu atenție câțiva epoleți ițiți În cale, ridică fanionul, roțile scrâșniră și trenul se urni din loc. Strivindu-și capătul țigării pe peron, Noimann făcu trei pași Înainte și se urcă, din mers, pe scară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
de cupa aurită de razele lunii, În care se clătina greu o licoare arămie, cu reflexe Întunecate, nici de ochii albaștri ai doctorului, ce aveau o strălucire umedă, ușor ironică, dementă. În depărtare se auzeau țăcănind roțile unui tren. Locomotiva șuiera În zare, răspândind un fum alb, Înecăcios, ce se Întindea agale peste câmpul presărat cu candele trandafirii. Ușurința cu care trata medicul lucrurile cele mai grave o scotea din sărite. Noimann părea să se simtă În largul lui chiar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
pârâu de țară, cum scria Ion Creangă. Pe cine mai interesează cât sunt de frumoase frunzele primăvara, sau cât este de trist atunci când plouă și bate vântul, cum scria George Bacovia. Cine mai scrie acum despre sunetul dulceag al vântului șuierând printre copaci sau de susurul apei curgând printre pietrele modelate de timp. S-au dus timpurile când natura era o poezie fantastică, acompaniată de muzica sufletelor poeților și scriitorilor trecuți. Acum omenirea este interesată și citește ceea ce îl ajută să
LINIȘTEA DIN INTERIOR by Doina Comanici () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1631_a_3047]
-
se va ajunge abia În Îndepărtatul 1929, peste podul de pe Sava, desigur În același mod ca și azi, cu aceeași bucurie a Întâlnirii. Se aude zdrăngănitul roților de tren peste construcția de fier a podului, Sava curge tulbure‑verzuie, locomotiva șuieră și Încetinește, iar la fereastra vagonului de clasa a doua Își face apariția tatăl meu, scrutând În depărtare orașul necunoscut. E o dimineață răcoroasă, ceața se ridică Încet de la orizont, iar din coșul vaporului Smederevo pufăie un fum negru, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
cum cad, lipsit de umeri și de aripi, într-un gol fără sunete și fără peisaje. Trăiam o stare de inexistență, o prăbușire în nimic, din care nici măcar nu mai doream să ies. Era un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela. De obicei, pentru mine, asemenea stări anticipau sau încheiau
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
am imaginat degetele mîngîindu-i gîtul, explorînd un trup pe care Îl memorasem de pură ignoranță. M-am Întors, pregătindu-mă să abandonez șase ani de himere, Însă ceva m-a oprit Înainte să ajung În sala de muzică. Un glas șuierînd În spatele meu, Înapoia ușii. Un glas profund, care șoptea și rîdea. În camera Clarei. Am Înaintat Încetișor spre ușă. Mi-am pus degetele pe clanță. Degetele Îmi tremurau. Ajunsesem prea tîrziu. Am Înghițit În sec și am deschis ușa. 9
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
Am ieșit În goană În strada Joaquín Costa. Era o noapte rece, cu un vînt tăios și cu un cer de smoală. Am trecut În fugă pe dinaintea Casei Mizericordiei și a Casei Milosteniei, nebăgînd În seamă privirile și murmurele ce șuierau dinspre portalurile Întunecate, mirosind a balegă și a cărbune. Am ajuns la colțul cu strada Fernandina. De aici, strada Joaquín Costa apărea ca o breșă de stupuri Înnegrite afundîndu-se În negurile Ravalului. Feciorul mai mare al proprietarei pensiunii ne aștepta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
radical În ziua cînd Fermín Romero de Torres o descoperi pe Carole Lombard. — Ce bust, Doamne Dumnezeule Doamne, ce bust, exclama el În plină proiecție, posedat. Alea nu-s țîțe, sînt două caravele! Liniște, bă, măgarule, că acuma chem plasatorul, șuieră un glas de confesional situat cu două rînduri mai În spate. Ia te uită, cîtă nerușinare. Ce țară de porci. — Mai bine vorbești În șoaptă, Fermín, l-am sfătuit eu. Fermín Romero de Torres nu mă mai auzea. Era pierdut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
portăreasă. — Auziți, dacă Încăperea asta era Închisă, o fi vreun motiv. Fie și numai din respect pentru memoria... Dacă preferați, mă puteți aștepta jos, la poartă, doña Aurora. — SÎnteți un diavol. Hai, descuiați odată. 16 Un suflu de aer rece șuieră prin orificiul Încuietorii, măturîndu-mi degetele În timp ce introduceam cheia. Domnul Fortuny pusese să fie instalat un zăvor la ușa de la camera neocupată a fiului său, de trei ori mai mare decît cel de la ușa apartamentului. Doña Aurora mă privea cu teamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
Alex. Îi e teamă de ezitările lui, de amânările lui, de scuzele lui. Și atunci, de ce mai stă aici ca o femeie beată, lipsită de voință? Ridică receptorul. Parcă acesta cântărește zece kilograme. Inima începe să îi bată cu putere. Șuieră printre dinți: "Silly woman". La celălalt capăt, aude vocea lui Alex. Caldă și joasă. Trage aer în piept și se prezintă foarte precis, scurt, se grăbește să-i spună unde este și îl întreabă dacă se pot vedea. Alex o
by Ana Luduşan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1103_a_2611]
-
hai recunoaște aici de față cu toată lumea, Silvia nu merită un capăt de ață, o să-ți lași toată averea agonisită într-o viață de om nemernicei aceleia de Marilena după care te usuci pe picioare, boșorog tâmpit ce ești, îi șuieră în ureche, să-i mulțumiți lui Mihai pentru cadouri, uite ce generos este, a pățit ceva, nu mai are mult de trăit, a cumpărat daruri pentru toată lumea fără să-i ceară nimeni acest lucru, să vă încrustați în piele acest
by Ana Luduşan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1103_a_2611]
-
cu hărmălaia asta? Nu puteți dormi? Vă fac eu să dormiți". Se uită de jur-împrejur și apoi fioros la soldații înghesuiți unii în alții. Vedeți voi mâine la raport" După ce închide ușa, doi soldați sar în grămada de corpuri și șuieră aproape la unison. Nimeni de aici nu vrea să ajungă la Canal! Înmormântăm totul. Ne-am înțeles?" Suntem undeva la o reuniune, nu înțeleg prea bine de ce s-au adunat atâția oameni, este lume multă, învălmășeală, lumea se plimbă de
by Ana Luduşan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1103_a_2611]
-
Mare. Au sunat de la poliție să vă înștiințeze. Era prima zi senină de când au sosit la Yamagata. Trenul care-i ducea înapoi acasă trecea prin lanul de orez care arăta ca o apă întinsă de un verde albăstrui. Locomotiva mai șuieră de câteva ori și prinse viteză. O adiere plăcută pătrundea prin fereastră. Băieții și fetele de la fermele pe lângă care treceau făceau cu mâna pasagerilor. Takamori și Tomoe, care stăteau la fereastră cu coatele rezemate de geam, priveau la norii albi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
din spate, de pe peretele biroului, e reproducere sau original. Discipolii, așezați în ordinea înălțimii, cu fruntea în jos. Un grup cvasi-statuar destul de interesant. - Sper să n-aibă tupeul să vină aici! Asta ar mai lipsi, ast-ar mai lipsi... îmi șuieră una dintre doamnele îndoliate când ajung în dreptul ei. - Cine? întreb doar din politețe. - Nesimțita aia tânără, șteoarfa aia, cine-altcineva? N-ai auzit ce scandal a izbucnit la spital, chiar în ziua morții lui Pârvulescu? A venit la patul lui, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
nu fiu recunoscut. Să nu se vadă că tot eu țipam. Aș fi vrut să mă scol, să mă iau pe mine însumi de mână, să mă dau afară, sau să-mi pun singur mâna pe gură și să-mi șuier la ureche "Taci, nebunule, ce te-a apucat", dar mă temeam să nu se vadă că tot eu eram. Astfel că stăteam înghețat pe scaun, terorizat, așteptând să se întîmple o catastrofă. Iar imaginea mea care țipa nu înceta să
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
iar înlăuntru, printre pietre, crescuse iarba și-și făcuseră șopârlele cuib. Când am intrat, o mulțime de șopârle speriate ne-au trecut printre picioare. Pe altarul de cărămidă erau amestecate crengi și flori putrezite. Prin geamurile sparte vântul putea să șuiere în voie, iar deasupra, pe cupola joasă, abia se mai distingeau în tencuiala cojită urmele unui Christ pictat care binecuvânta acum un liliac ce murise parcă într-o mică spărtură. Dar liliacul era numai adormit. Speriat de sunetul pașilor noștri
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
aceea să fie mai puține victime. În sfârșit, aș vrea să rog curtea să mai mediteze asupra unui singur lucru. Când am început să mă interesez mai îndeaproape de ghilotină, întîmplarea a făcut să văd cum se leagănă o cobră, șuierând și pregătind clipa atacului fulgerător. Dar, firește, nu-l poate socoti pe Robespierre un om-cobră decât cineva care urăște revoluția în loc să-i regrete excesele și greșelile. Când am înțeles asta, mi-am spus că Robespierre este mai degrabă o mangustă
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
din partea lui să păstreze casa curată. Menajera căscă ochii și se holbă la Mma Ramotswe cu o ură prost disimulată. Nările îi fremătau de enervare și buzele i țuguiară cu un aer agresiv. — Lucrez pentru bărbatul ăsta de mulți ani, șuieră ea. În fiecare zi n-am făcut altceva decât muncă, muncă și iar muncă. I-am gătit mâncare gustoasă și i-am lustruit podelele. L-am îngrijit bine. Nu sunt de aceeași părere, Mma, replică Mma Ramotswe calmă. Dacă l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
livezile, cruce pe fiecare ramură. Pute viața a carne arsă, a copită de cal șchiop, a oase descompuse, a morfină, a clor. Se descrăcește viața pe calea ferată, creierul sub o frunză de brusture, inima în petale de maci, sufletul șuieră a locomotivă rănită...(soarele usucă și șterge). Sfârâie viața precum două ochiuri în tigaia cu untură, nu puneți capacul, lăsați-le să privească cerul, albastrul este omogen atât cât cuprinde irisul. Se rostogolește viața la vale pe canal după ce tragi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
cerului, de frânghia grinzilor! Nu vreau să mă rostogolesc în neant ca într-o avalanșă de frunze. Rupe, Dumnezeule, din moartea mea, moartea copacilor! Dorm pădurile într-un sânge veșted de octombrie, dănțuiesc livezi deasupra unei inimi acoperite cu brumă, șuieră vântul a iarnă într-o frunză de suflet zimțat. Sunt lucrul mâinilor tale, Stăpâne, m-ai modelat după propria-ți semănare. Totuși eu am rămas cu eticheta de om pe frunte, precum un ocnaș însemnat cu fierul roșul, pe când Tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]