1,798 matches
-
dormise deloc. Fie că dormea, fie că era trează, cuvintele dispăruseră de pe buzele ei și trupul era țeapăn de parcă înghețase. Am încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar n-am primit nici un răspuns. Am rămas multă vreme cu privirile ațintite pe umerii ei goi, dar până la urmă mi-am pierdut orice speranță și m-am decis să mă scol. Pe jos rămăseseră de cu seară discuri, învelitorile lor, paharele, sticlele goale de vin și scrumiera. Pe masă trona jumătate din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
luat-o înapoi, spre stânga. Până la urmă, cu eforturi disperate, s-a cățărat până în vârful nitului și a stat chircit acolo de parcă rămăsese fără suflare. Multă vreme nu s-a mișcat deloc. Cu mâna pe balustradă, am rămas cu privirile ațintite pe licurici, studiindu-l îndeaproape. Nici licuriciul, nici eu nu ne-am mișcat multă vreme. În jurul nostru, doar vântul scutura frunzele de keyaki, în întuneric. Am așteptat o ve[nicie. Licuriciul și-a luat zborul brusc. Și-a întins aripile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
și doi băieți, îngrijit îmbrăcați. S-au așezat la masa de lângă ușă, s-au uitat peste meniu, au discutat opțiunile și, în cele din urmă, unul dintre ei a dat comanda. După câteva clipe am simțit privirile uneia dintre fete ațintite asupra mea. Avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari de soare și o rochie mini din bumbac. I-am aruncat și eu o privire dar, dându-mi seama că nu o cunosc, mi-am văzut mai departe de mâncare. Ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
deja cu Naoko problema asta de nenumărate ori. Noi două te invităm, personal, să stai la noi. Nu crezi că ar fi frumos să accepți, politicos? — Bineînțeles că accept cu plăcere. Ridurile de la ochi păreau că se adâncesc când mă ațintea cu privirea. — E ceva tare ciudat în felul tău de a vorbi, zise Reiko. Să nu-mi spui că vrei să-l imiți pe protagonistul din romanul De veghe în lanul de secară! Nici vorbă! am zis eu, zâmbind. Reiko
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
și nu vine nimeni să mă salveze. De aceea, Reiko nu o cântă decât atunci când o rog eu. Parcă ar fi Casablanca, zise Reiko, râzând. Reiko ne-a interpretat apoi câteva bossa nova. Între timp, eu am rămas cu ochii ațintiți pe Naoko. Mi se părea că e așa cum îmi scrisese în scrisoare. Arăta mult mai bine, era bronzată, părea mai robustă, poate datorită sportului și a muncii în aer liber. Ochii ei au rămas aceleași două luminițe sclipitoare, ca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
m-am așezat în capătul unei pante pentru ca să privesc clădirea în care locuia Naoko. Mi-a fost ușor să-i depistez camera. A trebuit doar să găsesc fereastra la care se zărea o lumină slabă, tremurândă. Am rămas cu ochii ațintiți pe acea lumină multă vreme și n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge. Am vrut să o cuprind în căușul mâinilor ca să o țin în viață. Am continuat să o privesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
aceeași sclipire albă, gingașă. M-am ridicat fără să vreau ca să caut pe jos păsărele din metal, dar bineînțeles că ele nu erau acolo. Am văzut-o, în schimb, pe Naoko la picioarele patului, stând nemișcată și singură, cu ochii ațintiți pe fereastră. Ședea cu genunchii la gur\ și arăta ca un copil orfan. Am întins mâna după ceasul pe care-l pusesem lângă pernă, dar nu era unde știam eu că trebuie să fie. După cum bătea lumina în cameră, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
era bandajat, iar brațele gălbejite erau pline de vânătăi - urme lăsate de injecțiile [i perfuziile intravenoase. Ochii, pe jumătate deschiși, injectați, priveau fix un punct din spațiu, dar s-au îndreptat spre noi când am intrat în rezervă. Și-a ațintit privirile asupra noastră câteva secunde, apoi s-a întors iar la acel punct. Privindu-i ochii, îți dădeai seama imediat că nu mai avea mult de trăit. Cu greu mai distingeai urme de viață în acel trup vlăguit. Arăta ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
descinde zeul de acolo de sus și-ți rezolvă problemele. Ce-ar putea fi mai simplu decât atât? Asta este Istoria teatrului. Cam așa ceva învățăm noi la facultate. Tatăl lui Midori n-a spus nimic, dar a rămas cu privirile ațintite pe mine tot timpul cât am vorbit. Bineînțeles că nu-mi era limpede dacă înțelege sau nu ce spun. — Gata, nu vă mai plictisesc! Mi se f\cuse o foame teribilă după ce trăncănisem atât. Nu mâncasem aproape nimic la micul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
de cartier și două fiice din care, cel puțin una, era cam stranie. Ce fel de viață era asta? mă întrebam eu. Oare ce se afla în creierii aceia tulburi, așa cum zăcea în pat, cu capul bandajat și cu privirile ațintite pe mine? Tot gândindu-mă la tatăl lui Midori, m-a cuprins un sentiment de tristețe cumplită și m-am dus după rufele de pe terasă înainte de a se usca complet. Am plecat apoi spre Shinjuku ca să-mi omor timpul, plimbându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
de stradă câte una - dar nu s-a întâmplat mare lucru, deoarece schimbările nu au fost de fond, ci doar de formă. Zilele erau toate la fel pentru mine. Nu îndrăzneam nici măcar să ridic privirile, pentru că trebuia să le țin ațintite pe mlaștina nesfârșită din fața ochilor mei. Puneam jos piciorul drept și îl ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul și-l ridicam pe dreptul, fără să știu unde mă aflu, fără să știu măcar dacă merg în direcția cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
mai bun lucru pe care tu-l poți face între timp este să te rogi pentru sănătatea ei și să-i trimiți în continuare scrisori. Reiko Ishida. După ce-am terminat de citit scrisoarea, am rămas pe verandă, cu privirile ațintite pe grădina învăluită în prospețimea primăverii. Un cireș bătrân își etala florile în toată splendoarea lor. Briza ușoară conferea tuturor lucrurilor un contur estompat. Pescăruș a apărut și el de pe undeva și după ce a zgâriat de câteva ori scândurile verandei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
și mi-a suflat tot fumul în față. — Îți place coafura mea? — E grozavă! — Cât de grozavă? — Capabilă să răstoarne copacii din toate pădurile lumii, am zis eu. — Chiar așa crezi? — Da, chiar așa. A rămas o vreme cu privirile ațintite pe mine, apoi mi-a întins mâna dreaptă. I-am strâns-o cu putere. Midori a răsuflat ușurată, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Părea chiar mai ușurată decât mine. A scuturat scrumul pe jos și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
lui Otto Îi plăcea să se joace cu focul și Else Oloaga m-a rugat să nu las vreun băț aruncat pe acolo. Dacă ar fi știut ce mi se Întâmplase! Dar nu, colega mea stătea În continuare cu privirea ațintită pe ecran, cu mâinile neobișnuit de late odihnindu-se insensibile pe roțile de cauciuc. Își pieptănase părul după urechi și umbra ei arăta de parcă ar fi purtat și ea o cască. Clipea rar din ochii oblici În lumina proiectorului, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
În timp ce Înainta cu pași repezi, elastici prin Întuneric. Ceilalți - cam de vârsta mea; cu sufertașe În mână - traversaseră strada În direcția opusă, Înspre fabrica de bere, unde au dispărut În beznă. Probabil că lucrau În schimb de noapte. Cu ochii ațintiți pe poteca pietruită, lucind alb și fantomatic, mă gândeam la lichidul emis de mine - și dintr-odată am simțit o durere atât de intensă, Încât m-am Îndoit. În clipa aceea, cineva mi-a dat un pumn În spate. M-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
o alternativă utilă la pălăvrageala inutilă care nu ducea nicăieri. Când nu simțeau nevoia să facă conversație, Își alegeau o fotografie, În funcție de unghiul mesei la care stăteau și de locul În care vroiau să se piardă În ziua aceea. Apoi aținteau o privire Încețoșată asupra fotografiei alese, luându-și Încetul cu Încetul zborul spre acel tărâm Îndepărtat, dorindu-și cu ardoare să se afle altundeva, oriunde, dar nu acolo. În ziua următoare puteau călători În alt loc. Oricât de departe te-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
jos, Norman constată că Îi despărțea de podea un hău Întunecat de circa doisprezece metri. În jurul lor, abia distingându-se, se zărea o rețea deasă de lonjeroane și grinzi. Parc-am fi Într-o rafinărie de țiței, constată Beth. Își aținti fasciculul pe una din conducte, inscripționată „AVR-90“. Toate marcajele erau scrise În engleză. — Mai tot ce vedeți face parte din structura de rezistență, spuse Barnes. Un soi de armătură care preia tensiunile ce acționează asupra carcasei exterioare. Conferă o rezistență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
clătină din cap: — După amprenta electronică, doctore Adams, aș putea spune că era aproape cât acest habitat. TABERE DE LUPTĂ Beth depuse un ou rotund și alb pe măsuța port-obiect a microscopului cu baleiaj. — Ei bine, spuse ea cu privirea ațintită În ocular, este evident o nevertebrată marină. Interesant este acest Înveliș lipicios. Împunse oul cu forcepsul. — Ce este? — Un soi de materie proteică. E lipicioasă. — Nu asta. M-am referit la ou. — Nu știu Încă. Beth Își continuă examinarea când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
ceea ce face, nu ceea ce trăiește". Dacă nu ai un scop, o credință, nu vrei să faci ceva, nu știi cum să faci, ești pierdut. Așa gândea Cehov. De câte ori îl recitesc pe blândul doctor, îi simt privirile de dincolo de rama ochelarilor, ațintite spre noi. Spre o lume tot mai insensibilă (el credea că sensibilitatea este adevăratul talent al omului), mai vulgară, egoistă, lacomă de consum, dependentă de el, uniformizată, contabilizată strict, fără mister, fără transcendență. Și simt cum reproșul conținut în dramaturgia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
ochii mei miopi au produs spontan două lacrimi gigantice. Cele două lacrimi s-au prăbușit apoi pe peron cu atîta forță (booom ! booom !) încît toate familiile și toți adolescenții aflați acolo au amuțit timp de două secunde și și-au ațintit privirile asupra mea. „Ți-am spus să nu plîngi”, mi-a șoptit atunci la ureche Victor, vizibil rușinat de situație, de povara pe care o reprezentam pentru el. 10. „Astăzi a murit mama.” Chiar credeți că o aserțiune atît de
Negustorul de începuturi de roman by Matei Vişniec () [Corola-publishinghouse/Imaginative/605_a_1341]
-
recipientul meu cenușiu. Voi fi neîndurător, fiți fără grijă; privesc lucrurile cu indiferența unui deus ex machina. Și vă voi impune decupajul transversal al faptelor. Vă somez, don Parodi: fiți un nerv auditiv. Parodi nu și-a ridicat privirile, constant ațintite pe poza doctorului Irigoyen; preambulul vigurosului poet nu-i aducea nici o noutate: cu câteva zile În urmă, citise o știrucă scrisă de Molinari despre neașteptata dispariție a domnișoarei de Ruiz Villalba, unul dintre cele mai vioaie tinere elemente ale mici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
care, orice ar fi, nu vor fi încălcate niciodată. Și-a strîns obrajii în palme și s-a uitat la Bîlbîie cu o privire blîndă, ușor curioasă, în stare să liniștească și pe cel mai vinovat dintre oameni. Inspectorul își ațintise ochii undeva peste el, poate în frunzișul carpenului de peste drum ori în colțul de zid care se zărea prin fereastra biroului său. Cînd simțea că ajunge într-un impas făcea și el ca Leonard Bîlbîie, se ridica de la masă, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
și înțelepciune, locul pe care îl păzise cu inteligență și aplicație de tot felul de noutăți, de amestecuri din afară, de porniri dinlăuntru. Iar ei, domnișoarei K. F., nici că-i păsa. Privea în continuare așezarea de la fereastra ei, își ațintea din cînd în cînd ochii către dealurile acoperite de scaieți albaștri și totul era în regulă. Ar fi vrut să o urască, dar nu putea. Nu era învățat cu așa ceva și, în general, sentimentele extreme erau înlăturate de la bun început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
sticlele cu apă minerală erau vârâte în serviete, numerele de telefon ale nefericitelor victime erau notate pentru a încerca să li se dea de urmă mai târziu de acasă. Miriam, care aștepta de o jumătate de oră încordată, cu ochii ațintiți asupra ușii închise a lui Jack, își luă inima în dinți și bătu. Am rămas ultimii, anunță ea. Vii la una mică? O bere, vreau să spun, adăugă ea, flirtând. Stând în prag, cu fața ei tulburătoare în formă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
de asta. — Da, într-un azil. Dar eu personal nu sunt de acord cu soluția asta. Și știu că ultimul lucru pe care și l-ar dori tata ar fi să vindem ziarul fondat de el ca să facem asta. Își aținti privirea asupra maică-sii. — El unde e, apropo? Ai uitat să-i pomenești de întâlnire? Are și el drept de vot. Zău așa, Francescaă Maică-sa își răsucea nasturii de la taior, evitându-i privirea. — E mult prea bolnav ca să poată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]