1,202 matches
-
1855-1936), unul din clasicii mondiali ai sociologiei (în sens mai larg, ai științelor sociale). Principala victimă a acestui succes de popularitate este tocmai substanța crucialei contribuții a lui Tönnies la teoria socială: cei mai mulți cred că savantul german a propus o antinomie, iar destui consideră că el opta, nostalgic și regresiv, pentru comunitate; ba, susțin criticii săi mai vehemenți, pleda, reacționar și periculos, pentru o comunitate care nu diferă prea mult de cea propusă de fascisme, chiar de nazism 4. Ca și
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
mult sentiment decât rațiune”); „dezordinea intelectuală a lumii noastre”; cultură, de la subculturile proliferante - rock, droguri etc. - la „eșecul culturii”, care „e acum cultură”, de la separarea ei de politică, urmată de absorbția politicii în subpolitic (economie) și suprapolitic (cultură), la apariția antinomiei americane economie/cultură; valori, care „iau locul binelui și răului”; religie, înlocuită de „religiozitate” și „sacru” - la care aș adăuga și „spiritualitate”, în sensul dat termenului de mișcarea New Age. Descriind războaiele culturale nord-americane, cu precădere cele ale anilor ’60-
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
și de valoare, versurile lui C. Mille, N. Beldiceanu, I. Păun-Pincio, Gheorghe din Moldova, O. Carp, Artur Stavri, D. Anghel (debut) ș.a. se mișcă între confesiunea sentimentală și vibrația protestatară; deziluzie și elan, dezgust și indignare se articulează patetic, schema antinomiilor tranșante, violente fiind de altfel extrem de uzitată. Și înrâurirea lui Eminescu, poet pentru care aici există un cult, se răsfrânge epigonic. La rândul lor, prozatorii „decupează” din realitate fapte diverse, întâmplări ieșite din comun. Nuvelele și schițele publicate sunt populate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286392_a_287721]
-
care școala veche a soluționat-o prin acomodarea adevărului la imperativul patriotic ("Ce să fac eu cu adevărul când e vorba de țara mea..." - afirmație atribuită lui N. Iorga), criticismul istoriografic consideră că "nu există și n-a existat niciodată antinomie între adevăr - să fie numai adevăr - și interesele reale ale țării" (Giurescu, 1937, p. 59). Tocmai această profesiune de credință epistemologică l-a determinat pe Iorga să catalogheze noul curent drept "o școală de negare, o școală de cârtire, o
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în modul de raportare la trecutul istoric. Noua școală critică de istorie articulată în perioada interbelică și-a declarat intențiile în programul redactat în primul număr din Revista Istorică Română (1931, I, p. 4): Între patriotism și obiectivitate nu există antinomie" (cf. Boia, 1997, p. 60). Imperativele de ordin profesional trebuiau conciliate cu comandamentele naționaliste. Istoriografia interbelică românească a încercat acest dificil compromis, după cum indică și N.A. Constantinescu (1928): "Sarcina de a întreține necontenit viu sentimentul conștiinței naționale, fără a știrbi
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
formulele lor ideologice pure, naționalismul și comunismul sunt mutual exclusive, fiind fundamentate pe principii de viziune și diviziune inerent antitetice. În practica politică însă, compromisurile nu pot fi ocolite, astfel că ideologii pragmatici au fost forțați de împrejurări să împreuneze antinomiile doctrinare. Doctrina patriotismului socialist este rezultatul direct al compromisului ideologic al comunismului principial în fața presiunii exercitate de "chestiunea națională". Fundația patriotismului socialist rezidă în formula marxistă "național în formă, socialist în conținut", formulă ce trebuie înțeleasă în sensul subordonării principiului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a personajului feminin medieval, privit dintr-o perspectivă modernă” (p.6). Teza Oanei Simona Zaharia se constituie într-o demonstrație convingătoare, mai ales pe terenul domeniului literaturii comparate, în care metoda comparatistă, cu mijloacele ei bine mânuite (paralelisme, analogii, convergențe, antinomii) dă roade pe tot parcursul celor cinci capitole. Originalitatea vizată, în cadrul organizării analizei înăuntrul universurilor diegetice analizate, cât și în cel al comparativismului hermeneutic implicat, este, după cum precizează autoarea „impunerea a două tipologii: donna angelicata și donna demonicata” (p. 5
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
cel al comparativismului hermeneutic implicat, este, după cum precizează autoarea „impunerea a două tipologii: donna angelicata și donna demonicata” (p. 5). Ca tipologii literare aceste „două categorii umane”, cum le definește corect în propoziția următoare Oana Simona Zaharia, avansând concluzia că antinomiile se vor dovedi complementare, de fapt două concepte ale istoriei mentalităților devin productive în analiza comparativă și criticoliterară propriu-zisă, rafinând-o prin însăși instituirea lor ca repere presupus opozitive. Complementaritatea opozițiilor pare o concluzie previzibilă ideatic - în fond filozofic - și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
idolatră a eroului, învinge, paradoxal, în finalul romanului, caracterul ei angelic fiind mult mai pragmatic decât venerata Beatrice a lui Dante, care-i îndrumă poetului înălțarea către transcendență. Într-un alt roman al lui George Rodenbach, „Clopotarul” se menține ireconciliabilă antinomia angelic/demonic, cele două surori, iubite ale eroului principal (în ordinea experienței dinspre puritate spre iubirea pătimașă, malefică), rămân până în final extremele cele mai evidente, cuprinse în motivul romantic al dublului. Punctele forte de susținere ale „inovațiilor”, ale noii feminități
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
feminin nu s-ar mai contura în funcție de statutul ei social, de educația ei, ci, pur și simplu, de forța ei sufletească ori de spiritualitatea ei implicată în configurația „lumii semantice” instituite în text și chiar în deșfășurarea lui diegetică. Dinamica antinomiei angelic-demonic este și ea un exemplu al unei desfășurări preponderent ciclice, pline de reîntoarceri specifice, în toată istoria culturii. Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic. În altă ordine de idei doctoranda observă, cu temei, că în opera lui
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
al XIV-lea. 20 II. Angelic - demonic: de la opoziție spre complementaritate Termenii cheie, cu care ne propunem să operăm în cadrul analizei personajelor literare feminine din operele celor doi scriitori, sunt „angelic” și „demonic”, aceștia marcând în structura lucrării noastre o antinomie, de altfel larg dezbătută în cultură, căci ceea ce a surprins și a reliefat literatura, alături de celelalte arte, este tocmai această dramatică zbatere între bine și rău, între a opta pentru valorile pozitive sau a sucomba influențelor negative. Prin donna angelicata
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
numitor comun pentru întreaga omenire, și, de multe ori, înseamnă toate aceste lucruri la un loc. În spatele acestor 593 Judith Serafini-Sauli, op. cit., p. 16. 594 Cum ar fi Ameto, Ninfale fiesolano, Decameronul. 595 Judith Serafini Sauli, op. cit., p. 16. 162 antinomii, este necesar să identificăm două tipuri de iubire, așa cum însuși scriitorul italian face în explicația din Teseida, în legătură cu zeița Venus. <<Această Venus este dublă, deoarece una poate și trebuie să fie înțeleasă ca tot ceea ce înseamnă dorință onestă, legitimă, cum
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
căci ea e a diavolului 133, iar, la înmormântare, "după ce îngroapă un mort, apa ce o aveai în vadră, în casă, să o verși, căci acea apă e moartă, e apa morților".134 Dihotomia apa Sâmbetei / apa Duminicii amintește de antinomiile universale iad / rai, sacru / profan: "alături de apa sâmbetei (s. n. ), care se varsă în iad, apa duminicii (s. n. ) se varsă în rai".135 Apa sâmbetei este un element mitologic cu statut bine definit, apa Duminicii fiind elementul opozant: "Deosebită este apa
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
văzduhului, aerului. Ca întruchipare a primordialului, a pământului și a apei, a amestecului dintre elementele naturii, șarpele este și un simbol al Logosului divin, al rațiunii supraumane. Ca mitologem universal, șarpele este o epifanie a strămoșilor mitici, un arhetip al antinomiilor și un simbol al reînvierii ciclice a naturii.336 Ca mit simbolic, șarpele este prezent ca inteligență nefastă, ispititoare, dar și ca înțelepciune creatoare, simbolizează timpul ca durată, dar și absența timpului, de dinaintea începutului lumii.337 În mitologiile lumii, șarpele
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
pământ, / Hulduc fă-l în sus, / fă-l în jos de la pământ, / Leac să fie" 369 sau "Meletică peletică / Pag conopagă / Cara gana carga cararara. / Cruce-n cer, / Cruce pe cer, / Cruce pe pământ / Veninul șarpelui să fie înfrânt."370 Antinomia om / șarpe, ilustrată de alternanța pronominală eu / tu, este anulată de prezența plantelor de leac: "Șerpe, / cotoșerpe, / tu m-ai apucat / și am descântat / la fântâna lui Iordan / c-o crenguță de brădan / și alta de leuștean, / ca mușcătura ta
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
identificate în tot ceea ce a scris Wittgenstein din 1913 până în 1951. Se poate astfel arăta că pentru Wittgenstein țelul activității filozofice a fost în mod constant obținerea unui plus de claritate în gândire prin eliberarea acesteia de acele confuzii și antinomii de nedepășit care sunt consecința inevitabilă a încercărilor de a oferi soluții unor probleme de ordin principial, în orizontul „gândirii pure“. Poziția formulată în Tractatus, aceea că filozofia nu este o știință care s-ar deosebi de celelalte doar prin
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
enunțând regulile în mod greșit.54 Nu de puține ori, problemele filozofice și acele impasuri ale gândirii care li se asociază iau naștere din cauza incapacității de a distinge între reguli gramaticale și enunțuri despre fapte.55 Astfel, dacă enunțuri ale antinomiilor kantiene ale rațiunii ca „Orice substanță compusă, în lume, constă din părți simple și nu există nicăieri absolut nimic decât simplul sau ceea ce este compus din simplu.“ și „Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părți simple și nu
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
ceea ce este compus din simplu.“ și „Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părți simple și nu există nicăieri absolut nimic simplu în lume.“ vor fi percepute drept ceea ce sunt, adică drept reguli gramaticale a două limbaje diferite, atunci antinomia va dispărea. Examinând expresii ale limbajului în afara contextelor în care sunt ele folosite, filozofii pot ajunge la reprezentări ciudate, în esență inadecvate, despre regulile gramaticale. Sunt reprezentări care îi pot duce la dificultăți în gândire, acele dificultăți pe care Wittgenstein
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
a destinului omenesc, care În permanență trebuie să evalueze „binele” prin „rău”, pentru a asigura astfel progresul sufletesc: „Natura e nesățioasă de contrarii: din acestea și nu din lucrurile asemănătoare realizează ea armonia”. (Heraclit); „Trebuie să ocrotim În noi toate antinomiile naturale și să Înțelegem că datorită ireductibilei lor opoziții trăim” (A. Gide). * „Lucrul de care ne temem sfîrșește Întotdeauna prin a se Întîmpla.” (H.de Montherlant) Procesul psihologic este similar cu cel care se petrece cînd ne Încearcă o dorință
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
distinge ceea ce e adevărat de ceea ce e fals. Fără acest antrenament se produce un hiatus între a fi dotat cu rațiune și acțiunea de a gândi conform rațiunii. Bunul-simț și rațiunea se leagă. Totul s-a spus, de la Cervantes încoace: antinomia Don Quijote/Sancho Panza ilustrează cum nu se poate mai bine opoziția fantasmă/realism, a fi cu capul în nori/a fi cu picioarele pe pământ. Am văzut un desen care reprezenta doi măgari legați unul de altul, fiecare având de
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
și interpretările sale revin cu insistență figuri spirituale determinante pentru evoluția modernă a culturii noastre (T. Maiorescu, Spiru Haret, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți, V. Pârvan, N. Iorga, L. Blaga ș.a.). Studiul Literatura lui Panait Istrati, tipărit integral abia postum, descoperă antinomii din opera scriitorului brăilean („un sentiment tutelar al destinului” întâlnindu-se cu „sentimentul aproape sălbatic [...] al libertății”), predominante fiind în arta literară istratiană puterea imaginativă și biruința asupra convenționalului. B. este și autor de aforisme și cugetări, scrise de-a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285599_a_286928]
-
ceea ce a scris Wittgenstein din 1913 până în 1951. Se poate astfel arăta că pentru Wittgenstein țelul activității filozofice a fost în mod constant obținerea unui plus 200 GÂNDITORUL SINGURATIC de claritate în gândire prin eliberarea acesteia de acele confuzii și antinomii de nedepășit care sunt consecința inevitabilă a încercărilor de a oferi soluții unor probleme de ordin principial, în orizontul „gândirii pure“. Poziția formulată în Tractatus, aceea că filozofia nu este o știință care s-ar deosebi de celelalte doar prin
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
enunțând regulile în mod greșit.54 Nu de puține ori, problemele filozofice și acele impasuri ale gândirii care li se asociază iau naștere din cauza incapacității de a distinge între reguli gramaticale și enunțuri despre fapte.55 Astfel, dacă enunțuri ale antinomiilor kantiene ale rațiunii ca „Orice substanță compusă, în lume, constă din părți simple și nu există nicăieri absolut nimic decât simplul sau ceea ce este compus din simplu.“ și „Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părți simple și nu
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
ceea ce este compus din simplu.“ și „Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părți simple și nu există nicăieri absolut nimic simplu în lume.“ vor fi percepute drept ceea ce sunt, adică drept reguli gramaticale a două limbaje diferite, atunci antinomia va dispărea. Examinând expresii ale limbajului în afara contextelor în care sunt ele folosite, filozofii pot ajunge la reprezentări ciudate, în esență inadecvate, despre regulile gramaticale. Sunt reprezentări care îi pot duce la dificultăți în gândire, acele dificultăți pe care Wittgenstein
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
Că sufletul e totuși o problemă? Pe modern nu-l interesează. El vorbește numai despre ce se poate vorbi (Wittgenstein) și tace despre rest.“ „Care sunt zeii lor: Wittgenstein și Gödel. Negativitatea însăși - dar una care nici nu sperie (ca antinomiile lui Kant), 308 GÂNDITORUL SINGURATIC nici nu duce mai departe (ca antiteza lui Hegel!).“ (C. Noica, Jurnal de idei, Humanitas, București, 1990, pp. 132 și 268.) 4 Wittgenstein’s Lectures 1932-1935, Alice Ambrose (ed.), Amhest, New York, Prometheus Books, 1979, p.
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]