KorAP: Find »[drukola/base=căpitan & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...45 46 47 ...732 >

18,277 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185

fi spus negreșit poetul Quevedo, dacă ar fi fost de față. Metal binecuvântat, recent bătut cu blazonul regelui, stăpânul nostru. Bucurie pură, cu care să cumperi pat, mâncare, haine și căldura unei femei. — Lipsesc câte zece piese de aur, zise căpitanul. De fiecare. Tonul celuilalt deveni neplăcut: — Cel ce vă va aștepta mâine noapte vă va da și restul, În schimbul documentelor celor doi călători. — Și dacă ceva iese prost? Ochii mascatului trupeș căruia cel cu capul rotund i se adresase cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Cel ce vă va aștepta mâine noapte vă va da și restul, În schimbul documentelor celor doi călători. — Și dacă ceva iese prost? Ochii mascatului trupeș căruia cel cu capul rotund i se adresase cu Excelență părură să-l străpungă pe căpitan prin deschizăturile măștii. — E mai bine pentru toți ca nimic să nu iasă prost, zise. Vocea Îi răsunase amenințător, și era evident că amenințarea făcea parte din arsenalul de care omul acela dispunea zilnic. Mai sărea În ochi și faptul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
nu plăteau peșin. Însă colegul lui cu fața ciupită de vărsat, mai puțin exigent, părea interesat de cu totul alte chestiuni: — Cum rămâne cu pungile celor doi ageamii? Îl auzi Întrebând. Trebuie să le predăm și pe ele? Italian, deduse căpitanul auzindu-i accentul. Vorbea liniștit și grav, aproape confidențial, dar Într-un fel stins, aspru, care producea o senzație neplăcută. De parcă cineva Îi arsese corzile vocale cu alcool curat. Din punct de vedere strict formal, tonul individului aceluia era respectuos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
după ce Îl consultă În tăcere pe celălalt mascat, care Încuviință. Pungile le puteți păstra domniile voastre. Ca primă. Italianul fluieră Încet printre dinți o melodie asemănătoare ciaconei, ceva gen tirurí-ta-ta repetat de două ori, În timp ce Îl privea cu coada ochiului pe căpitan: — Cred că o să-mi placă trebușoara asta. Zâmbetul Îi dispăruse de pe buze ca să se refugieze În ochii-i negri, care scăpărară primejdios. Aceea a fost prima oară când Alatriste l-a văzut zâmbind pe Gualterio Malatesta. Și, În legătură cu Întâlnirea aceea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
asta. Zâmbetul Îi dispăruse de pe buze ca să se refugieze În ochii-i negri, care scăpărară primejdios. Aceea a fost prima oară când Alatriste l-a văzut zâmbind pe Gualterio Malatesta. Și, În legătură cu Întâlnirea aceea, preludiul unei lungi și accidentate serii, căpitanul avea să-mi povestească mai târziu că, În chiar acel moment, Îl bătuse gândul că dacă vreodată cineva Îi va adresa un astfel de zâmbet pe o străduță lăturalnică, n-avea să mai aștepte un al doilea ca să ducă mâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
jumătate și se Îndreptă spre ușă. — Sânge puțin, Îl auziră insistând pentru ultima oară, din prag. Din toate indiciile de până atunci, din tratamentul acordat și mai ales din gestul de profund respect pe care i-l adresă celălalt mascat, căpitanul deduse că bărbatul care tocmai plecase era o persoană de condiție foartă Înaltă. Se mai gândea Încă la asta, când omul cu capul rotund se sprijini cu o mână de masă și Îi privi pe cei doi spadasini prin găurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
una din mâinile-i osoase. — Vrea să spună că cei doi eretici trebuie să moară. — Amândoi? — Amândoi. Lângă Alatriste, italianul fluieră din nou Încet, printre dinți, refrenul acela al lui. Tiruri-ta-ta. Zâmbea, pe jumătate interesat, pe jumătate amuzat. Căpitanul, uimit, se uita la banii de pe masă. Apoi se gândi puțin și sfârși prin a da din umeri. — E tot aia, zise. Iar pe colegul meu nu pare a-l deranja prea mult schimbarea planurilor. — Chiar Îmi face plăcere, preciză

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
schimbarea planurilor. — Chiar Îmi face plăcere, preciză italianul, mereu zâmbitor. — Mai mult, ne ușurează treaba, continuă Alatriste, cumpănind bine lucrurile. Să rănești unul sau doi oameni, noaptea, e mai complicat decât să-i răpui. — Arta simplității, Întări celălalt. Dar acum căpitanul Îl privea țintă pe mascat. — Ceva Însă mă pune pe gânduri, zise Alatriste. Cavalerul care a plecat adineaori pare a fi cineva cu totul deosebit și ne-a spus că nu dorește să moară nimeni... Nu știu ce părere are colegul meu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
oareșicare. Or, tocmai aici era buba acestei afaceri atât de neobișnuite: era prea bine plătită pentru a nu fi și neliniștitoare. Instinctul lui de vechi soldat mirosea primejdia. Nu-i vorba de bani. — Prisosesc spadele În Madrid, insinuă mascatul, iritat. Căpitanul nu Înțelese bine dacă se referea la căutarea unui Înlocuitor, sau la cineva care să-i facă lui felul dacă refuza noul contract. Posibilitatea ca asta să fie o amenințare nu-i plăcu defel. Din reflex Își răsuci mustața cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
toate procedurile, și triumful acela Îi consolidase puterea de temut la Curte. Până și contele de Olivares, omul de Încredere și favoritul regelui, prefera să se aibă bine cu ferocele dominican. Nu puteai zice nici cârc. Cu un suspin interior, căpitanul Alatriste Înțelese că soarta celor doi englezi, oricine or fi fost ei și În ciuda intențiilor bune ale mascatului trupeș, era pecetluită. Aveau de-a face nici mai mult nici mai puțin decât cu Biserica, și a mai discuta ceva era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
serviciu important Atotputernicului și Coroanei. Zicând acestea, călugărul scoase altă pungă cu douăzeci de monede de aur și o aruncă disprețuitor pe masă. — Vedeți, adăugă, că, spre deosebire de cea terestră, justiția divină plătește anticipat, deși Încasează În rate. Se uita la căpitan și la italian ca pentru a-și Întipări chipurile lor În memorie. Nimeni nu scapă ochilor ei și Dumnezeu știe foarte bine de la cine să ceară datoria. Diego Alatriste schiță un gest de Încuviințare. Era un om curajos de felul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
felul lui; totuși gestul acela Încerca să abată atenția de la fiorul care Îl străbătuse. Lumina felinarului Îi dădea călugărului un aspect diabolic, iar amenințarea din cuvintele lui l-ar fi dat gata și pe cel mai viteaz dintre spadasini. Lângă căpitan, italianul era palid, de astă dată fără tiruri-ta-ta și fără zâmbet. Nici măcar mascatul cu capul rotund nu Îndrăznea să deschidă gura. O mică doamnă Poate și pentru că adevărata patrie a unui om este copilăria sa, În pofida timpului scurs

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
zâmbet. Nici măcar mascatul cu capul rotund nu Îndrăznea să deschidă gura. O mică doamnă Poate și pentru că adevărata patrie a unui om este copilăria sa, În pofida timpului scurs Îmi amintesc mereu cu nostalgie de Taverna Turcului. Nici locul acela, nici căpitanul Alatriste, nici acei ani plini de peripeții ai adolescenței mele nu mai există; Însă pe vremea lui Filip al nostru, al patrulea cu acest nume, taverna era una din cele patru sute În care Își puteau astâmpăra setea cei 70 000

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
la colțul dintre străzile Toledo și Archebuzei, la cinci sute de pași de Piața Mare. Cele două chițimii În care locuiam Diego Alatriste și cu mine erau deasupra ei; și, Într-un fel, spelunca de jos Închipuia salonul locuinței noastre. Căpitanului Îi plăcea să coboare și să se așeze acolo ca să-și omoare timpul când nu avea ceva mai bun de făcut, adică În majoritatea cazurilor. În ciuda mirosului de prăjit și a fumului de la bucătărie, a murdăriei de pe jos și de pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Caridad Lebrijana lângă ușă era comodă și Însorită; uneori, stăpâna localului Îi trimetea de la bucătărie o plăcintă cu carne sau niște cârnați, ca să alunece vinul mai cu spor. Din tinerețea lui despre care nu vorbea niciodată, nici puțin, nici mult, căpitanul păstrase o anumită Înclinație spre lectură; și nu era lucru neobișnuit să-l vezi șezând la masă, singur, cu spada și pălăria atârnate Într-un cui din perete, citind versiunea tipărită a ultimei piese a lui Lope de Vega - care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
mai bine-era să-i fuți. Și altele pe același calapod. Îmi Închipui că săraca maică-mea, acolo departe În sătucul ei basc, n-ar fi fost prea liniștită știind În ce companii ciudate mă plasa poziția mea de paj al căpitanului. Însă În ce mă privește pe mine cel de atunci, pe băiatul de treisprezece ani Íñigo Balboa, toate astea Însemnau un spectacol fascinant și o foarte interesantă școală a vieții. V-am mai povestit că atât don Francisco, cât și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
de treisprezece ani Íñigo Balboa, toate astea Însemnau un spectacol fascinant și o foarte interesantă școală a vieții. V-am mai povestit că atât don Francisco, cât și Licențiatul Calzas, Juan Vicuña, Dómine Pérez, spițerul Fadrique și ceilalți amici ai căpitanului obișnuiau să frecventeze taverna, antrenându-se În lungi discuții despre politică, teatru, poezie sau femei, fără a neglija urmărirea atentă, documentată, a numeroaselor războaie purtate Înainte sau chiar atunci de biata noastră Spanie, Încă puternică și temută În exterior, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-și mai găseau de lucru În Spania, nici În restul lumii, Îngroșând rândurile acelor pierde-vară fanfaroni, zurbagii și bătăuși, gata să-și Închirieze brațele și spadele pentru orice lovitură neloială, murdară și ieftină. Printre ei era și Diego Alatriste. Totuși, căpitanul făcea parte din varietatea tăcută, și nimeni, niciodată, nu l-a auzit lăudându-se cu bătălii și răni, spre deosebire de atâția alții; mai mult, când duruise din nou darabana fostului său regiment tercio, Alatriste, ca și tatăl meu, ca mulți alți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
de Treizeci de Ani. Ar fi slujit acolo neîntrerupt, de n-ar fi intervenit grava rană primită la Fleurus. Oricum, deși războiul Împotriva Olandei și restului Europei era temă de conversație În zilele acelea, foarte rar l-am auzit pe căpitan referindu-se la viața lui de soldat. Asta m-a făcut să-l admir și mai mult, obișnuit cum eram cu droaia de indivizi care, Între un scuipat și altul și bătutul câmpilor În legătură cu Flandra, Își petreceau toată ziulica vociferând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
după ce Își puseseră burta la cale. Eu stăteam pe un taburet lângă ușă și făceam exerciții de caligrafie cu o pană de gâscă, o călimară și un vraf de foi de hârtie pe care mi le adusese Licențiatul, la sugestia căpitanului: — Așa ar putea Întâi să Învețe, apoi să studieze legile, ca să-i stoarcă de ultimul lor maravedí pe Împricinați; cum faceți domniile voastre hârțogarii, advocații, clănțăii, grefierii, copiștii și alți răufăcători. Calzas pufnise În râs. Avea un caracter excelent, o bună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
și cernelii. Dar am citit aprobare În ochii lui liniștiți când m-a văzut așezându-mă lângă ușă ca să exersez caligrafia. M-am apucat să copiez câteva versuri din Lope pe care le auzisem recitate de mai multe ori de căpitan În nopțile când rănile de la Fleurus Îl chinuiau mai abitir: Încă n-a venit mojicul care lat o să rămână, ca pe-o cinste primind moartea din senioriala-mi mână... Faptul că martirizatul căpitan râdea când și când printre dinți recitând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
auzisem recitate de mai multe ori de căpitan În nopțile când rănile de la Fleurus Îl chinuiau mai abitir: Încă n-a venit mojicul care lat o să rămână, ca pe-o cinste primind moartea din senioriala-mi mână... Faptul că martirizatul căpitan râdea când și când printre dinți recitând acele versuri, poate și pentru a suporta mai ușor durerea, nu le răpea În ochii mei o anumită măreție. Mi se păreau nobile, ca și celelalte pe care mă străduiam să le scriu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Corp la corp o să-l omor, ca toată Sevilla să vadă, ‘n piața mare ori pe stradă; cine-ucide fără luptă n-are parte de iertare, că mai mult pierde-ucigașul decât mortul, prin trădare. Tocmai terminam de scris ultimul rând, când căpitanul, care se ridicase ca să bea puțină apă din chiup, Îmi luă hârtia, să-i arunce o privire. În picioare lângă mine, citi versurile În tăcere, apoi mă privi lung cu una din căutăturile acelea ale lui pe care eu i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
pe buze, deși nu le pronunța niciodată. Îmi amintesc că soarele, Încă nehotărât dacă să strălucească ori ba peste acoperișurile străzii Toledo, lumină cu o rază oblică restul foilor din poala mea și ochii deschiși la culoare, aproape transparenți, ai căpitanului, care mă aținteau; uscând mai repede cerneala Încă proaspătă a versurilor pe care Diego Alatriste le ținea În mână. Nu zâmbi, nu făcu nici un gest. Îmi Înapoie hârtia fără vreun cuvânt și se Întoarse la masă; dar de acolo l-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
să se pună chezaș pentru el Înaintea autorității, ca om al Bisericii ce era. Ba Îi mai și absolvea de păcate din când În când pe amicii lui, sub conditione, fără ca ei să i-o fi cerut. Pe șest, zicea căpitanul. Mai puțin alunecos decât majoritatea membrilor ordinului său, Dómine se credea adeseori obligat să aplaneze conflicte. Era un om care trăise și văzuse multe, bun teolog, Înțelegător față de slăbiciunile omenești, binevoitor și blajin la culme. Asta Îl făcea indulgent cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]