15,728 matches
-
implicit și pe Fiul, și pe Tatăl. Al doilea contraargument al lui Atanasie este unul istoricist, dacă vrem. El repune logion-ul evanghelic în context, reproșându-i lui Origen lectura aeriană, inadecvată. Evanghelia vorbește despre farisei, nu despre cei botezați, despre creștinii desăvârșiți. Așadar, înapoi la farisei și la problemele lor! Întorcându-se la evanghelie, Atanasie insistă pe distincția, importantă în ochii săi, dintre „păcat” și „blasfemie”. „Păcătosul încalcă Legea; blasfematorul își întoarce necredința (asebeia) împotriva divinității înseși.” Isus le reproșase fariseilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ai voie să păcătuiești. Aceștia exclud, pe de o parte, pocăința din partea păcătosului, iar pe de altă parte, capacitatea harului de a lucra și de a ierta, bunătatea harului. Aluzie clară la donatiști! Contraargument de bun-simț: ce se întâmplă cu creștinii care au primit botezul de mici, fără să fie conștienți de „povara harului” pe care o duc în suflet? Aceștia sunt excluși de la mântuire, din moment ce mintea lor nu era destul de coaptă atunci când au fost botezați? Alții susțin că păcatul iremisibil
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în această privință, așa cum ne-o dovedește cazul centurionului Cornelius, care știe ce vrea Dumnezeu de la el înainte de a fi botezat. și viceversa, mulți dintre botezați habar nu au ce vrea concret Dumnezeu de la ei. Deși teoretic ei se numesc creștini, practic, viața lor se află în contrasens cu voința divină. Dar și aceștia beneficiază de un antidot: creștinii desăvârșiți le oferă modele de îndreptare, de revenire în fire. Contraexemplu: David, care cunoștea voia Domnului și totuși păcătuiește, furând nevasta altuia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a fi botezat. și viceversa, mulți dintre botezați habar nu au ce vrea concret Dumnezeu de la ei. Deși teoretic ei se numesc creștini, practic, viața lor se află în contrasens cu voința divină. Dar și aceștia beneficiază de un antidot: creștinii desăvârșiți le oferă modele de îndreptare, de revenire în fire. Contraexemplu: David, care cunoștea voia Domnului și totuși păcătuiește, furând nevasta altuia. Mai departe: păcatul împotriva Duhului comis conștient (doar acest păcat, nu orice păcat). Chestiunea care se pune aici
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
s-au făcut pași enormi în editarea, comentarea, înțelegerea cinstită, nepartizană a apocrifelor creștine 70. Cazul României este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o mefiență cronică față de acest corpus literar din partea teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu mai încape vorbă, cuvântul „apocrif” miroase a pucioasă și nu-și are locul în vocabularul pravoslavnic. Dacă te ocupi, în România ortodoxistă, de apocrife, imediat ajungi „eretic”, prin
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se întinde până în primele decenii ale secolului al II-lea. Redactarea nu înseamnă revelație, ci consemnare a unor tradiții legate de viața, patimile și învierea Mântuitorului. Iustin Martirul 73, vorbind despre textele care se citesc la slujbele de duminică de către creștini, folosește expresia „memorii ale apostolilor” (apomnemoneumata ton apostolon). Or, „memoriile” nu pot să apară decât după trăirea și consumarea unui eveniment, nu înainte. „Memoriile apostolilor”, adică textele evanghelice, sunt mărturii posterioare despre viața, învățătura, moartea și învierea lui Isus, redactate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
religia creștină nu este o religie a Cărții nu înseamnă a impieta în vreun fel asupra dogmei creștine, una și sfântă: întruparea lui Isus și învierea Lui din morți. Înseamnă pur și simplu a reaminti un lucru banal pentru un creștin de la sfârșitul secolului I, și anume că revelația lui Dumnezeu a avut loc deplin în Întrupare. Textele cuprinse în viitorul Nou Testament au fost scrise fie de apostoli, fie de ucenici. Așa cum spune unul dintre cei mai competenți specialiști în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic, iudeo-ebionit, popular), sunt importante, întrucât toate ajută la conturarea unei lumi altfel inexistentă pentru noi. Legitimitatea științifică nu rimează însă cu aprobarea teologică. Un creștin își poate satisface curiozitatea științifică studiind un text gnostic, precum Pistis Sophia, dar, în același timp, regula fidei, dublată de propriul angajament spiritual, îi impune respingerea lui la nivelul doctrinei. Nu la fel stau lucrurile cu apocrifele de origine populară
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Bunavestire și dispare după Înviere. Dogma fundamentală a creștinismului rămâne totuși dogma Întrupării lui Dumnezeu, a nașterii Lui dintr-o femeie neîntinată, fecioară ante partum, in partu și post partum. Maria joacă un rol-cheie în scenariul evanghelic, fapt pentru care creștinii din primele generații i-au acordat o atenție aparte, încercând să-i completeze biografia de la naștere până la moarte. Cultul ei izbucnește cu fervoare, întreținut și de autoritățile ecleziale, în timpul controversei nestoriene. În secolul al V-lea, Mariei i se atribuie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
orientale, a crezut că are de-a face cu o scriere canonică (amănunt foarte important pentru demersul nostru!), socotind-o începutul (protou) Evangheliei lui Marcu: de aici Protoevanghelie. Origen o citează cu titlul, probabil corect, Cartea lui Iacob. Autorul, un creștin elenofon din Egipt, își propune să justifice, prin câteva episoade puternice, fecioria Mariei ante partum (capitolul 6: proba apei amare), in partu (cap. 19-20: verificarea de către o moașă necredincioasă) și post partum (explicația oferită expresiei evanghelice „frații Domnului”: aceștia erau
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sentimentul imanentismului divin. A doua observație joacă dublul rol, de concluzie și rezumat. Las cuvântul lui Sholem: Tronul reprezintă pentru mistica evreiască ceea ce pleroma, „plenitudinea”, sfera Divinității, cu puterile, eonii, arhonții și stăpânirile ei, reprezintă pentru misticii greci și primii creștini care apar în istoria religiilor sub numele de gnostici sau hermetici. Misticul evreu, deși condus de motive asemănătoare cu ale acelora, își exprimă totuși viziunea în termenii propriului fond religios. Tronul preexistent al lui Dumnezeu, care conține și ilustrează toate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fiecare cer, Preaiubitul își schimbă înfățișarea, confundându-se cu unul dintre îngerii cerului respectiv. Camuflarea dovedește caracterul docetist al textului. În plus, la fiecare cer i se cere câte o parolă de intrare. Dar cel mai șocant episod, pentru un creștin ortho-dox, îl constituie nașterea. La două luni după ce rămâne însărcinată, Maria constată cu uimire că burta i s-a retras, în timp ce Iosif are viziunea nașterii fiului său, Isus. Prin urmare, caracterul concret al Întrupării este negat prin recurgerea la viziune
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
își considerau viziunile ca fiind tot atât de inspirate precum textele comunității. Treptat, structurile din ce în ce mai închegate ale Bisericii au înăbușit sau, oricum, au marginalizat asemenea tipuri de mișcări autonomiste. Prima parte (cap. 1-5) constituie răspunsul indirect, dar usturător pe care acești „profeți creștini” îl dau preoților și episcopilor, deveniți între timp (ne aflăm deja pe la 150 d.Hr.) cârmuitorii comunităților. Ei se asimilează „adevăraților profeți” din Vechiul Testament, luându-și-l drept model pe Isaia, martirizat de un rege necredincios. Precum Isaia, condamnat și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
accentuarea figurii Mielului jertfit; numai în urma intervenției Mielului istoria începe „să curgă” (Mielul e singurul capabil să rupă cele șapte peceți); originea viziunii se află în Isus Cristos; scopul direct, programatic al autorului Apocalipsei este de a-i susține pe creștini în timpul persecuțiilor (teza a fost uneori pusă la îndoială); o serie de viziuni privesc soarta întregii lumi, altă serie, numai soarta Bisericii lui Cristos. Cele două secțiuni, distrugerea lumii și învingerea lui Satana, se intersectează uneori (19,11-20,15 etc.
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
antiepifaniilor”. Devalorizarea istoriei are ca efect compensatoriu o evaluare excesivă a supraistoriei. Din această perspectivă (supraistoria: panaceu iluzoriu!), suferințele prezentului parcă nici n-ar exista. Simplitatea soluției dă seama indirect de situația disperată, la limită a grupurilor de iudei (sau creștini) aflate în vizorul ocupanților sau persecutorilor. Prelungind teoretizarea, se poate spune că „instinctul” apocaliptic se dezlănțuie, explodează în momentul de maximă constrângere sau opresiune. * Simbolic vorbind, Noul Testament e organizat după scara celor trei virtuți creștine: Evangheliile, având în centru viața
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se vor împleti neîncetat până la sfârșitul oamenilor pe pământ. Concluzii A venit momentul să tragem câteva concluzii. Să semnalăm înainte de toate bogăția variantelor mitului și a interpretărilor pe care le-a suscitat atât în mediul iudaic, cât și în cel creștin. Louis Ginzberg, pe care l-am lăsat în mod deliberat la o parte, furnizează în celebra sa culegere de haggada și alte episoade inedite care totuși n-ar putea figura ca mărturii propriu-zise într-o lucrare filologică și istorică. Această
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pe contrapagină să nu fie pomenită, ca versiune de control, numai Septuaginta, ci toate traducerile străine moderne și toate versiunile românești anterioare folosite. Acestea fiind zise, la nivel stilistic, versiunea din 2001 mi se pare o reușită. Ieșirea din impas Creștinii din România, de orice confesiune ar fi ei, au nevoie urgentă de două traduceri, una realizată după textul masoretic (plus textul grec ale fragmentelor redactate direct în greacă), iar a doua realizată exclusiv după textul grec al LXX. Franța dispune
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
practic pentru viața spirituală, bazat pe experiența Părinților și al cărui unic scop este de a-i pregăti pe credincioși să-L cunoască pe Dumnezeu. Deși ea se adresează în primul rând călugărilor (p. VIII), în realitate, sunt vizați toți creștinii, pentru că „în Biserica ortodoxă socotim că nu există o linie de separație netă între viața monahului și viața creștinească în general. Fiecare este dator să se silească să se înalțe cât mai mult spre idealul desăvârșirii; fiecare e dator să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Fourvière drept susținători ai unei „noi teologii”, purtătoare a virusului modernist. Foarte pe scurt, textul lui Daniélou pleacă de la următoarea constatare: teologia catolică a epocii ar fi o teologie închisă în ea însăși, fără nici o legătură cu lumea în care creștinii totuși își petrec viața de zi cu zi. Dar, în ochii lui Daniélou (ca și în ochii lui Urs von Balthasar), nu rezultă de aici că teologia trebuie să „se adapteze gustului zilei”, ceea ce ar constitui o trădare a însăși
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
secolul I după Cristos cele mai frecvente nume date evreilor erau Isus și Iuda. Termenul Iuda avea un sens eminamente pozitiv. Începând cu secolul al II-lea, după răspândirea creștinismului, evreii au încetat să-și mai numească pruncii „Isus”, iar creștinii au pus la index numele „Iuda”. Or, Iuda trimite direct la numele unuia dintre cele douăsprezece triburi, la numele însuși al poporului ales. În polemica antiiudaică Iuda a fost un element-cheie. Ioan Gură de Aur merge până la contopirea celor două
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pentru că el Îl va preda pe Isus preoților ca să fie sacrificat. Toate curentele gnostice refuză ideea sacrificiului trupesc al lui Isus și, implicit, ideea Învierii trupești. Pentru gnostici, sacrificiul și martiriul sunt rătăciri ale neinițiaților, ale „oamenilor materiali”, ale falșilor creștini. Ei nu cred decât în sacrificiul spiritual și în învierea sufletească. Așadar, nu numai că Iuda nu poate fi considerat un erou, ci el apare ca ultimul apostol pe scara valorică, cel mai pervers, întrucât crede în eficiența sacrificiului trupesc
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
la un nivel elementar. De fapt, autonomizarea deplină nu s-a realizat efectiv decât în mediul creștin. În mediul iudaic, textul Septuagintei a fost mereu contestat, validat, invalidat, admirat, refuzat etc. După apariția creștinismului, care transformă Septuaginta în Vechiul Testament al creștinilor, evreii s-au lepădat de această versiune. Nu înseamnă că s-au lepădat și de limba greacă, ca vehicul cultural și spiritual. Nu. Trebuie să încercăm să ne punem o clipă în atmosfera secolului I sau al II-lea după
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pentru a intra în circuitul cultural sau spiritual, greaca era absolut obligatorie; chiar și după cucerirea romană. Nu intru în amănunte. Vreau doar să spun că evreii nu se puteau dispensa de greacă atât de ușor, numai pentru că o „sectă”, creștinii, și-au apropriat Torah prin greacă. Nu, ei au produs replici, traduceri care se voiau polemice la adresa vechii Septuaginte: versiunile lui Symmachos sau Aquila, de pildă. Acum, din perspectiva secolului XXI, criteriile care definesc autonomia Septuagintei sunt mai ușor de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cazuri. Faptul că acest prieten agnostic a acceptat să traducă Biblia alături de noi este, pentru mine, un semn divin. Prin caracter, prin bun-simț, prin smerenie cărturărească, omul acesta îmi pare uneori mai creștin decât noi toți ceilalți care ne credem creștini. Așa că Luther poate fi liniștit! S.M.: Mă întreb dacă traducerea în limba română a fost în stare să scoată la lumină valențe ascunse sau mărginașe ale originalului, nuanțe tăinuite de textul grec și reîmprospătate de limba română. Crezi că textul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și se lasă atins de cultura cu care se întâlnește. Care este, dacă ne-am putea exprima astfel, statutul canonic al unei traduceri? Care este participarea comunității traducânde la inspirația proprie textului, menită în același timp să îndrume viața oricărui creștin? C.B.: Am mai fost ispitit cu această întrebare. E foarte greu, dacă nu imposibil să răspund la ea. Personal, repet, sunt pentru o normalizare a limbii liturgice și biblice, pentru că nu văd în ce măsură contorsionarea topică, despre care vorbeam la început
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]