2,821 matches
-
studiul etnografic al orașului - Abbott, 1999, 13-14). O altă deschidere este cea reprezentată de valul revizionist (waves of revisionism), discursuri polemice care demonteză o serie de mituri referitoare la Chicago: Chicago nu este dominat de reforme sociale, nu e ateoretic, dogmatic calitativ etc. (În lucrarea lui Lee Harvey din 1987); Chicago exclude femeile (de exemplu, analiza lui Mary Jo Deegan din 1988); Chicago nu este sluga sistemului, adesa fiind un critic serios al capitalismului (volumul lui Dennis Smith din 1988 - apud
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
condiția distanțării, rezervei, discreției observatorului. Dar este realizabil acest deziderat În practică? În cazul În care cercetătorul adoptă poziția obsevatorului participant, pericolul este empatiazarea cu subiectul. Unde se găsește calea de mijloc? Declarațiile despre obiectivarea observatorului sunt adesea simple etichete dogmatice, imposibil de pus În practică. Soluția, cred cei doi autori, este suspendarea Înclinațiilor personale, a prejudecăților, a supozițiilor teoretice ale cercetătorului. O soluție complementară este participarea completă la viața unei colectivități opace (partid extremist, ghetou, instituție Închisă), simpla Întrevedere dovedindu
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
sau retraducerile) în română făcute de școala lui P. au contribuit la o prezență mai accentuată a dezbaterilor patristice de nivel aulic, la o rafinare nu doar a termenilor specifici, ci și a noțiunilor abstracte și a imaginarului de teologie dogmatică. Călugării cu care a lucrat și-au continuat activitatea și după moartea lui, ducând mai departe tradiția a ceea ce s-ar putea numi o școală românească de traduceri patristice, elementul distinctiv față de încercările din veacurile anterioare fiind o mai mare
PAISIE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288622_a_289951]
-
probabil cel mai frecvent formulată de criticii literari este că P. este un autor religios, fiind alăturat lui Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Nicolae Ionel. Încă din volumul de debut, redempțiunea e imaginată frapant, în termeni foarte liberi față de prescripțiile ortodoxismului dogmatic: „La umbra norului de marmură / Numai acolo/ Cuvintele copilului/ Vor fi scrise / Cu litere de purpură : / Pe zidurile catedralelor vor fi / Scrise mereu - / Până când acoperișurile / Se vor aprinde. // Incendiul, da, mărețul incendiu / Al înșelătoarelor laude ! el/ Ne va desăvârși frumusețea
PANAITE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288648_a_289977]
-
a fost aceea de traducător de texte religioase, așa cum o dovedesc și manuscrisele păstrate, datate între 1769 și 1805. Multe dintre scrierile utile inițierii în cultul creștin au fost tipărite la Blaj în perioada 1796-1802, în genere sub titlul Theologhie dogmatică și moralicească... Între manuscrise, cele mai multe sunt tălmăciri din sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, din Thomas a Kempis ș.a. Dar cea mai importantă este traducerea Bibliei, apărută la Blaj, în 1795. M. a simțit că limbajul
MICU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288108_a_289437]
-
s-a dat o veritabilă bătălie, piesa Proștii sub clar de lună (1962), pusă în scenă de Lucian Pintilie, a stârnit un val de indignare. Mazilu, care detesta în foiletoanele lui satirice violența, intoleranța, a provocat mereu violența, intoleranța criticii dogmatice și a stârnit împotriva lui pe confrații iritați de paradoxurile literaturii sale. Când citim, azi, nuvelele și piesele de teatru vedem că motivele unei contestații așa de tenace sunt neîntemeiate. Unele scrieri și-au pierdut, odată cu trecerea timpului, importanța estetică
MAZILU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288074_a_289403]
-
Worringer și, în primul rând, la conceptul de intropatie (Einfühlung), atât de fecund în arta și literatura secolului al XX-lea. Adoptarea unei asemenea perspective îi permite să se distanțeze de prejudecata „progresului artistic”, așa cum era acceptată în chip forțat, dogmatic de interpretările oficiale ale vremii, în relație cu „progresul tehnic și social”. Împlinind o semnificativă unitate între istoria filosofiei și comentariul privitor la arta modernă, Morfologia artei moderne (1973) va conduce demersul spre o analiză a funcției formei, în care
MOCANU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288197_a_289526]
-
Aron Cotruș, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Nichifor Crainic, Radu Gyr), câteva nuvele (Gala Galaction, Alexandru Mironescu), polemici (Gheorghe Racoveanu vs Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae vs Lucian Blaga), eseuri speculative (Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu), jurnale (Sandu Tudor) sau studii biblice, patristice, dogmatice sau de istorie ecleziastică (Gala Galaction, Vasile Radu, Nicolae Neaga, Liviu Stan, Iustin Moisescu, Irineu Mihălcescu, Ioan Coman). Multe cărți care apăreau primăvara la Paris ori Berlin erau recenzate cel târziu în toamna aceluiași an la București. Traducerile din autorii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de Franța, Germania, Italia ori Statele Unite. Cum atunci să nu ia calea exilului tinerii absolvenți de limbi clasice? Care tânăr lipsit de locuință, salariu decent și instrumente de cercetare (abonamente online la marile biblioteci ale lumii) va putea tălmăci tratate dogmatice din Sf. Grigorie de Nyssa sau omiliile Fericitului Augustin? Pentru elita ortodoxă ar trebui concepută o Academie Teologică de excelență, unde cei mai capabili tineri ai noilor generații să își desăvârșească studiile într-un regim de lucru și de competență
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
monahi, precum Sf. Herman din Alaska (1756-1837) - au știut să adopte un limbaj dezinteresat, punând accentul pe bunătatea Evangheliei lui Iisus Hristos și pe virtuțile iubirii și iertării. Ei au arătat cum cultura vernaculară nu poate fi disprețuită din considerații dogmatice zeloase, care pun „acribia” înaintea „dragostei”. Confruntați cu problema primirii altor neamuri la credința pravoslavnică, nenumărați preoți misionari au înțeles că ortodoxia nu poate fi redusă la sinteza liturgică bizantină din secolul al XIV-lea. Sunt, probabil, alte priorități înaintea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
se ajungă la dogmatică, la noi se face exact pe dos1. Îl introducem mai întâi pe învățăcel în păsăreasca dogmaticii, pentru a-i da apoi o spoială de filozofie morală și ascetică. Chiar și așa, structura formală a materiei intitulată „Dogmatica” este mai degrabă catastrofală. Manualul de teologie cerut pentru examenul de admitere în facultăți și seminarii păstrează, în linii mari, volutele scolastice schițate mai bine cu patruzeci de ani în urmă de profesorul Isidor Todoran 2. Raportat la tradiția patristică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
despre regimul terapeutic, rațiunea spirituală și motivația teologică a desconspirării foștilor colaboratori ai Securității. În ceea ce mă privește, doresc să fac următoarele considerații mai ales din acest ultim unghi. Păcatul turnătorieitc "Păcatul turnătoriei" Pentru o tradiție religioasă atât de rafinată dogmatic și sofisticată spiritual precum ortodoxia, condamnarea mariajului „creștin” cu structurile polițienești ale bolșevismului n-ar trebui să lase vreun echivoc. Turnătoria nu este doar o eroare circumstanțială, o slăbiciune psihologică sau un eșec al moralei stoice a datoriei. Judecat în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oricărui retor ortodox o anumită credibilitate eclezială. Astfel utilizată, tradiția decade în tradiționalism și își falsifică misiunea. Fără să se limiteze la transmiterea unui „tezaur de credință” - rezumat în formula Crezului, în deciziile sinodale, tipicul liturgic sau tratatele exegetice și dogmatice ale Părinților -, Tradiția predă comunității Bisericii nu atât o metodă de lucru, cât mai ales o așezare sau, altfel spus, un cadru existențial pentru exercițiul de recunoaștere a adevărului. Tradiția transmite nu propoziții dogmatice, ci un mod de a fi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tipicul liturgic sau tratatele exegetice și dogmatice ale Părinților -, Tradiția predă comunității Bisericii nu atât o metodă de lucru, cât mai ales o așezare sau, altfel spus, un cadru existențial pentru exercițiul de recunoaștere a adevărului. Tradiția transmite nu propoziții dogmatice, ci un mod de a fi. Tradiția funcționează ca membrană a cunoașterii teologice, ca sit invizibil al articulării conștiinței ecleziale, ca principiu de configurare a autorității Bisericii. Înțeleasă ca mediu al distilării învățăturii apostolice, tradiția liturgică face ca propovăduirea Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care memoria sfântă a comunității era păstrată intactă, tradiția ține de un consens tacit în marginea urmelor Revelației. Pentru Sf. Vasile cel Mare (330-379), tradiția are un versant public și vizibil, care ține de continuitatea propovăduirii (kerygma) apostolice. Un aspect „dogmatic” al tradiției ține de subteranele cunoașterii duhovnicești și le rămâne necunoscut credincioșilor botezați ai Bisericii. Tradiția are, în acest caz, o anumită dimensiune „ezoterică”, ținând ferite de vederea profanilor anumite taine ale credinței și practicii creștine. În ambele cazuri, tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
impuls și mai efectiv acestei abordări. Pe acest temei, T.S. Eliot (1888-1965) avea să vorbească despre dezbinarea sensibilității (dissociation of sensibility) în existența omului modern. Această experiență lăuntrică a schizofreniei este reliefată cel mai bine de clivajul crescând între conștiința dogmatică a Bisericii și aventurile mistice ale autorilor moderni. În lumea artei, de asemenea, tradiția nu mai este pentru creator decât un cuib otrăvit cu prejudecăți. Subiectivismul - și mai ales cultul geniului - pare o fatalitate. Tradiția ca disertațietc " Tradiția ca disertație
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
participa simultan „la diferite «universuri» imaginare, sociale, profesionale” deci de la construcția unor „multiple personalități concomitente și, probabil, complementare”. Cum va arăta omul recent? „El nu va fi nici credincios, nici necredincios, nici pozitivist, nici mistic, nici activ, nici contemplativ, nici dogmatic, nici anarhist. Își va inventa - reproducând psihologic aria policentrică a Internetului - o logică flexibilă, va evolua într-o lume cu geometrie variabilă, va accepta nevoia de religie și va trăi urgența libertății într-un soi de sinteză deopotrivă dramatică (prin
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
descoperiri dumnezeiești, iar nu surse documentare pentru epoci ascunse în nisipul uitării. Lumea romană târzie a avut o pleiadă de cronografi talentați. Meseria lor depășește rareori competența arhivisticii. Chemați să asigure o posteritate glorioasă bazileului sau teologilor implicați în disputele dogmatice ale Bisericii, cronicari romani precum Socrate, Sozomenos, Evagrie sau Filostorgius erau departe de scrupulele științifice de astăzi și complet imuni față de dilemele metodologice ale istoricului modern. Unii critici contemporani cred că fac excepție de la această regulă a Antichității târzii doar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mulți creștini răsăriteni preferă încă să aibă o imagine statică, monocromă și mai ales simplistă despre infinit de subtila lucrare a Proniei în lume. Tradiționaliștii trăiesc plăcerea irezistibilă de a reduce istoria la o imaginară condiție atemporală, într-o formulă dogmatică de proveniență mai curând monofizită. Foarte mulți știu extrem de puține despre soarta confraților lor risipiți până la marginile pământului, care, chiar dacă într-o altă limbă, slujesc aceluiași Dumnezeu. Motivul? Nimic altceva decât neputința melcului de a-și părăsi cochilia. Câți ortodocși
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
opera lui David Hume (Treatise of Human Nature, 1739-1740; Natural History of Religion, 1755). În pofida obiecțiilor lui J.G. Hamann adresate pretențiilor de cunoaștere a priori, pentru Kant (Die Religion innerhalb der Grezen der blossen Vernunft, 1793), revelația este un concept dogmatic, cu rol fondator pentru religia creștină instituționalizată, intrând direct în conflict cu apelul la revizia autocritică a rațiunii „științifice”. O definiție strict psihologică a credinței permite transferul oricăror revendicări teologice cu privire la obiectivitatea revelației în sfera patologicului (Immanuel Kant vs Emanuel
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a fenomenului într-un orizont produce, de fapt, o alienare față de nucleul apariției înseși. Echivalența între apariție și revelație devine cu totul legitimă pentru rigorile ultime ale fenomenologiei. Nu avem de-a face, în cazul lui Henry, cu o impoziție dogmatică sau cu o imprudentă suprapunere de planuri (teologia/fenomenologia), ci doar cu omologarea unui concept filozofic fundamental („apariția”) cu referentul principal al Evangheliei („revelația”). Adevărul este chiar esența manifestării, prealabilă oricărei semnificări obiective a intenționalității; iar „esența manifestării” se dezvăluie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Deși există grade diferite de intensitate și adâncime în inspirație, este imposibil de separat în mod brutal aspectul „divin” de cel „uman”. Relația de continuitate fenomenologică a vieții tradusă prin termenul de donație permite rediscutarea falsei distincții operate de teologii dogmatici între „revelația naturală” și „revelația supranaturală”. Nu mai puțin, în lumina evidențelor scripturistice, o asemenea distincție este oțioasă. În limbaj paulin, s-ar putea spune că revelația este la fel de „firească” (sau naturală) precum charisma pedagogică a unor învățători creștini și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
deci nu se situează nicidecum în inima spiritualității evagriene înseși”1. Ca și Origen, Evagrie și-a scris opera într-un timp în care teologii Bisericii încă mai puteau tatona cu îndrăzneală anumite probleme (e.g., protologie, relația trup-suflet-spirit, eshatologie), necircumscrise dogmatic de propozițiile Crezului apostolic. În aceste arii libere pentru speculație, Evagrie a lansat anumite ipoteze teologice, interpretate apoi cu o pripeală rudimentară de epigonii origeniști din Palestina secolului al VI-lea. Condamnarea lui Evagrie n-a însemnat excluderea scrierilor sale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
catolicism, cartea despre „Vorbe în duh” a silezianului (tipărită în 1657 la Viena și stând la baza primelor cinci cărți din cele șase ale ediției finale din Călătorul heruvimic) vădește de la început o uimitoare aderență la fondul spiritual și exigențele dogmatice ale întregii tradiții a Bisericii, Răsăriteană și Apuseană deopotrivă. De altfel, precuvântarea lui Johannes Scheffler argumentează în fața „cititorului însetat de Dumnezeu” ortodoxia doctrinară a scrierilor sale și conivența împărtășită cu teologia mistică a Bisericii, făcând o explicită referire la învățătura
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
într-un limbaj alchimic. Precum Sf. Efrem Sirul sau Dionisie Areopagitul în lumea răsăritenilor, Angelus Silezius provoacă teologia simbolică cu metafore iconoclaste; Dumnezeu „este nimic și prea-nimic” (ist ein nichts und uebernichts, s. 111). Poetul aderă și la alte antinomii dogmatice: „Dumnezeu se întemeiază fără temei” (Gott gruendt sich ohne grund, s. 42). Este o afirmație care contestă definiția lui Dumnezeu ca „prim motor” aristotelic, „substanță primă” carteziană, natura naturans spinozistă ori causa sui leibniziană. Această perspectivă deschisă de teologia numelor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]