2,528 matches
-
întotdeauna de părere că nemții ar trebui să-și poată plânge morții din ultimul război mondial, inclusiv deoarece nu am mare încredere în cei care nu au lacrimi decât pentru suferința Celuilalt - Holocaustul fiind exemplul absolut -, uitând de propriul lor doliu. În ultima vreme, mai ales cu prilejul comemorării a șase decenii de la distrugerea Dresdei, o parte a acestei memorii tragice a început să ajungă la suprafață, până la nivelul ceremoniilor de stat și al documentarelor de televiziune. Înainte de februarie 2005, asemenea
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
decît această priveliște îngrozitoare. Sub cerul azuriu, fără pic de nori, pe fața suavă a mării încrețite ușor de brize jucăușe, plutește mereu hoitul acela enorm, pînă se pierde în nemărginire. Triste și derizorii funeralii! Vulturii de mare, îmbrăcați în doliu pios, iar toți ceilalți rechini ai văzduhului, înveșmîntați în straie cernite sau pestrițe. Cît trăia balena, puțini dintre ei i-ar fi venit, cred, în ajutor, dacă din întîmplare ea le-ar fi cerut s-o ajute; dar la praznicul
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
la bordul corabiei noastre? Ă Ia spune sîntem sau nu cei care au omorît balena asta? Păi, nu-i oare diavolul veșnic? cine-a auzit ca diavolul să fi murit vreodată? Ai văzut tu oare vreodată vreun popa să poarte doliu după diavol? Iar daca diavolul are un șperaclu ca să intre în cabina amiralului, nu crezi că-i în stare să se strecoare printr-un sabord? Ia răspunde-mi, domnule Flask! Ă Cîți ani crezi c-o fi avînd Fedallah, Stubb
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
copiilor; foalele se dezumflară, forja se umplu cu cenușă; casa fu vîndută; mama se nărui sub iarba deasă a cimitirului; copiii o urmară acolo; iar nefericitul bătrîn, fără casă și fără familie, porni cu pași împleticiți, ca un vagabond în doliu, ale cărui suferințe nu trezesc nici un respect, al cărui păr cărunt e disprețuit de cîrlionții bălai! Moartea pare singurul deznodămînt de dorit pentru o asemenea viață, dar Moartea nu-i decît un salt în lumea ciudată a Necunoscutului, nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
Românii cresc ca grâul frumos, cu socotealăă». (Vladimir COLIN. - Cântec pentru primul plan economic) «Octomvrie, uriașule Octomvrie! dacă munca noastră e viață dacă viața o Îmbracă cerul senin mâinile tale au ridicat de pe trupul popoarelor ceața ca un lințoliu de doliu mâinile celui care gândește sub roșie stea la Kremlin: Iosif Vissarionovici Stalin - mâinile celor care luptară sub tunelul de obuze, cu numele lui pe buze gonind cu armele-n mâini fasciste armate de câini, prăbușite din țară În țarăă». (Radu
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
Nou nr. 5-6, 1950: «Merge-nainte /salt după salt/ Victoria crește, / Mai mult, mai Înalt/ Inima bate/Bătaie de clopot, / În muncă se călește/Nou om și clocotă/ Să știe toți zarafii / Că viața nu o vindem, / Nu vrem cârje, doliu / Ci horă Întindemă/ Duduie furnale, / Munca e În toi,» etc. Neîntrecut rămâne Însă În această manieră Eugen Frunză: «Iată, se-nalță, / Crește măreață, /tânără, falnică, / dragă-ne viață!Ă/ Unde-i cuvântul?/ Dați-mi cuvântul, /măcar pe un sfert /din
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
cu fixația sunt precizate în Introducere în psihanaliză, 1916); - sublimarea și formațiunea reacțională (Trei studii privind teoria sexualității, 1905); - proiecția („Președintele Schreber”, 1911); - întoarcerea împotriva propriei persoane și transformarea în contrariu („Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, 1915a); - introiecția sau identificarea („Doliu și melancolie”, 1917b); - anularea retroactivă și izolarea (în Inhibiție, simptom și angoasă, 1926). În 1936, A. Freud publică Eul și mecanismele de apărare, prima și - vreme de mulți ani - singura lucrare pe această temă. Pornind de la contribuțiile tatălui său, autoarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
unii din derivații lor. Astfel iau naștere conflictele dintre eu și pulsiuni (sau derivații acestora). Cea de-a doua țintă a mecanismelor de apărare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui - spre exemplu, iubirea, dezirența 3, gelozia, mortificarea, durerea și doliul. Aceste afecte vor fi supuse unor măsuri variate pe care eul le adoptă pentru a le putea ține sub control și vor suporta așadar anumite metamorfoze. În aceleași convorbiri cu A. Freud, Sandler afirmă că a considerat întotdeauna „apărarea ca
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
tensiunilor de către eu. Funcția lor este „de a dizolva progresiv tensiunea prin schimbarea condițiilor interne care o produc”. Bibring (1943) descrie mai multe mecanisme de degajare, cum sunt familiarizarea cu o situație anxiogenă sau detașarea de libidou (în activitatea de doliu). Considerând că noțiunea de apărare este insuficientă pentru a explica schimbarea ce apare în cursul curei psihanalitice, Lagache este de părere că introducerea conceptului de degajare este absolut necesară. Astfel, el abordează chestiunea degajării în mai multe din lucrările sale
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
anumit rol.” Într-o scrisoare adresată lui Freud, K. Abraham (1922) dă dovada unei intuiții corecte a ceea ce am putea considera azi o tendință spre activism: „Am impresia că un număr mare de persoane prezintă, cu puțin după perioada de doliu, o creștere a libidoului. Aceasta se manifestă printr-o nevoie sexuală accentuată și pare să conducă - la scurtă vreme după deces - la conceperea unui copil” (în N. Abraham și Torok, 1973/1987). Iar Freud își trimite amicul la „Doliu și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de doliu, o creștere a libidoului. Aceasta se manifestă printr-o nevoie sexuală accentuată și pare să conducă - la scurtă vreme după deces - la conceperea unui copil” (în N. Abraham și Torok, 1973/1987). Iar Freud își trimite amicul la „Doliu și melancolie” (1917b/1968). Exempletc "Exemple" Pentru a ilustra activismul în scop defensiv, să începem prin a examina cazul lui Jean, prezentat de Jacquet (1987) în cadrul unei cercetări cu privire la problematica alcoolismului. Jean are cam 30 de ani. Fost alcoolic, el
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
depresie apare însoțită în primul rând de corolarul său, care poate fi înțeles aici literal: „reparația maniacă” (Segal, 1981/1987). Episoadele de hiperactivitate consecutive morții unei persoane apropiate și care conduc la spitalizarea de urgență a pacienților prezentând „manii de doliu” sunt bine cunoscute. N. Abraham și Torok (1973/1987) consideră totuși că „o anumită creștere a libidoului la decesul obiectului este un fenomen răspândit, dacă nu cumva universal”. Această tendință activă poate antrena sentimente de rușine și culpabilitate, după cum arată
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
concluziile cercetărilor sunt citate în legătură cu următoarele teme: prizonieri de război (Rivolier, 1992), văduve sau femei divorțate (Moser, 1994), tinere mame care doresc să-și alăpteze copilul, persoane care trăiesc stări conflictuale precum depresia, angina pectorală, tulburări cardiovasculare, nevroză, alcoolism, șomaj, doliu, pensionare (Amiel-Lebigre și Gognalons-Nicolet, 1993), cancer, situație profesională stresantă (Bruchon-Schweitzer și Dantzer, 1994). Toate aceste studii, majoritatea efectuate în SUA, au demonstrat efectul favorabil pe care-l are o bună susținere socială asupra evoluției persoanelor studiate. Lucru și mai uimitor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
dacă nu vesel, cel puțin reconfortant, la care participă toată lumea. Acest obicei apare ca o formă mult atenuată a riturilor funerare, practicate încă în numeroase societăți. Alcătuind un tablou cuprinzător al acestor societăți, Hanus (1994) subliniază că „organizarea socială a doliului, cu practicile sale colective, presupune deja asistarea persoanei îndoliate”. Lhote a asistat la o ceremonie de acest tip în Coasta de Fildeș, unde tradiția impune ritualuri funerare prelungite. Locuitorii cartierului (întâmplarea se petrecea într-un oraș mare) se adunaseră afară
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
au trăit sau trăiesc o situație stresantă să dorească să împărtășească din experiența lor altor persoane, aflate în circumstanțe similare. Există grupuri în care se adună persoane cu probleme de obezitate, indivizi aflați într-o situație socială dificilă (șomaj, divorț, doliu, dependență de alcool, de jocurile de noroc, de droguri) ori pacienți atinși de boli grave sau familiile acestora. Toate aceste grupuri, a căror listă integrală este imposibil de întocmit (atât sunt de multe!), au în comun faptul că reunesc persoane
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
suficient de răbdător încât să nu „contraatace” vorbind despre propriile-i griji (ceea ce este totuși cea mai bună strategie de a scăpa de plângerile interminabile!). Contrariul este și el posibil. Studiind respingerea afilierii de către anumiți indivizi aflați în perioada de doliu, Bowlby (1980/1984) o atribuie în special unor experiențe infantile perturbate: dacă în copilărie au fost respinși sau au trăit experiențe de separare dureroase, mai târziu ei vor avea tendința de a se închide în cochilia lor protectoare, refuzând să
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
situații conflictuale generate de comunicarea dificilă cu ceilalți, afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor pare, la prima vedere, mai puțin eficientă atunci când anxietatea nu este declanșată de cauze relaționale: o boală gravă care-l atinge pe individ sau vreun apropiat, doliu. Exprimându-ți tristețea găsești o ușurare, dar declanșezi totodată un alt mecanism de apărare: afilierea. Durerea persoanei care suferă poate crește atunci când se află într-o situație în care exprimarea sentimentelor nu poate avea loc. Recurgerea la acest mecanism de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
anxietății trăite înaintea producerii unei situații traumatice. Pacienți ai secției de chirurgie prezentând o anxietate moderată înainte de operație se revigorează mai bine și mai rapid decât cei care manifestă o anxietate scăzută (refuz) sau foarte ridicată (dramatizare). Se pare că doliul anticipat, care permite experimentarea în avans a reacțiilor emoționale, individul plângând dinainte o persoană iubită despre care știe că va muri curând, joacă un rol benefic. O cercetare efectuată de Chodoff et al. (1964), citată de Amiel-Lebigre și Gognalons-Nicolet (1993
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1964), citată de Amiel-Lebigre și Gognalons-Nicolet (1993), constată o suferință mai mare la părinții îndoliați atunci când ei nu acceptă gravitatea bolii copilului lor, practicând refuzul. Hanus (1994) confirmă că, atunci când tristețea și depresia debutează înaintea morții prevăzute a unui apropiat, doliul este mai puțin violent decât în cazul unei morți subite. Dar când e vorba de propria moarte? Individul își poate anticipa oare reacțiile, diminuându-și astfel angoasa? De obicei, adulții cu o bună stare de sănătate evită acest subiect de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
observă „o stagnare a timpului trăit”, așa cum la schizofrenici apare „sindromul timpului oprit”. Patologică este anticiparea-catastrofă a fobicilor, a ipohondrilor și a marilor anxioși, dar aici avem de-a face cu un simptom, și nu cu un mecanism de apărare. Doliul anticipat, al cărui efect protector a fost prezentat anterior (vezi p. 149), are uneori consecințe nocive. Atunci când persoana a cărei moarte fusese anticipată se vindecă, doliul rămâne fără obiect, iar reorganizarea relațiilor în familie este dificilă. Când „Copilul considerat ca
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
avem de-a face cu un simptom, și nu cu un mecanism de apărare. Doliul anticipat, al cărui efect protector a fost prezentat anterior (vezi p. 149), are uneori consecințe nocive. Atunci când persoana a cărei moarte fusese anticipată se vindecă, doliul rămâne fără obiect, iar reorganizarea relațiilor în familie este dificilă. Când „Copilul considerat ca și mort” (este chiar titlul cărții lui Brun, 1989) e salvat, toate elementele construite pe timpul bolii sale trebuie modificate. Copilul bolnav ajunge la o relație fuzională
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la anularea retroactivă pentru a se descărca de pulsiunile lor contradictorii. Acești pacienți, presupune Freud, dețin o „moștenire arhaică”: ei au moștenit ambivalența extremă a strămoșilor noștri îndepărtați, sursă a instituției tabuului 45 legat de cultul strămoșilor, de ritualurile de doliu. Grație anulării retroactive, se pot exprima succesiv două pulsiuni opuse: prin urmare, nu putem vorbi despre o anulare reală, ci doar despre exprimarea unui „dublu sentiment” (Freud, 1909b/1979). Freud găsește în superstiție, în practicile magice, în obiceiurile populare și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o adevărată strategie defensivă! În continuarea lucrării sale despre narcisism (1914/1985) și a unei completări făcute în 1915 la cele Trei studii privind teoria sexualității (1905/1987), introducând ideea că identificarea se sprijină pe încorporarea orală, Freud explică (în „Doliu și melancolie”, 1917b/1968) că durerea melancolică este cauzată de o identificare cu obiectul pierdut, permițând relației de iubire să nu fi abandonată. Iată deci o modalitate defensivă, chiar dacă în acest caz nu mai avem de-a face cu iubirea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
eu, astfel încât subiectul nu mai este el însuși, ci celălalt (cel absent). Freud și apoi K. Abraham (1924/1977) au vorbit în acest caz despre „identificare narcisică”, implicând o confuzie de identitate între subiect și obiect, care face travaliul de doliu și separarea imposibile, iar pe melancolic, incapabil să iubească. Deci apărarea împotriva pierderii este în realitate un eșec. La un grad mai mic de gravitate, Widlöcher (1970) citează un exemplu proustian de activitate salvatoare de identificare, extras din Sodoma și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de cum am văzut-o intrând, învăluită în mantaua ei de crep, mi-am dat seama de un lucru care la Paris îmi scăpase: că nu pe mama mea o aveam în fața ochilor, ci pe bunica”. Este limpede că, în decursul doliului, identificarea asigură, din punct de vedere defensiv, permanența obiectului interiorizat și atenuează suferința celui îndoliat. Tustin (1986/1985) a descris, în patologia infantilă, o „identificare autistă” în care, pentru a nu depinde de mamă, resimțită ca prea aleatorie și putând
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]