2,401 matches
-
pp.449-467) În procesul comunicării lingvistice, locutorul subiectivează temporalitatea prin modul specific în care și-o reprezintă. Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
reprezintă. Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a acțiunii nu mai are în vedere momentul vorbirii: „Anul trecut cânta la
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a acțiunii nu mai are în vedere momentul vorbirii: „Anul trecut cânta la mare, prin restaurante.”. Nefiind raportată la momentul enunțării, acțiunea verbului este imperfectivă: îi lipsește reprezentarea încheierii sale. Varianta temporală am cântat dezvoltă același sens, de trecut, prin raportare la prezentul procesului de comunicare. Această temporalitate este concomitent raportată de subiectul vorbitor și la durata (momentul) procesului de comunicare
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
caracter obiectiv; nu mai reprezintă expresia intervenției (poziției) subiectului vorbitor. În condițiile păstrării termenului de aspect, se impune distingerea a două variante ale categoriei: Aspectul subiectiv - expresia modului specific de înscriere de către subiectul vorbitor a temporalității acțiunii verbale în durata enunțării; Aspectul obiectiv - expresia modului specific de desfășurare obiectivă a acțiunii verbale în durata enunțului. Prin aspectul subiectiv, subiectul vorbitor modalizează temporalitatea acțiunii verbale; el o poate prezenta ca: • perfectivă: Am traversat în fugă bulevardul. • imperfectivă: Pe când traversam bulevardul, m-am
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Prin specificitatea combinării trăsăturilor semantice modale în structura planului său semantic și prin organizarea planului expresiei într-o relativă corespondență, verbul românesc dezvoltă cinci termeni corelativi ai categoriei gramaticale a modului: indicativ, conjunctiv, potențial-optativ, prezumtiv, imperativ. Observații: Fiind exterioare planului enunțării și, în consecință, lipsite de conținut modal, infinitivul, gerunziul, participiul, supinul rămân în afara paradigmei modului 21. Prezente în paradigma Modului în edițiile precedente ale Gramaticii Academiei, aceste forme verbal-nominale sunt interpretate în ultima ediție într-un capitol separat Forme verbale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
originea și se manifestă în situația de comunicare și în sintaxa enunțului; în desfășurarea relației de interdependență predicat subiect se înscrie în sfera de acțiune a principiului acordului. În desfășurarea procesului de comunicare, persoana exprimă raportul dintre protagoniștii actului lingvistic (enunțarea) și protagoniștii acțiunii verbale din structura enunțului - obiect al enunțării. Ca și la pronume, categoria gramaticală a persoanei își organizează conținutul prin dezvoltarea opoziției interne între trei termeni corelativi: persoana I, persoana a II-a și persoana a III-a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintaxa enunțului; în desfășurarea relației de interdependență predicat subiect se înscrie în sfera de acțiune a principiului acordului. În desfășurarea procesului de comunicare, persoana exprimă raportul dintre protagoniștii actului lingvistic (enunțarea) și protagoniștii acțiunii verbale din structura enunțului - obiect al enunțării. Ca și la pronume, categoria gramaticală a persoanei își organizează conținutul prin dezvoltarea opoziției interne între trei termeni corelativi: persoana I, persoana a II-a și persoana a III-a. Cum actul lingvistic are caracter egocentric, conținutul categoriei de persoană
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
definitiv de partea ticăloșiei. Verbele nepredicative nu își pot asuma, singure, predicația, întrucât planul lor semantic, 1. sau nu-și află determinarea necesară în raportul cu realitatea extralingvistică în procesul de actualizare a semanticii enunțului lingvistic, 2. sau reprezintă proiectarea enunțării (subiective) asupra enunțului (obiectiv). 1. Prima situație este reprezentată de verbele copulative, care realizează funcția de predicat - ca predicat analitic - printr-o relație de complementaritate cu un nume predicativ (substantiv, adjectiv, pronume, propoziție): „Mult bogat ai fost odată, mult rămas
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
I, p. 51) Modalizarea subiectivă a frazei se realizează prin adverbe interogative retorice sau dubitative, adverbe de infirmare și de confirmare, adverbe modalizante în interiorul raportului certitudine-probabilitate, posibilitate și adverbe de modalizare emfatică. Adverbele de modalizare subiectivă se situează în planul enunțării (al producerii textului lingvistic) ca proiecție a enunțării asupra enunțului. Adverbele interogative dubitative (au, oare) marchează situarea sub semnul îndoielii a unui anumit conținut propozițional afirmat explicit într-un enunț anterior sau rămas implicit: „Putut-au oare atâta dor/ În
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
realizează prin adverbe interogative retorice sau dubitative, adverbe de infirmare și de confirmare, adverbe modalizante în interiorul raportului certitudine-probabilitate, posibilitate și adverbe de modalizare emfatică. Adverbele de modalizare subiectivă se situează în planul enunțării (al producerii textului lingvistic) ca proiecție a enunțării asupra enunțului. Adverbele interogative dubitative (au, oare) marchează situarea sub semnul îndoielii a unui anumit conținut propozițional afirmat explicit într-un enunț anterior sau rămas implicit: „Putut-au oare atâta dor/ În noapte să se stingă/ Când valurile de izvor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ele corespund funcțiilor sintactice determinate sau numai condiționate de aceste relații; • sensuri rezultând din opoziții interne specifice unor categorii morfo-sintactice, sintactice, deictice (cazul, diateza, timpul, modalitatea etc.), determinate de relații sintactice din structura enunțului sau de raportul dintre enunț și enunțare. Din cele trei categorii (straturi) de sensuri, primul strat se constituie în nucleul planului semantic al enunțului, indispensabil celorlalte două; sensurile din al doilea strat asigură specificitate sintactică enunțului lingvistic, iar sensurile din ultimul strat sunt condiția și marca identității
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structură sintactică-structură morfologică, enunțul actualizează planul semantic al termenilor lexicali - temei în procesul de comunicare lingvistică. Prin raportul dintre planul semantic al enunțului și planul expresiei se desfășoară funcția centrală a actului de cunoaștere și comunicare lingvistică: predicația. Rezultat al enunțării - proces complex prin care subiectul vorbitor intră în raport intersubiectiv cu un interlocutor în interpretarea lingvistică a unei realități extralingvistice - enunțul este o structură finită, relativ autonomă, a cărei identitate sintactică se definește printr-o triplă unitate, întemeiată pe coeziune
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dădea pe-acolo cu săptămânile, nici patronului, lui Șeicaru.” (M. Preda) Sub aspect structural, prezența unui termen rămâne necondiționată de prezența celuilalt. Relația de incidență se desfășoară între cele două planuri ale unui enunț complex: al „obiectului” și al „subiectului” enunțării. În enunțul: „Ah! - zise unul - spuneți că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin?” (M. Eminescu) cele două enunțuri componente: „Ah!... spuneți că-i omul o lumină/ Pe lumea asta plină de-amaruri și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sunt unități sintactice autonome. Ele nu depind unul de altul sub aspect structural. Sub aspect semantic, enunțul „naratorului” dezvoltă o relație specială de „dependență” față de enunțul „personajului”, intrarea celor două enunțuri în alcătuirea aceluiași enunț complex este asigurată de unitatea enunțării. 3. Funcții sintacticetc "3. Func]ii sintactice" Indiferent de modul specific de interpretare lingvistică a lumii extraverbale, relațiile sintactice iau naștere din momentul în care, prin desfășurarea celor două operații fundamentale ale procesului de comunicare lingvistică: selecția semnelor lingvistice din
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
T. Maiorescu, p.417), „N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine și se îndreaptă (...) d. Arsene.” (C. Hogaș) • adverbe (locuțiuni adverbiale) de modalitate; exprimă atitudinea subiectului enunțării față de conținutul semantic exprimat prin predicat, cel mai adesea, sau prin termeni care realizează alte funcții sintactice: poate, firește, desigur, fără-ndoială, cu siguranță etc.: „Probabil că cei mai mulți dintre spectatori n-au înțeles și în sală s-a făcut din
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Obișnuit cu mirosurile ierbii în floare, s-a speriat, firește, de mirosul de carne arsă.” (O. Paler, Galilei) Când, însă, preced verbe-predicat (sau componente ale predicatului) aceste adverbe sunt expresie a modalității, categorie sintactică prin care se exprimă atitudinea subiectului enunțării față de obiectul enunțării: conținutul semantic al enunțului. Sintagmele formate dintr-un adverb de modalitate și un verb sunt adesea sinonime cu sintagme modale morfologice; enunțul Poate că a plecat., de exemplu, este sinonim cu prezumtivul perfect Va fi plecat.9
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ierbii în floare, s-a speriat, firește, de mirosul de carne arsă.” (O. Paler, Galilei) Când, însă, preced verbe-predicat (sau componente ale predicatului) aceste adverbe sunt expresie a modalității, categorie sintactică prin care se exprimă atitudinea subiectului enunțării față de obiectul enunțării: conținutul semantic al enunțului. Sintagmele formate dintr-un adverb de modalitate și un verb sunt adesea sinonime cu sintagme modale morfologice; enunțul Poate că a plecat., de exemplu, este sinonim cu prezumtivul perfect Va fi plecat.9 Dintre celelalte unități
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ales predicatul; în structura sa intră atunci două verbe: un semiauxiliar (de modalitate, de aspect sau de temporalitate) și verbul principal (predicativ sau copulativ): „Trebuie să fi ținut bani berechet, gândeau toți băieții de prăvălie.” (E. Barbu) Semiauxiliarul dezvoltă „proiecția enunțării asupra enunțului.” Mai rar se realizează prin acest tip structural funcția de atribut: „... S-o confunde cu atâtea alte adrese pe care le șoptiseră atâția alți răniți, trăgând să moară, în ultimele luni.” (M. Eliade) Semiauxiliarul nu dezvoltă cu verbul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fundamentale, prin care se asigură comunicarea unui “întreg semantic”, în legătură cu specificul nivelului sintactic - predicația și, dintr-o altă perspectivă: a unor unități de structură a acestui întreg semantic. Unitatea fundamentală este enunțul, unitate finită în dezvoltarea textului lingvistic, rezultat al enunțării. Asumându-și predicația, enunțul comunică prin trei principale atribute: unitate de înțeles, unitate de structură, unitate prozodică. Dintre diversele unități de structură, identificabile din diferite perspective, propoziția se impune ca unitate minimală întrucât și întru cât reprezintă în structura și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
comunicării lingvistice: „Lacăte, cine te-a închis / La umbra marelui meu vis?” (T. Arghezi) sau raportul dintre destinatar și această realitate: „N-auzi cum bat și cheamă / în soare, clopote mari de-aramă?” (M. Isanos) În funcție de modul de desfășurare a enunțării, enunțurile interogative sunt: • directe, cu verbul interogativ implicit: „O, drum și ape, nor și dor, / Ce voi fi când m-oi întoarce la obârșie, la izvor? / Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?” (L. Blaga) sau explicit, în structura unor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Subiectul vorbitor își organizează enunțul sintactic ca expresie a capacității limbii de a provoca modificări în sfera realității extralingvistice. Planul semantic al enunțurilor imperative reflectă tocmai direcția în care urmează a se produce aceste modificări. În funcție de modul de desfășurare a enunțării, enunțurile imperative sunt: • directe; în enunțuri complexe: „Dormi! zise poruncitor.” (M. Eminescu) sau în enunțuri simple: „Vindecă-mă, suflete, / Vin-acasă, suflete / Adu leacuri, suflete.” (T.Arghezi) • indirecte; au caracter de imperative indirecte numai componente ale enunțului, propoziții dependente de un
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a predicației, • subiectul, concretizare nominală (pronominală etc.) a „obiectului” predicației. Factorul dinamic îl reprezintă predicatul. Expresie activă a predicației, el situează în timp componente semantice atemporale și descrie un anumit raport, variabil, între obiectul enunțului (al predicației enunțului) și subiectul enunțării (al actului lingvistic). Verbul devine predicat prin trecerea sa din starea pasivă a planului paradigmatic al limbii, unde ocupă o poziție lexicală (care-i asigură o identitate specifică, lexicală, la nivelul morfemului-rădăcină sau al temei) în cea activă a planului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
semnificanții unor semne lingvistice purtătoare de sensuri gramaticale. Morfemele de timp și de mod din structura verbului flexionat își au originea în chiar semantica gramaticală a verbului care și-a asumat predicația și reflectă raportul dintre coordonate ale comunicării lingvistice (enunțarea) și coordonate ale obictului comunicării (enunțul). Morfemele de persoană și număr stau în legătură cu intrarea verbului-predicat în relație sintactică cu un nume (pronume etc.)-subiect și reflectă raportul dintre protagoniștii enunțării (actului lingvistic) și protagoniștii enunțului. Componenta semantic-lexicală nu are, în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]