2,253 matches
-
o notă mai personală, deoarece analizează și discută materialul preluat de la alți autori. Asemenea predecesorilor săi, Olimpiodor consideră că Ecclesiastul a fost scris de Solomon, iar cînd ajunge la pasajele care i-au pus în dificultate încă de la început pe exegeții creștini, pentru că nu permiteau o interpretare morală, Olimpiodor susține că acestea nu conțin reflecțiile lui Solomon, ci ale personajului care îl simbolizează pe cel ce iubește această lume. Interpretarea operei, ca de obicei, este de tip alegoric și alexandrin. înaintea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
gustul pentru povestire și pentru prezentarea unor lucruri minunate din lumea înconjurătoare și mai ales din ținuturi îndepărtate cum sînt India și Orientul. în concordanță cu această preocupare pentru narațiune, Cosma se prezintă ca un literat și nu ca un exeget în sens restrîns, deși stilul său, în ciuda ambițiilor literare declarate, nu e foarte expresiv și are multe valențe populare, fapt pentru care, așa cum am spus, a fost criticat de Fotie; totodată, patriarhul bizantin consideră că și explicațiile geografice ale lui
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
interesate de miraculos, astfel încît, din această perspectivă, opera lui Cosma își găsește o justificare. Și, oricum, și la Cosma găsim indicii ale unei atitudini serioase, care nu se bazează pe improvizația de moment: el se bizuie mai ales pe exegeții antiohieni atunci cînd discută, cu competența pe care i-o permite formația sa, probleme de istorie biblică sau de interpretare a Psalmilor, ori legate de autenticitatea unor opere. Se pare că scriitorul nutrește un oarece interes chiar pentru cristologia lui
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
conținut. Există însă și considerații mai ample, care uneori sînt dezvoltate și ajung pînă la dimensiunea unor scurte tratate dogmatico-polemice. Ecumenius este adeptul exegezei de tip origenian. Scriitorul nu menționează nici un comentariu la Apocalipsă anterior operei sale, cu toate că citează diverși exegeți și, dintre autorii pe care i-a folosit, pe Josephus Flavius. Alte opere ale lui Ecumenius sînt cunoscute de multă vreme, însă cît anume din ele îi aparține într-adevăr lui este greu de precizat. Numele său apare, alături de numele
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Andrea di Cesarea: due letture divergenti dell’Apocalisse”, în AST (1981), pp. 388 și urm. 9. Andrei din Cezareea Nici măcar epoca în care a trăit Andrei, arhiepiscop de Cezareea, în Capadocia, nu constituie o informație absolut certă. în vremea acestui exeget, Ierusalimul se afla încă sub stăpînirea Imperiului Bizantin, deci Andrei a trăit înainte de 637, cînd orașul sfînt a fost cucerit de arabi. El polemizează cu Ecumenius, pe care nu-l menționează însă în mod clar, și spune că acesta e
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
acestei cărți. în epoca în care scria comentatorul, viața în această lume era plină de dificultăți și de lipsuri, fapt ce putea constitui o prevestire a Apocalipsei sau, mai degrabă, începutul ei. Andrei îi citează mai frecvent decît Ecumenius pe exegeții care l-au precedat, și în special pe cei mai vechi, ca Papias, Iustin, Irineu, Ipolit și Metodiu. Numai de două ori el se lasă în voia unor lungi digresiuni cu conținut dogmatic și în ambele situații atacă origenismul, contestînd
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din perioada anterioară sensuri de prevestiri ascunse în simboluri, precum: "garoafa roșie", "Eu sînt trimisul vremurilor noi", "macii roșii", "primăvara", "freamătul furtunii", semnificațiile unor profeții despre instalarea în România a regimului comunist". Acestei fraude interpretative i s-a adăugat, observă exegetul, și o rescriere discretă a unor producții mai vechi, cînd ele au fost introduse în culegerile de după "eliberare". A fost un tîrg reciproc avantajos. Pentru Beniuc, pentru că se putea înfățișa drept un bard comunist, într-o perioadă în care versificația
O struțo-cămilă ideologică (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17158_a_18483]
-
din Orașul pierdut are în centru un erou care se vrea în ipostaza de conducător al mulțimii răzvrătite, un fel de Ioan Botezătorul al României Mari". Creația lui Beniuc înainte de 1944 era angajată în slujba ideii naționaliste. Nu declara oare exegetul însuși că "eu îl consider pe Mihai Beniuc drept un reprezentant de marcă al naționalismului românesc în literatură"? Deși o angajare de alt tip decît cea comunistă, era totuși o angajare. Adică o producție cu un substrat tendențios, care depășea
O struțo-cămilă ideologică (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17158_a_18483]
-
Credința”, „Litere”, „Meridian”, „Reporter”, „Familia”, „Critica”, „Ideea românească”, „Facla”, „Păreri libere”, „Vremea”, „Linia dreaptă”, „Universul literar”, „Viața românească” ș.a. Se află în pagini de revistă eseuri și cronici literare sau plastice, versuri și fragmente de roman în care unii dintre exegeții operei sale au descoperit anticipări ale ideilor din teatrul său de după 1950. Debutul editorial s-a produs în 1931, cu placheta de versuri Elegii pentru ființe mici. Critica franceză (Philippe Sellier) va identifica aici ecouri din Francis Jammes și din
IONESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287581_a_288910]
-
teatrului modern, W.D. Lange, îl numea pe dramaturg „un călător solitar”. Ceea ce era exact, în sensul că scriitorul nu aderase la nici o mișcare literară a vremii și pe cele mai multe le trata cu nepărtinitoare ironie. Pe de altă parte, unii exegeți au avut dreptate să identifice în opera de dinaintea plecării în Franța a lui I. ecouri ale literaturii române moderne - de la Al. Macedonski, Tudor Arghezi sau Ion Barbu la Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade și (surprinzător) la Adela lui G. Ibrăileanu
IONESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287581_a_288910]
-
Sunt sintetizate o serie de note care particularizează literatura postmodernă (resurecția realului, ironia și parodia, biografismul, intertextul, textualismul, impuritatea genurilor, autenticismul, atenția acordată detaliului, preferința pentru banal, anodin, derizoriu, abolirea purității lirismului). În fața unui tablou deconcertant prin diversitatea de opinii, exegetul speră că unica soluție de cunoaștere a fenomenului este aceea de a integra fapte și de a „aproxima cu scepticism”. Ceea ce și face în antologia de texte însoțitoare și care ocupă cea mai mare parte a cărții, una cu declarat
DIACONU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286753_a_288082]
-
ori intelectuali din alte domenii decât literatura, de la Sainte-Beuve la Borges, Buzzati, Chagall ori Einstein, de la Titu Maiorescu la C. Fântâneru, Petre Pandrea, Valeriu Cristea, Nichita Stănescu sau Gabriela Melinescu. Ca și marele său model (E. Lovinescu), urmașul și luminosul exeget al „scepticului mântuit” are darul formulărilor pregnante și al pătrunderii în mijlocul fenomenului literar, într-un cuvânt, al intuiției critice lucide și elegante, de o aleasă urbanitate [...]. Lovinescu ar fi citit cu pasiune Scriitori români de azi și ar fi văzut
SIMION-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289682_a_291011]
-
imperii despre care am vorbit deja atunci când ne‑am referit la capitolul 2: Babilonia la sud, Imperiul Med la nord, Persia la est și Imperiul Macedonean la vest. Simbolismul animalelor asociate acestor imperii a suscitat dintotdeauna interesul bibliștilor și al exegeților. Care sunt sursele capitolului 7? Care este adevărata semnificație a figurilor teriomorfe? Iată întrebările la care aceștia au încercat să răspundă. În privința celei dintâi, au existat întotdeauna trei direcții în care a fost căutat modelul capitolului 7: mitologică, plastică și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce îl oprește”) ar fi, cum s‑a spus de multe ori, o aluzie la Imperiul Roman, dat fiind faptul că versetul următor se referă la împăratul roman. Pentru această interpretare optează, de exemplu, în zilele noastre, F. Sbaffoni. Alți exegeți au propus pentru participiul masculin ® 6∀ϑΞΠΤ< chiar persoana apostolului Pavel (O. Cullmann). Potrivit acestei interpretări, neutrul ar constitui o aluzie la misiunea apostolului de creștinare a tuturor neamurilor (a se vedea Mc. 13,10). Acest tip de decodare a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
20). Prin urmare, potrivit teoriei cercetătorului german, secțiunea apocaliptică s‑ar compune din exact trei variațiuni pe aceeași temă. Este curios însă faptul că schema lui Bornkamm nu include tocmai capitolele care prezintă interes pentru prezentul studiu, 12-14 și 17-19, exegetul considerându‑le elemente alogene sau adăugări ulterioare. O altă părere, mai simplă și mai potrivită intenției noastre, este cea a lui F.D. Mazzaferri. Acesta remarcă pe parcursul cărții anumite formule recurente sau de referință. Spre pildă, Mazzaferri observă că de fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștinismul nu poate nicidecum „să promoveze” o credință pe care Biblia nu o poate legitima. Orice „mit” creștin - în sensul pe care l‑am explicat deja în „Cuvântul înainte” - se regăsește în Vechiul Testament; de aici funcția esențială, indispensabilă chiar, a exegetului. Drept urmare, tradițiile mitologice, exegeza Scripturilor și istoria sunt elemente absolut necesare pentru înțelegerea nașterii anticristologiei „sistematice”. Expunerea lui Irineu despre Anticrist ocupă capitolele 25-31 ale cărții a V‑a a amplului tratat polemic Aduersus haereses; singurele versiuni integrale ale acestuia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe care îngerul o dă acestei vedenii, apoi 2Tes., încheindu‑și incursiunea scripturistică prin cuvintele lui Cristos (In. 5,43 și parabola de la Lc. 18). Așadar: un profet din Vechiul Testament, un înger, un apostol și Isus însuși. După acest climax, exegetul revine cu alte două scurte citate din Cartea lui Daniel, pentru a încheia, în manieră elegantă și impresionantă, cercul hermeneutic. Vom reveni asupra sensului acestei succesiuni de citate. Pentru moment, să ne oprim asupra unuia dintre acestea, semnificativ. Este vorba
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Nabucodonosor vor fi lovite deodată de o piatră căzută „de nicăieri” (Dan. 2,34), fără intervenția vreunei mâini: abscisus est lapis sine manibus et percussit imaginem in pedes ferreos et fictiles et comminuit eos usque ad finem (26,1). Exegetul citează, ca și mai devreme, versiunea lui Theodotion. El omite însă sintagma ƒ> ∠ Δ≅ΛΗ, „din munte”: piatra salvatoare se desprinde „din munte”, omisiune, credem noi, nu lipsită de sens. Este adevărat că adesea - asemenea multor alți Părinți, de altfel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se pare - potrivit căreia numărul Anticristului nu ar fi 666, ci 616. El pare să acorde o importanță deosebită acestei dezbateri. Într‑adevăr, dacă acceptăm varianta 616, prezentă într‑un anumit număr de manuscrise ale Apocalipsei, întregul eșafodaj anticristologic al exegetului se năruie; criteriul principal, al recapitulării (recapitulatio), nu mai funcționează. Antonio Orbe avansează o altă ipoteză, conform căreia numărul 666 ar face aluzie la salus carnis - materia va fi salvată prin a doua venire a Mântuitorului -, în timp ce numărul 616 implică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu doar pentru ei, ci mai ales pentru semenii lor. Tentativa lor orgolioasă de a determina numele exact al Anticristului riscă să îi coste propria mântuire. Ei sunt integrați din oficiu, de Irineu, în categoria falșilor profeți sau a falșilor exegeți: Toți cei care numai de dragul faimei deșarte hotărăsc nume conținând acest număr greșit, susținând sus și tare că numele scornit de dânșii aparține celui ce va să vină, aceștia nu vor sfârși nepăgubiți, întrucât, o dată, s‑au amăgit pe ei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
veni sub alt nume, atunci foarte ușor vor putea fi trași pe sfoară, [întrucât vor crede] că încă n‑a venit cel de care le este lor teamă (V, 30, 1). Anticristul va purta un nume, ca orice ființă omenească. Exegeții vanitoși de care vorbește Irineu propun însă o serie de nume, fapt care, în loc să simplifice, complică și mai tare lucrurile. Diversitatea ipotezelor contradictorii atrage prudența, chiar neîncrederea exegetului, căci ea amintește de diversitatea opiniilor și a teoriilor, adesea la fel de contradictorii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
V, 30, 1). Anticristul va purta un nume, ca orice ființă omenească. Exegeții vanitoși de care vorbește Irineu propun însă o serie de nume, fapt care, în loc să simplifice, complică și mai tare lucrurile. Diversitatea ipotezelor contradictorii atrage prudența, chiar neîncrederea exegetului, căci ea amintește de diversitatea opiniilor și a teoriilor, adesea la fel de contradictorii, ale filozofilor păgâni. El prezintă deci câteva soluții posibile, dar nu îndrăznește să aleagă una. Poziția sa nu este totuși cea a unui sceptic, cum s‑ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
totul nou în raport cu tradiția anterioară. Irineu face, încă o dată primul, sinteza între figura tiranului eshatologic și figura falsului mesia evreu. Anticristul zugrăvit de el va cuceri Ierusalimul, simulând, într‑o primă fază, protejarea coreligionarilor săi, după care va pustii lumea. Exegetul invocă, drept unică mărturie scripturistică, Ier. 8,16, făcând aluzie la omiterea lui Dan de pe lista triburilor din capitolul 7 al Apoc. (vv. 5‑8). Într‑un articol din 1995, „Antichrist from the tribe of Dan”, C.E. Hill analizează constituirea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
revarsă un nou torent de pasaje din Noul Testament referitoare, de data aceasta, la Judecata de Apoi: Mt. 10,35; Lc. 17,34‑35; Mt. 13,30; 25,33‑34; Lc. 2,34; 10,12; în fine, Mt. 7,21. Probabil, exegetul a avut sub ochi, după cum afirmă Antonio Orbe, un bogat volum de testimonia despre această temă. Pasajele citate sunt menite să demonstreze caracterul discriminator, în sens etimologic, al parusiei. Totul va fi adus la lumină, nimic nu va rămâne ascuns
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
oriental cu convingeri milenariste, neinteresat de cultura clasică păgână și care nutrește profunde antipatii față de Imperiul Roman. Acest personaj nu este autorul operelor cu caracter filozofic semnalate pe statuia descoperită pe Via Tiburtina. În cazul nostru este vorba de un exeget de înalt nivel, dovedind o bogată cultură biblică. În Com. Dan., Hipolit face trimitere, în două rânduri, la tratatul despre Anticrist: „Un studiu amănunțit al problemei Anticristului există deja într‑o altă lucrare. Nu dorim să rediscutăm această temă” (IV
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]