1,450 matches
-
3); coborî (3); depresiune (3); eșec (3); fugă (3); gaură (3); izvor (3); luncă (3); mică (3); pămînt (3); repede (3); abis (2); adîncime (2); a coborî (2); declin (2); distracție (2); frică (2); frumusețe (2); gol (2); greu (2); hău (2); început (2); înflorită (2); îngustă (2); liniștită (2); moară (2); natură (2); obstacol (2); pădure (2); plimbare (2); punte (2); rău (2); seacă (2); țară (2); trandafir (2); absentă; agitație; agonie; alerga; alergare; alunec; aluneca; alunecă; Ana; anevoiasă; ascensiune
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
salvează prin cultivarea neputinței. Un erou negativ. Laș, violent, înfricoșat de moarte. Prin urmare, cui să-i fie frică de Emil Cioran? Oricum, nu celui care se recunoaște în el. Sau celui ce recunoaște în el inconsistența devenită forță și hăul devenit lume. Tocmai de aceea, exasperarea poartă în spate masca exasperării, iar conștiința ironică a mimării, masca acestei conștiințe. Scrisorile sunt documentetc "Scrisorile sînt documente" Adevărul și postulatele contradictoriitc "Adev\rul [i postulatele contradictorii" Când este vorba despre un sceptic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vrut să devină și care se înșală cu iluzia adevărului privește și el cu nostalgie Ă dar cu o nostalgie mascată, flagelată, torturată Ă spre trecut. Oricum, în locul adevărului instituit prin angajarea în istorie, adevărul explorării neantului. Între ipostaze, un hău care trebuie el însuși umplut cu sens. Problema cu adevărat elocventă pentru destinul lui Cioran (în consecință, și pentru scrisul său) e ruptura, metamorfoza, coexistența chiar a ipotezelor care se exclud. Și Cioran e conștient, prea conștient, de toate acestea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sa. Și o construia tocmai pentru a se construi pe sine. Ciudat însă că, în aceeași scrisoare, Cioran vorbește despre „detașarea de lume” și de „presimțirea extatică”. De fapt, ciudat doar în măsura în care, între delir și detașare, identificăm o ruptură, un hău. În realitate, între ceea ce va căuta Cioran la Paris, adică „detașarea de lume” și „presimțirea extatică” pe de o parte, și beția simțurilor, adică vitalismul orgiastic pe de altă parte, diferența nu-i decât de instrumente, sau de cauze, nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
țin tocmai de o astfel de resorbire în privire. Asta înseamnă a asculta Bach, a rătăci pe drumuri de țară, a privi marea. Dar acestea sunt momente tranzitorii. Cioran nu se poate rupe de instinctul înțelegerii, care-l proiectează în hău. Asumarea suferinței urmează ca o răsturnare de valori. Este ea o mistificare? Este sensul pe care se întemeiază o mistificare? Greu de spus. „Bolnav de caducitatea universală”, „otrăvit cu ea” (III, 17), Cioran crede că are misiunea de „a-i
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
La un moment dat, am putut percepe acel nimic, acea realitate infinitezimală ce încă mă lega de conștiință (de conștiința de a fi viu). Eram în pragul morții? O clipă după aceea, nu mai eram nimic, mă prăbușeam în fundul unui hău, fără să simt nici cea mai mică spaimă. Poate că a muri este la fel de simplu” (III, 168). Cum caută cu disperare izbăvirea (și nu numai moartea îl îngheață, ci și „ideea că suntem cu toții aruncați într-un univers ratat” Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
admiră ei pe cel care știe să se roage!” (I, 156). Cazul lui Cioran însuși, care se simte alungat din Paradis și pentru că nu poate să se roage. De-ar fi știut, ar fi dispărut chiar conștiința care instituie ruptura, hăul dintre sine și rugăciune. E dezamăgit la un moment dat că trece pe lângă o biserică fără să fie tentat să intre și comentează: „Totuși, ar trebui să găsesc o formulă ca să mă pot ruga” (I, 168). Neputința de a se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cât despre ură, iată: „Ura e leacul plictiselii” (II, 313). Vorbim însă nu despre astfel de soluții, ci despre extaz. Nu despre salvarea eului, ci despre topirea lui în absolut. Nu despre vindecarea de plictiseală, ci, dimpotrivă, despre coborârea în hăurile ei, până acolo unde sinele se iluminează. Căci iluminarea pare, cum am văzut, posibilă. Și, pe lângă munca fizică, mersul pe jos, topirea în peisaj, de invocat din nou, ca situație exemplară, Bach. Mai ales Bach, dar nu numai el. Iată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului neant, pe care Cioran îl vede mai întâi în ceilalți, cu predilecție în propriul neam? Altfel, spus, nu cumva, distrugându-i pe cei asemenea lui, Cioran se luptă pentru întemeierea sinelui, având presentimentul hăului? În fine, să revenim la păcatele, teribile, ale tinereților. Cine este cel care le săvârșește? Cioran nu se mai recunoaște în ele Ă și nu pentru că între timp ar fi devenit neapărat altul, ci mai ales pentru că dorește să fie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și Ziua Crucii împărțeau anul calendaristic în două jumătăți antagonice: iarnă / vară, lumină / întuneric, fertilitate / sterilitate, viață / moarte.346 c. Imaginea-cronotop În legendele românești, șarpele este preexistent cosmosului, ridicându-se deasupra apelor primordiale odată cu Arborele cosmic: "La începutul începutului, din hău acela de ape, șarpele a ieșit odată cu copaciu acela mai mare din ape, încleștat în rădăcinile lui. Întrebat de Fârtat cine este, a căscat gura mare și a lepădat pe Nefârtat, care a răspuns în locul șarpelui: Cine să fie, ia
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Da nu a putut, că Fârtatu știa gândul șarpelui. Cum șarpele iscodea și urzea mereu împotriva Fârtatului, atunci Fârtatu l-a prins de coadă, l-a învârtit de două trei ori cum învârți un bici și l-a zvârlit în hău. Și a zis: Să te încolăcești în juru pământului de nouă ori și să-l aperi de prăpădul apelor."348 Șarpele primordial, de origine sacră, era antropomorf, iar prin "căderea" ontologică a fost supus, paradoxal, unui blestem întemeietor, fiind considerat o
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
plutesc străveziu de la un poem la altul, contribuind la întregirea spirituală a unei structuri eminesciene întârziate. Timpul hărțuit de devalorizarea omului, de devitalizarea orașului sunt elemente care vor genera setea de golul primar similar perfecțiunii. Așa explicăm evadările în lumea hăului și a mării în care trăirea este realizată cu voluptate, în timp ce moartea este tărâmul "nisipurilor mișcătoare"3 de aur ca la Eminescu. Ion Drăgănoiu "Aproape sonete", E. P. L., 1969; "Discurs împotriva metodei", Editura Eminescu, 1971; "Poeme mecanice", Editura Dacia, 1973
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Alexa Visarion a impresionat prin sensibilitatea artistică și forța cu care și-a condus rolul. Momentul final însă poartă în sine esența schimbării ireversibile: casa este golită până la limita existenței sale fizice. Pantalonii scenei sunt coborâți violent, lăsând privirii un hău imens peste care cortina de fier, cu zgomotul ei metalic, trimite la buldozerele sub ale căror șine acel univers va fi redus la o fină peliculă de praf. [...] Reinterpretarea textului într-o nouă traducere și adaptare, concepția regizorală, viziunea scenografică
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Am vrut să lucrez în teatrul lui, în această direcție exemplară de management. I-am spus: "Ai spectacole extraordinare, recunoscute în întreaga lume... Vreau să încerc și eu un spectacol cu o scenă goală, cu doi actori rămași singuri în hăul întunecat al scenei, după multe ore de la sfârșitul unei reprezentații". M-a privit, a zâmbit și a zis: "Încercăm". Există un mare risc în spectacolul meu, pentru că vizualitatea reprezentației se naște și se întreține doar prin jocul actorilor, prin acea
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
febril istoria. Atât de rapid se trece de la o pagină la alta? E așa de scurtă aducerea-noastră-aminte? Din adâncul memoriei fără nume străbate ideea că nici o ispravă nu scapă de eroziunea implacabilă a timpului, că totul cade până la urmă în hăul uitării. Totul, și atât de curând! S-a putut vedea, în răstimpul din Decembrie până acum, că noua cadență a duratei indică o frenezie fără egal, o precipitare evenimențială și că în noul curs al istoriei rămâne prea puțin loc
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
Notă În moliereză, detectivii care anchetează asupra "vieții mondene" a bărbaților dincolo de limitele căsniciei (dacă platnica e nevasta) sau ale altor cadre (nu le vom numi) se numesc "fouineurs de braguette". Cândva Nietzsche spunea că de-ți arunci privirea în hău, hăul își va fixa privirea în adâncul tău. Cei/cele cu ochii fixați asupra interjambei pizzoline ("o fi cocotier, o fi pălmaș, o fi poponaut") trebuiau să știe că același lucru se întâmplă când ochii (cei conectați la sistemul nervos
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
În moliereză, detectivii care anchetează asupra "vieții mondene" a bărbaților dincolo de limitele căsniciei (dacă platnica e nevasta) sau ale altor cadre (nu le vom numi) se numesc "fouineurs de braguette". Cândva Nietzsche spunea că de-ți arunci privirea în hău, hăul își va fixa privirea în adâncul tău. Cei/cele cu ochii fixați asupra interjambei pizzoline ("o fi cocotier, o fi pălmaș, o fi poponaut") trebuiau să știe că același lucru se întâmplă când ochii (cei conectați la sistemul nervos sau
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
prima dimineață/ a lumii, a luminii-n tot ce-s El e,/ genunea de-ntuneric și de ceață a trupului se umple în inele// de Crist-gând, Crist-simțire, Crist-viață,/ și-n mine nu-s eu, ci în toate-a' mele,/ din hău de-atomi pân' dincolo de stele,/ sângele cristic, proniata Față.// Toată puterea care ține cerul/ foc mi-e acum lăuntric, mi-a pătruns/ celulă cu celulă, fir cu fir// și mă trăiește însuți Adevărul,/ nimic nu-mi este de știut și-
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
limbă ce vorbește de la sine despre atât despre substanța sa profundă, cât și despre temeiul său, Întemeierea: "Cum în afară,-abisul de abise/ galactice nu poate fi ajuns,/ și-abisele-n lăuntrul meu închise/ n-adâncul celular nu-s de străpuns,// dar hăul de-aștri celui intim i se/ scrie-n afund și-i este cod ascuns/ lucrării de viață-n el promise,/ și-s astfel de realu-ntreg pătruns ,// așa, orice suflare-a mea și gând/ vibrează pân' la marginile lumii,/ schimbându-i
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
pulsul meu". Practic, totul este inclus în spațiul iradiant al acestei energii fundamental luminoase, chiar și când interfața poemului este ocupată de vocabule din aria semantică a întunericului, sau, în alt registru, a mâniei ("genunea de-ntuneric și de ceață", "hăul de-aștri", "sunt tunet legiuind!", "vâltoarea/ flăcării-n furie" etc.). Poezia scrisă de Nicolae Ionel se hrănește, baroc, dintr-o eternă meraviglia și se deschide cu toți porii spre "irișii-astralei vederi!". Referințe critice (selectiv): Ștefan Aug. Doinaș, Lectura poeziei (1980
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
căruia are devastatoare consecințe: "vorbele ce dau buzna spre mine/ zguduie geamurile ca o toacă/ nesiguranța a ajuns ca un plumb încins/ care vine din toate părțile deodată/ și parcă înaintez/ printr-o mare excesiv de sărată/ spre rugul aprins" (Prin hăurile foii). Întreg volumul denotă această suferință a scriiturii, procesul (auto)recluziunii forțate într-un spațiu al durerii, al cuvântului-durere, mai exact. Însemnele acestuia sunt, de regulă, anunțate tocmai de simboluri ale facerii și refacerii continue a textelor, contaminate de atributele
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
trufașe, spinoase, paranormale,/ anxioase, odioase,/ se admiră fiecare în geamurile spălate de ploaie./ Port coif de ziar, în mână cu o halebardă/ atârnă greu căldarea cu var/ deasupra ușii, la intrare/ imensa sală ne așteaptă, pătrundem voioși,/ și dispărem în hăul gropii sinilii/ cu tot cu pălării" (Vameșa). Histrionismul, autoironia și sarcasmul pot, într-adevăr, colora plăcut viziunea derizoriului cotidian. Referințe critice (selectiv): Adrian Dinu Rachieru, în "Luceafărul", nr. 15, 21 aprilie 1999; Gellu Dorian, în "Convorbiri literare", nr. 5, mai 1999; Cristian
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
dimineața/ înalt/ încheiat la nasturi și copci/ în aerul rece// în fața plutonului/ după o noapte plină/de vise pregătitoare/ fără vin sau femei// (o imagine mărită microscopic/ a unei molecule/cu bastonașe infuzori plasmă ocrotitoare// un ocean de libertate/ cât hăul/ unei lacrimi// o imagine vie)// bucurie liniștită/ când pieptul ți-e liber în brizele mării/ când sărată aripa vântului îți intră/ în nări/ când doar soarele lovește cu săgețile apei/ în ochi/ când doar glasul pescărușilor sfredelește-n/ urechi/ în
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
sosit cei de la Pompe Funebre Figurile lor promiteau să nu piardă timpul Mortul privea atent de pe masă părând să nu-i scape nimica Erau trei: unu' i-a dezlegat cârpa de sub bărbie și gura lui se holbă brusc ca un hău doi l-au apucat de picioare celălalt l-a prins - gest profesionist - de sub brațe Îl transportau deja într-o rână pe trepte Mortul era tot mai țeapăn mai pătruns de demnitate și opintelile celor trei - un balet fantast o înlănțuire
Poezie by Eugen Bunaru () [Corola-journal/Imaginative/8573_a_9898]
-
al spațiului religios trebuie să știi că imaginea trebuie să fie cea care transmite mesajul și îți subliniază textul. Sau foarte multe cadre generale; păi dacă arăți de departe un preot care îți vorbește, un om mic, negru, într-un hău, nu îl minimalizezi? Sau dacă abundă imagini de detaliu în care îi arăți exagerat grimasele și imperfecțiunile, nu distragi atenția telespectatorului? Acestea sunt elemente de care un redactor care mânuiește discursul religios în televiziune trebuie să țină seama. De asemenea
Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste by Liliana Naclad [Corola-publishinghouse/Science/1410_a_2652]