4,125 matches
-
dacă ținem seama de faptul că legilor li se asociază atributul necesității. Această impresie se destramă însă dacă admitem că expresia legi empirice stă la Kant pentru corelații care au atât o componentă a priori, cât și una empirică. Caracterizând intelectul ca „facultate a regulilor”, Kant precizează: „Regulile, întrucât sunt obiective (prin urmare, aparținând necesar cunoașterii obiectului), se numesc legi. Deși cu ajutorul experienței noi ajungem să cunoaștem multe legi, totuși acestea nu sunt decât determinări particulare ale unor legi mai înalte
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
obiectului), se numesc legi. Deși cu ajutorul experienței noi ajungem să cunoaștem multe legi, totuși acestea nu sunt decât determinări particulare ale unor legi mai înalte, dintre care cele mai înalte (cărora le sunt supuse toate celelalte) provin a priori din intelectul însuși...” 31. Statutul aparte al acestor legi, atât în raport cu cel al principiilor a priori, cât și cu cel al regularităților empirice, este afirmat în mod clar într-un important pasaj din CRP pe care l-am citat deja în sprijinul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
într-un important pasaj din CRP pe care l-am citat deja în sprijinul respingerii sugestiei că legile fizicii propriu-zise ar putea fi deduse pur și simplu din principii a priori ale filosofiei transcendentale și ale metafizicii corpurilor: Dar facultatea intelectului pur de a prescrie a priori fenomenelor legi prin simple categorii nu ar putea prescrie mai multe legi decât cele pe care se întemeiază o natură în genere, considerată ca legitate a fenomenelor în spațiu și timp. Legi particulare privind
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
două „Introduceri” la Cpj. Teza lui Buchdahl este că nu categoriile și principiile trancendentale reprezintă pentru Kant șansa necesității care distinge legile particulare ale naturii de generalizările inductive, ci ideile regulative ale rațiunii sau facultatea de judecare. Prin acțiunea principiilor intelectului se constituie doar o „natură în genere”, ca legitate a fenomenelor în spațiu și timp36, în vreme ce legile particulare ale naturii, care sunt obiectul cercetării în fizica propriu-zisă, ar fi produsul funcției unificatoare și sistematizatoare a rațiunii. Principiul transcendental al facultății
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cuprinsă în conceptul experienței posibile în general; al doilea este că rațiunea sau judecata atribuie naturii ordine, care este sursa legității empirice 37. Aceste două sensuri ar rezulta din distincția pe care o face Kant între cauzalitate, ca principiu al intelectului pur, și cauzalitate, ca idee regulativă a rațiunii. În calitate de concept transcendental, cauzalitatea face dintr-o suită de percepții care sunt asociate în mod constant o serie obiectivă de evenimente. Ca idee regulativă a rațiunii, ea exprimă cerința integrării tuturor fenomenelor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
material, putem integra generalizarea într-o ierarhie unificată”40. În exprimarea autorului, Kant ar fi oferit o explicație a acelei necesități care distinge legile de generalizările inductive, nu pe „calea descendentă” (route from above), adică pornind de la categoriile și principiile intelectului, ci pe „calea ascendentă” (route from belove), prin integrarea generalizărilor într-un sistem unificat. Acestei interpretări i se poate obiecta, și i s-a obiectat, că facultatea de judecare transcendentală are la Kant mai degrabă funcția de a integra într-
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
această facultate cu un concept al finalității naturii. „Finalitatea naturii” se exprimă în conceperea experienței ca sistem de legi, un sistem care se constituie prin subsumarea unor legi particulare date unor legi mai generale, care însă nu sunt date41. Spre deosebire de intelect, facultatea de judecare acționează potrivit „principiului afinității legilor particulare ale naturii”42. Îndeosebi din lectura capitolului IV („Despre experiență ca sistem pentru facultatea de judecare”) al „Primei introduceri” reiese că prestația specifică pe care Kant o atribuie acestei facultăți este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de judecare”) al „Primei introduceri” reiese că prestația specifică pe care Kant o atribuie acestei facultăți este unificarea experienței, integrarea legilor într-un sistem prin subsumarea unor legi empirice deja stabilite altor legi tot mai inalte. Natura se orientează după intelectul nostru doar în privința „legilor ei formale”, în virtutea cărora ea este obiect al experienței in genere, dar „cât despre legile particulare sau diversitatea și eterogenitatea lor, natura este liberă de toate îngrădirile facultății noastre legiferatoare de cunoaștere”. Kant precizează că interesul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care o cunoaștem prin experiență, cu natura în genere, ale cărei principii le cunoaștem a priori. În virtutea acestei relații de înrudire, corelații dintre stări reale, date în mod empiric, vor împărtăși acele trăsături definitorii ale legității care sunt proprii principiilor intelectului pur și principiilor metafizice ale științei naturii. Altfel spus, principiul afinității susține așteptarea unei continuități a formei legilor în trecerea de la principii a priori la legi empirice, precum și de la legi empirice de un nivel mai înalt de generalitate la legi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
aparte tocmai din acest punct de vedere. Așa cum am văzut, Buchdahl, ca și Kitcher și Butts dealtfel, nu crede că explicația dată de Kant necesității legilor fizice propriu-zise ar trebui să fie căutată în relația lor cu principiile și categoriile intelectului pur. Interpretarea lui pornește tocmai de la supoziția că problema legității empirice, ceea ce filosofii numesc problema lui Hume, nu va putea primi un răspuns satisfăcător pe baza categoriilor și principiilor „Analiticii”. Friedman, dimpotrivă, apreciază că nu există o alternativă la această
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
un nivel mai scăzut de generalitate, care servesc ca premise pentru derivarea unor legi empirice mai fundamentale și pot fi apoi deduse și corectate pornind de la ele49. Ideea centrală a interpretării lui Friedman este că aceste legi, legile pe care intelectul le cunoaște pe deplin a priori și legile fizice propriu-zise, constituie un sistem. Primele sunt caracterizate de Kant drept condiții formale de posibilitate a cunoașterii legilor lumii fizice în care trăim. Ele trasează granițele a ceea ce este posibil cu referire
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
după condițiile universale ale experienței”, atunci legea gravitației va putea fi apreciată drept necesară. Căci ea este în acord cu anumite corelații reale - legile lui Kepler - potrivit condițiilor formale ale posibilității experienței. Dacă, așa cum s-a arătat în Pmsn, principiile intelectului pur și legile a priori ale mișcării, în conjuncție cu relațiile empirice formulate de Kepler, conduc la legea atracției universale a lui Newton iar legile a priori și legea atracției permit derivarea rezultatelor stabilite de Kepler, conferindu-le astfel calitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
orice loc al spațiului și în orice moment al timpului. La întrebarea care este temeiul acestei deosebiri dintre cele două tipuri de judecăți, Kant răspunde că în cazul judecăților de experiență asocieri stabilite empiric vor fi subsumate categoriilor și principiilor intelectului pur. În lipsa unei asemenea subsumări, judecățile noastre empirice vor reprezenta doar „o înlănțuire logică a percepțiilor într-un subiect care gândește”. Afirmație care, în lumina explicațiilor date de Kant, va trebui înțeleasă în sensul că pentru un subiect anumite percepții
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a judecăților de experiență „nu înseamnă nimic altceva decât valabilitate necesară și universală”. Kant precizează de asemenea că toate judecățile empirice sunt, mai întâi, simple judecăți de percepție. Ele devin judecăți de experiență prin subsumarea „înlănțuirilor logice ale percepțiilor” conceptelor intelectului pur. Această subsumare explică valabilitatea obiectivă proprie judecăților de experiență, „corelarea universal valabilă și necesară a percepțiilor date” care „nu se întemeiază niciodată pe condițiile empirice”57. Propoziția „Când razele soarelui lumineză o piatră, ea se încălzește” este unul din
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
fel de necesitate, oricât de des ar fi fost observat de mine sau de altcineva acest lucru; nu se poate spune decât că percepțiile au fost în mod obișnuit legate între ele în acest fel.”58 Abia prin interveția conceptelor intelectului pur conștiința empirică a relației dintre acestea va fi legată într-o conștiință în genere, și în acest fel judecata va deveni o judecată universal valabilă. O asemenea judecată este judecata „Soarele încălzește piatra”. Ea nu exprimă o corelație constantă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
încălzește piatra”. Ea nu exprimă o corelație constantă a percepțiilor, ci o relație necesară a obiectelor. Judecățile de experiență sunt, așadar, posibile datorită principiilor a priori ale posibilității oricărei experiențe, caracterizate drept „propoziții care subsumează orice percepție conceptelor pure ale intelectului (potrivit anumitor condiții generale ale intuiției)”59. Kant nu spune mai mult. Unii comentatori și interpreți au afirmat că distincția formulată în acest fel în Pr. ar trebui socotită drept o expresie inadecvată a distincției kantiene dintre simple asociații constante
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Pr., nu ar fi, prin urmare, judecăți 61. Acesta este motivul pentru care distincția din Pr. nu mai apare în cea de-a doua ediție a CRP. Formularea dată de Kant, în § 19 al „Deducției transcendentale a conceptelor pure ale intelectului”, distincției dintre judecăți, ca raporturi obiectiv valabile, și raporturi dintre reprezentări, care se întemeiază pe legile asociației, ar indica în mod clar că așa-numitele „judecăți de percepție” nu sunt judecăți. Pe aceeași linie încă Erich Adickes afirmă că distincția
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și cel de corp nu este în acest caz una necesară. O asemenea judecată devine o judecată de experiență dacă percepțiile legate în mod empiric sunt raportate la forța de atracție și subsumate în acest fel conceptului de cauză al intelectului pur. Forma judecății, ca formă originară a raportării la obiect, este, prin urmare, comună atât judecăților de percepție, ca judecăți empirice subiective, cât și judecăților de experiență, ca judecăți empirice obiective 64. Longuenesse apreciază că în timp ce în Pr. sunt distinse
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
230.) 35. Vezi „Introducere la Critica facultății de judecare”, traducere de C. Noica, în Immanuel Kant, Critica facultătii de judecare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 396. 36. Buchdahl se referă la pasaje din „Prima introducere”, cum este acesta: „Intelectul însă, în acțiunea sa legiferatoare transcendentală cu privire la natură, face abstracție de toată diversitatea legilor empirice posibile. El ține socoteala, în ea, doar de condițiunile posibilității unei experiențe în genere, din punct de vedere formal. În intelect nu e de întâlnit
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
introducere”, cum este acesta: „Intelectul însă, în acțiunea sa legiferatoare transcendentală cu privire la natură, face abstracție de toată diversitatea legilor empirice posibile. El ține socoteala, în ea, doar de condițiunile posibilității unei experiențe în genere, din punct de vedere formal. În intelect nu e de întâlnit, prin urmare, principiul acela al afinității legilor particulare ale naturii.” (Ibidem, p. 405.) 37. G. Buchdahl, „The Conception of Lawlikeness in Kant’s Philosophy of Science”, în L.W. Beck, Proceedings of the Third International Kant
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu există o cunoaștere directă, nemijlocită, intuitivă. Kant contestă, mai întâi, că oamenii, ca ființe raționale imperfecte, posedă ceva de felul unei intuiții intelectuale. Prin aceasta el se delimitează net de raționaliștii dogmatici ai vremii sale, de genul lui Crusius. Intelectul omenesc poate doar să gândească, nu să intuiască. Tocmai în aceasta constă, după Kant, deosebirea dintre intelectul omenesc și intelectul divin. În al doilea rând, Kant neagă faptul că noi am putea obține cunoaștere prin intuițiile sensibile. Faptul că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
posedă ceva de felul unei intuiții intelectuale. Prin aceasta el se delimitează net de raționaliștii dogmatici ai vremii sale, de genul lui Crusius. Intelectul omenesc poate doar să gândească, nu să intuiască. Tocmai în aceasta constă, după Kant, deosebirea dintre intelectul omenesc și intelectul divin. În al doilea rând, Kant neagă faptul că noi am putea obține cunoaștere prin intuițiile sensibile. Faptul că nu a realizat această imposibilitate, orientându-se spre deducția empirică a conceptelor intelectului, constituia, pentru Kant, păcatul capital
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
felul unei intuiții intelectuale. Prin aceasta el se delimitează net de raționaliștii dogmatici ai vremii sale, de genul lui Crusius. Intelectul omenesc poate doar să gândească, nu să intuiască. Tocmai în aceasta constă, după Kant, deosebirea dintre intelectul omenesc și intelectul divin. În al doilea rând, Kant neagă faptul că noi am putea obține cunoaștere prin intuițiile sensibile. Faptul că nu a realizat această imposibilitate, orientându-se spre deducția empirică a conceptelor intelectului, constituia, pentru Kant, păcatul capital al filosofiei empiriste
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
constă, după Kant, deosebirea dintre intelectul omenesc și intelectul divin. În al doilea rând, Kant neagă faptul că noi am putea obține cunoaștere prin intuițiile sensibile. Faptul că nu a realizat această imposibilitate, orientându-se spre deducția empirică a conceptelor intelectului, constituia, pentru Kant, păcatul capital al filosofiei empiriste a cunoașterii din epoca sa. O formulare pozitivă a conceptului kantian al cunoașterii ar putea fi următoarea: nu există vreo altă intuiție în afară de intuiția sensibilă; aceasta oferă doar materia cunoașterii; o cunoaștere
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe care noi nu-l distingem de acea materie primă mai înainte ca un lung exercițiu să ne fi făcut atenți asupra-i și abili de a-l separa.8 Prin intuiție sensibilă sunt date cunoașterii omenești obiecte, prin conceptele intelectului acestea sunt gândite. Kant indică două surse și două componente ale oricărei cunoașteri despre realitate, și anume receptivitatea expresiilor și spontaneitatea conceptelor, respectiv intuițiile sensibile și conceptele pure ale intelectului. „Intuiția și conceptele constituie deci elementele întregii noastre cunoașteri, astfel
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]