1,962 matches
-
soarta fiicei lui, că n-a văzut-o vreme de șapte ani. Ce femeie cu capul pe umeri și-ar dori așa un bărbat? — Tu. Dar s-ar putea să fie prea târziu din câte aud. — Stevie, explodă Fran pe când parcau în fața redacției, să crezi că știi totul mai bine decât oricine altcineva o fi o calitate necesară unui ziarist, dar la fel de important e și să recunoști din când în când că te-ai înșelat. Nu sunt îndrăgostită de Jack Allen
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
demara taxiul. Pentru o fracțiune de secundă privirea ei o întâlni pe-a lui Laurence. El fu primul care întoarse capul. — Ne-am mirat că nu ți-ai dat seama mai devreme, spuse Carrie blând, descuindu-și mașina, care era parcată la câțiva metri mai încolo, în timp ce taxiul în care se afla Laurence dispărea. Halal ziaristă! Nu te ducea cu preșul, apropo. Chiar credea că e îndrăgostit de tine până să mă întorc eu. Vezi tu, eu îl înțeleg mai bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Au trecut prin pasaj și au luat-o la stânga pe o alee dosnică, întunecată. Pe partea stângă a aleii se înălța, pe o distanță destul de mare, un zid din beton cenușiu, de culoarea unui pântece de animal. Lângă zid era parcată o mașină neagră, care abia se zărea din pricina întunericului. — Roata din față, îi spuse cu voce spartă bărbatul cu pelerină. Străine, scoate sculele din mașină. Gaston, ascultător, și-a vârât trupul lui mătăhălos pe ușa deschisă pe jumătate. Mirosea a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
nu mai poate continua, căci izbucnește În plîns. SÎnt conștientă că Întreg trupul Îmi e amorțit, că nu mă pot gîndi la nimic, nu pot rosti o vorbă, nu simt nimic. Ne oprim la L’ Hôpital des Broussailles din Cannes, parcăm mașina și ne repezim În camera de urgențe. — Tom Cooper, spune Dan, pe un ton insistent, unei asistente aflate În spatele unui birou. Mon fils. Nous cherchons notre fils.1 Apoi, auzim: — Dan? Ne Întoarcem și Îi vedem pe Linda și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
Girofarul aruncă umbre albastre asupra a doi marocani sau indieni, care grăbesc pasul, ascunzându-se În umbra protectoare a unui camion. Strada e largă, iar numerele caselor nu pot fi citite În lumina galbenă a lampioanelor. Agenții trec pe lângă mașinile parcate În dreptul containerelor și pe lângă un ucenic care târâie În stradă doi saci negri plini cu resturile unui restaurant. Ajung În Piața Vittorio fără să fi descoperit numărul 17. Trec pe lângă colonade, din parc se aud ecourile unei Încăierări și sunete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
altă viață. Vreau să rămân acolo unde am fost. Singura noutate pe care o caut e Întoarcerea lângă tine. Zgomotul unei țevi de eșapament Îi zdruncină sistemul nervos: cu o atenție excesivă, ca nu cumva să zgârie caroseria mașinii, cineva parca În spațiul amenajat dinaintea acelui teren viran, Între alte câteva sute de mașini. Parcarea era chiar sub ferestrele dormitorului ei - apartamentul cu cea mai proastă poziție din tot turnul, singurul pe care portăreasa și-l putuse cumpăra din economiile ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
iar tăcerea Îl asurzea mai tare decât explozia pe care nu o auzise. Din păcate, nu era singurul martor al eșecului său. Ceilalți Îl așteptau În camionetă. Albă, răblăgită, cu apărătoarele pline de noroi, atârnând moi până aproape de asfalt, era parcată de cealaltă parte a străzii - cu motorul pornit, cu farurile stinse și cu portiera din spate deschisă. Abia făcuse un pas către camionetă, scuturându-și de pe hanorac cioburile de sticlă, care-l făceau să strălucească, cînd Zero auzi o bubuitură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
clădirii, o pată neagră ca un crater. Doar atunci Zero prinse portiera și o Închise, iar În interiorul camionetei se lăsă Întunericul. a patra oră Printre ușile de sticlă ale blocului turn ieși o femeie, Înfofolită Într-un impermeabil. Cum Antonio parcase chiar În fața intrării, pentru a putea supraveghea ferestrele apartamentului de la primul etaj, femeia fu nevoită să se strecoare prin spațiul strâmt dintre două mașini și Îi trecu pe dinainte. Când Îl văzu În mașină, obosit și atent pe locul șoferului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
O soție și un soț, cu copii mici, au la dispoziție orele nopții. Ochii Emmei rătăceau peste mașini, jos, În stradă, priviră tomberoanele ce dădeau pe dinafară, care așteptau de zile Întregi vizita gunoierilor. Apoi se opriră asupra acelei Tipo parcată chiar sub fereastra ei. Acea Tipo, atât de cunoscută, În care urcase de mii de ori, pe care o ciocnise de un tramvai, Într-o zi ploioasă, cu care ani de zile o dusese pe Valentina la antrenamente - În care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
de acasă Într-o zi de 23 decembrie, după ce Antonio plecase la slujbă. Îl Însoțise până la ușă, ca de obicei, Îl sărutase și ieșise la balcon așteptând ca el să dispară la capătul străzii. Mașina Panda a mamei sale era parcată În spatele Pieței Vittorio. Olimpia Îi era complice: Îi ceruse lui Antonio să dea voie copiilor să doarmă la ea, În acea noapte, pe motiv că după aceea trebuiau să plece la Santa Caterina, iar ea voia să le dea micuților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
o singură zi. Sasha Își numea elevii orfani, căci, deși aveau toți câte un părinte, uneori chiar trei sau patru, În funcție de felul În care se recompuseseră familiile lor, nimeni nu se ocupa cu adevărat de ei, În afara școlii unde erau parcați și distruși definitiv. Ieri descoperise cu nespusă părere de rău că nici unul dintre elevii de la a treia B nu călcase vreodată Într-o bibliotecă. — Plec, motănel, spuse Sasha, Întinzând mâna spre pisoi. Godot, conștient deja de iminentul abandon, pufni Înspre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
traversă baia, trecu prin deschizătura ferestrei și dispăru undeva afară, poate pe trotuarul de dedesubt. O privi În oglindă nemulțumită. Mi-a venit o idee. Te fac și mai atrăgătoare, spuse. Atelierul părea Închis, firma luminoasă era stinsă. Miria Își parcă scuterul În fața ușii și sună. Pe vitrină scria USE YOUR BODY, PAINT YOUR SKIN. Le deschise un tânăr care avea cel puțin douăzeci de ani, cu brațele tatuate ca Axel Rose. Miria Îl sărută pe gură atât de lung, Încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
colegele. Și oricum, ceilalți Își văd Întotdeauna de treburile lor. Dacă m-ar lua la palme, aici În mijlocul străzii, din miile de persoane care trec nici măcar una nu s-ar opri să mă ajute. Fiatul Tipo al lui Antonio era parcat neregulamentar, cu cheile În contact. În acești ani, Antonio Îi solicitase de cel puțin zece ori o „ultimă Întâlnire“. Începeau Întotdeauna cu implorări și promisiuni și se Încheiau cu țipete, lacrimi și amenințări. Despre cine mai vrei să vorbești? Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cunoscut niciodată, nu s-ar fi căsătorit cu el, nu l-ar fi iubit, noaptea Îl visa. Noaptea, fără a prevedea asta, fără a avea intenția să o facă, făcea dragoste cu el - așa cum făcuseră ani de zile În Fiatul parcat la umbra Palatului Verano. Simțea În coapsă apăsarea schimbătorului de viteze și Își vedea aievea mâna lipită de fereastra aburită. Și chipul lui Antonio sub ea, abandonat pe spătar, fericit. Și Îl simțea În ea - iute, dur, regulat și generos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
pună caseta cu Celentano - un artist pe care Îl cunoscuse aici În Italia, Îl aprecia mult -, dar Antonio Îi spuse că aparatul era stricat. Simțea În gât un nod dur, ceva ce-l Împiedica să Înghită. Ar fi vrut să parcheze la Ponte Milvio, să coboare pe malul solitar al fluviului, pe unde se plimbau bicicliștii și maratoniștii, și să o pună pe americancă să-i povestească orice tâmpenie - dacă se simțise bine la Roma, ce mai făcuse de când nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cilindrice pe pământul ars al acesteia semănat cu chiștoace de țigări cu fluturași de hârtie care făceau reclamă meniului restaurantului-pizzerie La Taverna del Duca. În piața pentru pietoni, mașinile invitaților erau totuși parcate: șoferii nici măcar nu se chinuiseră să le parcheze la marginea pieței. Le aranjaseră În centru, În jurul fântânii de secol XV, peste tot, căci oricum gardienii publici nu treceau pe acolo și n-ar fi amendat pe proprietarul vreuneia dintre acele berline care aveau pe parbriz autocolante pline de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
când dădeau publicitate, căci ambele aveau emisiune la aceeași oră, ce fel de program o mai fi și ăsta, mestecând pui cu salată singură În fața televizorului - căci nepoții nu au venit astăzi la prânz. Dumnezeu știe unde i-a mai parcat Emma, familiile din ziua de azi nu mai au nici o regulă, pe vremea mea, prânzul era sfânt, copiii mei dacă nu veneau pe la două, o luau pe cocoașă. Iar acum, că se terminase și telejurnalul, rămasă singură cu Mister Verità
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
școlii, Își luase fiul și dispăruse. Poate că părăsise Italia. Mama publicase fotografiile lor În ziare, le lipise În toate stațiile, În aeroporturi, În autobuze. Dar nu mai reușise să-i găsească. Apoi văzu mașina. Un Fiat Tipo, verde putred, parcată În zona interzisă din fața Bisericii San Salvatore in Lauro. Două gheare galbene Încătușau roțile din spate. Era mașina lui Antonio. Emma privi prin geamurile din spate ale mașinii. Încă mai era acolo canistra cu benzină așezată În spatele scaunului lui. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
suntem noi, cine ne caută În viața pe care o trăim vede doar umbra pe care noi o proiectăm. Dar noi nu suntem așa. Pe aleile din Gianicolo, prundișul scârțâia sub pașii lor. Un văl umed făcea să lucească mașinile parcate sub platani. Parbrizul Peugeotului lui Sasha era stropit de apă - ca de ploaie. Dar norii rătăceau și nu reușeau să se adune. Din când În când Învăluiau fața lunii, descoperind-o apoi Încet - diafană, ca o monedă. Emma Îi arătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Maja recunoscu un extinctor, un interfon, o scară extensibilă, o găleată. Până când În fața lor Începură să se contureze umbre nemișcate, care se iveau din Întuneric. Când se apropiară de ele, le recunoscu. Erau două, trei, zece vagoane agățate În convoi, parcate la capătul șinelor. — Asta voiam să-ți arăt, spuse Zero. Aprinse lanterna. Îndreptă fascicolul de lumină Înspre ferestrele opace, și apoi Îl coborî pe lateralele vagonului. Și atunci Maja văzu. Vagoanele erau albastre. Fuseseră albastre, căci acum lateralele lor erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cât și cum să vorbească nu doar cu ei, ci cu orice ființă crescută în afara regulilor sociale. Zogru nu putea să-l lase și să plece. Aproape că l-a luat pe sus și, în câteva minute, Andrei Ionescu își parca Loganul în fața barului Newton. Giulia aștepta încă. Trecuseră 40 de minute de la ora întâlnirii. Totuși, ea aștepta, spunându-și că la urma urmelor tot a ieșit în oraș, de ce s-ar căra dintr-un loc drăguț, deși în realitate spera
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
alt plan al existenței. În urma lor rămâneau șiruri de oameni, cu două înțepături mici pe gât, cei mai mulți speriați de moarte, și care alergau spre clinici și spitale, să afle dacă nu cumva au în sânge virusul ucigaș. Andrei Ionescu își parcase mașina în fața blocului și stătea lângă ea, zâmbind încă, în maioul lui galben și mov. Nu avea chef să intre în casă și, ca niciodată, nu se mai gândea la scris, la Academie, la violuri și oribilități, ci se bucura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
cea rea și să mă învoiască pentru ziua aia, i-am spus, deci, să se liniștească și să nu mai plângă, viața merge înainte. Când am ajuns pe strada cu cimitirul, am văzut că pe ambele părți ale trotuarului erau parcate mașini, poarta din fier forjat negru era larg deschisă, înăuntru, în jurul tarabei cu flori și a capelei, era foarte multă lume, toți aveau buchete de flori, buchete de flori și coroane cu panglici tricolore și negre și roșii, atunci am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
pe săptămînă, la fel ca Ronan Le Bihan sau fata care o ajuta pe Anne la cafenea. Dar cel mai asiduu, cel mai Înzestrat totodată, era incontestabil tînărul Kermeur, Nicolas. Yves se Încruntă văzînd mașina Méhari intrînd pe alee și parcînd lîngă terenul de tenis. Ce căuta Marie la el acasă? Se arătase cumva prea stăruitor În povestea cu autopsia? Nu, manevrase foarte bine și ar fi putut să jure că ea apreciase sincer noblețea lui sufletească. După cum ar fi putut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
privirea ochilor ieșiți din orbite și Încremeni la rîndul ei. Pe geamul exterior, două mîini ca niște lopeți alunecau mînjind sticla mată cu dîre sîngerii. Un chip care se strîmba se lipi de geam. Pierric. Mașina 4x4 a jandarmeriei era parcată În fața fabricii de faianță. Abia cînd Înțelesese că Pierric nu era rănit, că sîngele de pe mîini nu era deci al lui, și cînd Îl văzuse cum lovește frenetic cu arătătorul Într-un punct precis de pe harta insulei agățată pe perete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]