4,234 matches
-
și cele legate de data și locul convertirii sale la creștinism: Africa sau Bitinia? Unii cercetători asociază convertirea cu sărăcia în care se afla la un moment dat, în cetatea imperială. În tot cazul, el era deja creștin în vremea persecuției lui Dioclețian (303‑305), care însă nu l‑a afectat. În schimb, el a avut de suferit în calitate de retor și nu de creștin, de pe urma măsurilor represive luate de împăratul Galerius (stigmatizat în De mortibus persecutorum). În 315, Constantin îl cheamă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
valori sociale, culturale și religioase. Din perspectiva cercetării noastre, se impune să avem în vedere cronologia aproximativă a câtorva scrieri. Opera asupra căreia ne vom apleca, Diuinae institutiones, a fost scrisă între anii 304 și 311, în perioada imediat următoare persecuției lui Dioclețian, pe când Lactanțiu se afla la Nicomidia. Cât despre pamfletul vindicativ De mortibus persecutorum, acesta a fost redactat în anii 314‑315, imediat după marea schimbare. Epitoma la Instituțiile divine, o reelaborare rezumativă, după cum vom vedea, a amplei lucrări
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
toți cei care au prigonit religia creștină. Legenda dispariției lui Nero este creditată ca atare (trupul lui Nero a dispărut de pe fața pământului), dar cu o semnificație cu totul diferită de tradiția creștină anterioară. Epitoma Spre sfârșitul vieții, atunci când amenințările persecuțiilor au dispărut complet, Lactanțiu publică un rezumat al Instituțiilor, Epitoma, menită să răspândească aceste idei în cercul, cât mai larg cu putință, al populației păgâne. Cele câteva sute de pagini ale operei originale sunt extrem de reduse, concentrarea datelor fiind dublată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ci operează fragmentări deliberate. Într‑adevăr, nu poate fi întâmplător faptul că tema dispariției iminente a Imperiului Roman, amplu dezbătută în Institutiones, este pur și simplu omisă în Epitomă. Ceea ce apare ca o obsesie în varianta amplă, scrisă imediat după persecuția lui Dioclețian, lipsește (semnificativ totuși!) în versiunea restrânsă. Lactanțiu nu abandonează numai tema „căderii Romei”, ci, mai mult și decurgând din aceasta, tema datei eshatonului. Totul rămâne într‑o oarecare confuzie, desigur, conotată pozitiv, în raport cu noua situație politică. Antiimperialistul convins
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi atunci, cum n‑a mai fost de la începutul lumii până acum” (Mt. 24,21; cf. Dan. 12,1) Seria „derapajelor” lui Chiril se încheie cu învățătura despre martiriul superior al contemporanilor Anticristului. Cele două capitole (16 și 17) consacrate persecuțiilor din perioada de sfârșit a istoriei se reflectă unul în celălalt. Cel dintâi distinge între grupul credincioșilor „lași”, „inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să fugă de Anticrist, de teama apostaziei, și grupul credincioșilor care vor rezista
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înșele pe credincioși prin magie. Satan va fi înainte de toate un magician care va ucide sufletele și nu trupurile credincioșilor, care nu va persecuta omul din afară, ci omul lăuntric, conștiința însăși. Pentru a justifica din punct de vedere teologic persecuția finală, Chiril face apel, încă o dată, la Irineu: Dumnezeu va îngădui această ultimă persecuție îngrozitoare, nu pentru că ar fi neputincios în fața acesteia, ci pentru a separa „pe cale naturală” sămânța cea bună de neghină. Învățătura despre superioritatea martirilor vremurilor din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ucide sufletele și nu trupurile credincioșilor, care nu va persecuta omul din afară, ci omul lăuntric, conștiința însăși. Pentru a justifica din punct de vedere teologic persecuția finală, Chiril face apel, încă o dată, la Irineu: Dumnezeu va îngădui această ultimă persecuție îngrozitoare, nu pentru că ar fi neputincios în fața acesteia, ci pentru a separa „pe cale naturală” sămânța cea bună de neghină. Învățătura despre superioritatea martirilor vremurilor din urmă față de toți ceilalți martiri a fost posibilă din cauza noii atmosfere instaurate în comunitățile creștine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cea bună de neghină. Învățătura despre superioritatea martirilor vremurilor din urmă față de toți ceilalți martiri a fost posibilă din cauza noii atmosfere instaurate în comunitățile creștine odată cu domnia lui Constantin. Ne aflăm deja la cea de‑a treia generație după sângeroasele persecuții a căror amintire începe să se estompeze. Creștinii nu mai au noțiunea exactă a coșmarului trăit de predecesorii lor și, de aici, poate, această tendință de a situa în viitor „catastrofa exemplară” (în sensul de „paradigmatică”). O anumită diferență calitativă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezent la Hipolit. Pe de altă parte, Gennari se străduiește să descifreze aluziile referitoare la cariera politică a tiranului eshatologic, referindu‑se la cariera istorică a lui Iulian (început de domnie mai degrabă favorabil creștinilor; răsturnare de situație; schimbare politică; „persecuție” foarte subtilă; conivență cu iudeii; tentativă de reconstrucție a templului din Ierusalim etc.). Deși cuceritoare, ipoteza celor doi cercetători ar trebui consolidată, dat fiind că rămân nerezolvate numeroase probleme: locul compunerii apocrifei; mediul socio‑cultural (este aproape sigur că avem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înșelăciune” (11, 24). Va învinge oștirile Imperiului Roman și se va proclama rege al lumii: „Anticristul va fi singurul iudeu care va stăpâni peste întreaga lume”. Apoi se va instala în templu și se va pretinde Dumnezeu și va declanșa persecuțiile împotriva creștinilor (11, 34‑35). „Se va arăta cast, ca să câștige pe mulți” (11, 37) și „îi va ridica în cinste pe cei pe care îi va înșela”. Ieronim insistă asupra faptului că Anticristul va atinge culmea puterii mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
populis, et unctionem quae uncta est contra uniuersas nationes. Domnia Anticristului va dura trei ani și jumătate, perioadă care nu se poate asocia încetării cultului în templu din vremea domniei lui Antiochos Epiphanes, dat fiind că, potrivit spuselor lui Ieronim, persecuția desfășurată de acesta împotriva iudeilor „nu a durat decât trei ani”. Drept urmare, Porfiriu se înșală atribuind această profeție unui moment din trecutul istoriei iudaice. După trei ani și jumătate, adică o mie două sute nouăzeci de zile, Anticristul va fi dat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
grave asupra comunităților creștine din acea vreme, întrucât „conducătorii” considerau imperiul „etern”. „Dacă ar fi spus deschis și cu îndrăzneală: Anticristul nu va veni până ce nu va fi distrus Imperiul Roman, ar fi oferit astfel un foarte bun motiv de persecuție împotriva Bisericii, în zorii existenței sale” (ibid). În explicarea cuvintelor: „Pentru că taina fărădelegii se și lucrează” (2Tes. 2,7), Ieronim face apel nu la legenda lui Nero rediuiuus, ci la figura istorică a acestuia, pe care o consideră o schiță
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cărui declin și a cărui destrămare între cei zece regi va provoca totodată venirea Anticristului?”). Așadar, destrămarea Imperiului va atrage după sine venirea Anticristului, eveniment a cărui iminență este într‑o oarecare măsură garantată de înmulțirea și violența extremă a persecuțiilor din vremea autorului. În ultima perioadă a vieții sale, atunci când va îmbrățișa pe deplin doctrina montanistă, această atitudine antipolitică se radicalizează, dată fiind incompatibilitatea dintre domnia lui Cristos și cea a cezarului acestei lumi. Polemica antieretică și antiiudaică Dacă existența
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
autorului. În ultima perioadă a vieții sale, atunci când va îmbrățișa pe deplin doctrina montanistă, această atitudine antipolitică se radicalizează, dată fiind incompatibilitatea dintre domnia lui Cristos și cea a cezarului acestei lumi. Polemica antieretică și antiiudaică Dacă existența Imperiului, în ciuda persecuțiilor, este considerată mai degrabă un semn reconfortant, prezența masivă a ereticilor, proveniți din sânul aceleiași Biserici, confirmă apropierea sfârșitului și justifică cu prisosință evocarea numelui Anticristului. Prezența ereticilor este un element al polemicii prezent în toate perioadele activității lui Tertulian
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
1In. 2,18), acum și totdeauna, dacă nu cei care se ridică împotriva lui Cristos? Iată aceste erezii care tulbură Biserica, prin netrebnicia noilor lor învățături, nu mai puțin decât Anticrist care o va dezbina într‑o zi prin cruzimea persecuțiilor, cu singura diferență că persecuția naște mai puțini martiri decât erezia, apostați. Ideea apariției ereziilor în sânul aceleiași Biserici, foarte prezentă în cazul polemistului nostru, va fi reluată și aprofundată într‑un alt context de Ciprian și va deveni punctul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
totdeauna, dacă nu cei care se ridică împotriva lui Cristos? Iată aceste erezii care tulbură Biserica, prin netrebnicia noilor lor învățături, nu mai puțin decât Anticrist care o va dezbina într‑o zi prin cruzimea persecuțiilor, cu singura diferență că persecuția naște mai puțini martiri decât erezia, apostați. Ideea apariției ereziilor în sânul aceleiași Biserici, foarte prezentă în cazul polemistului nostru, va fi reluată și aprofundată într‑un alt context de Ciprian și va deveni punctul central al gândirii anticristologice a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dublului Cristos se reduce astfel la simpla prezență a lui Dumnezeu și a omului, unul în fața celuilalt, fără vreo comunicare reală între ei. Ciprian al Cartaginei În calitate de episcop, Ciprian se arată curtenitor față de stăpânire (preferând chiar să se ascundă în timpul persecuției lui Decius, decât să‑i incite pe credincioși la o revoltă antiimperială), dar intolerant față de schismatici. Îi consideră anticriști pe persecutorii păgâni și în mod special pe schismaticii novațieni. Ciprian vede în persecuții semnele apropierii celei de‑a doua parusii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
stăpânire (preferând chiar să se ascundă în timpul persecuției lui Decius, decât să‑i incite pe credincioși la o revoltă antiimperială), dar intolerant față de schismatici. Îi consideră anticriști pe persecutorii păgâni și în mod special pe schismaticii novațieni. Ciprian vede în persecuții semnele apropierii celei de‑a doua parusii. Cu toate acestea, spre deosebire de Irineu și Hipolit, el consideră această încercare esențială pentru identificarea falșilor creștini și pentru mântuirea adevăraților credincioși. Iată ce scrie el preotului Fortunatus (cap. 13): Cluduntur in persecutionibus terrae
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce scrie el preotului Fortunatus (cap. 13): Cluduntur in persecutionibus terrae, sed patet caelum: minatur antichristus, sed Christus tuetur: mors infertur, sed immortalitas sequitur; occiso mundus eripitur, sed paradisus exhibetur: uita temporalis extinguitur, sed aeternitas repraesentatur. („Pământul se închide din pricina persecuțiilor, dar se deschide cerul; Anricristul amenință, dar Cristos veghează; moartea se apropie, dar nemurirea îi urmează; celui care este ucis îi este răpită lumea, dar, o dată înviat, îi este dăruit raiul; viața trecătoare se termină, dar se deschid porțile veșniciei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se deschide cerul; Anricristul amenință, dar Cristos veghează; moartea se apropie, dar nemurirea îi urmează; celui care este ucis îi este răpită lumea, dar, o dată înviat, îi este dăruit raiul; viața trecătoare se termină, dar se deschid porțile veșniciei.”) În timpul persecuției, Ciprian trimite cu regularitate preoților și credincioșilor rămași la Cartagina scrisori în care îi îndeamnă la o rezistență cuminte, dar neclintită. Curând, apar în sânul Bisericii africane grave probleme de autoritate datorate lipsei de înțelepciune a duhovnicilor. Mulți creștini apostaziaseră
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trimite cu regularitate preoților și credincioșilor rămași la Cartagina scrisori în care îi îndeamnă la o rezistență cuminte, dar neclintită. Curând, apar în sânul Bisericii africane grave probleme de autoritate datorate lipsei de înțelepciune a duhovnicilor. Mulți creștini apostaziaseră în timpul persecuțiilor, ceea ce atrăgea după sine excluderea lor de la rânduiala împărtășirii. Pentru a fi deplin reintegrați în Biserică, ei erau obligați să se supună încercărilor de penitență și apoi să primească binecuvântarea unui preot. Aceasta era regula impusă chiar de Ciprian, susținut
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o parte a duhovnicilor și de apropiații celor morți ca martiri, în momentul în care aceștia încep să distribuie libelli, care ar fi avut puterea să îi declare pe lapsi nevinovați de apostazia lor. Aceeași situație (de data aceasta, ulterior persecuției) apare în sânul Bisericii Romei, dar aici, nu excesul laxismului se află la originea schismei, ci excesul rigorismului. Novațian, conducătorul dizidenților romani, dornic, probabil, să ocupe scaunul episcopal, nu se supune unui episcop (Cornelius) care alesese să se ascundă în timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apare în sânul Bisericii Romei, dar aici, nu excesul laxismului se află la originea schismei, ci excesul rigorismului. Novațian, conducătorul dizidenților romani, dornic, probabil, să ocupe scaunul episcopal, nu se supune unui episcop (Cornelius) care alesese să se ascundă în timpul persecuțiilor, în loc să se opună în mod deschis. De fapt, cele două mișcări dizidente, din Roma și din Cartagina, deși opuse în criticile aduse episcopatului, au același scop: să creeze concurență episcopatului pe cale de constituire. Iată, foarte pe scurt, cadrul istoric și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Augustin este cea care leagă profeția de la Dan. 9,24‑27 de parusie. Dacă ar fi fost astfel, spune exegetul, atunci Isus l‑ar contrazice pe Daniel, deoarece în „mica Apocalipsă” (Mt. 24,22‑23) se spune clar că zilele persecuțiilor vor fi scurtate din pricina sfinților: „Este oare posibil ca acestea [săptămânile] să fie scurtate așa încât să numere cu o săptămână mai puțin, iar această schimbare să arate neadevărată profeția care calculează cu atâta grijă numărul lor, vorbind chiar de ceva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în distrugerea templului. Fragmentul referitor la abominatio desolationis nu se referă deci la un moment eshatologic, ci la un moment deja consumat, cucerirea Ierusalimului de către armatele lui Titus, în 70. Un alt signum, atribuit de tradiție momentului eshatologic - scurtarea zilelor persecuției datorită sfinților -, este și el resituat în context și în cele din urmă, grație aceluiași „indiciu de fidelitate”, raportat la distrugerea templului. În sprijinul tezei sale, Augustin aduce două argumente principale: 1) profeția se referă la iudei; istoria iudeilor nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]