1,576 matches
-
mai ignorat gânditor de politică națională. Contrareacția la provocările moderniste și postmoderniste a fost, în țările islamice, fundamentalismul, cu declanșarea, in extremis, a jihadului rețelelor de tip Al-Qaida, în fața recursului armat al Statelor Unite. După Ziauddin Sardar, eroarea Vestului modernist și postmodernist constă în: "Modernitatea vede societățile tradiționale ca pe o înapoiere, trăind în trecut. Principiile esențiale ale tradiției sunt văzute drept cauza <<înapoierii>>, ca și cum ele, prin natura lor, nu ar fi capabile de schimbare. (...) Și în numele dezvoltării și progresului, cutumele tradiționale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar fi condamnată dispariției; ea trebuie să fie judecată "din perspectiva transmodernismului și înțeleasă cu propriile concepte și categorii". Pe de altă parte, fundamentaliștii islamici dovedesc, în mod paradoxal, că sunt nu mai puțin dușmani ai tradiției decât adversarii lor postmoderniști, căci constrâng tradiția la ideologie exclusivistă, sufocând-o. Sardar deplânge faptul că țările islamice sunt guvernate, în majoritatea lor, fie de ultramoderniști, fie de ultratradiționaliști, "nici unii, nici alții neavând înțelegere pentru transmodernism". În aceste țări sunt și mulți oameni deschiși
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să treacă peste disertațiile monodimensionale precum cele despre <<conflictul civilizațiilor>> sau <<sfârșitul istoriei>>". 6. Creștinism și transmodernism. Am văzut cum ar putea răspunde religia islamică la noile provocări ale istoriei, în epoca transmodernă, dar încă sufocată de sechelele moderniste și postmoderniste. Bineînțeles, civilizații afine transmodernismului se găsesc peste tot în lume, din India și Tibet până în Japonia și Brazilia. Baudrillard care a declarat Japonia "cea mai postmodernă țară din lume" din pricina simbiozei dintre modernitate și tradiție medievală, comitea o vădită confuzie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
istorică spre ortodoxie, spre islam, spre mozaism. Cu "diviziile" sale nevăzute, Papa Ioan Paul al II-lea a contribuit decisiv la căderea celei mai sumbre "religii" create de modernismul european: comunismul. În schimb, n-a reușit să-i convingă pe postmoderniștii ziditori ai Uniunii Europene să se recunoască creștini prin Constituția Europeană. Am mai spus-o, aceasta este marea înfrângere, marea neîmplinire a defunctului papă, recunoscut de mulțime, în ceasul ridicării la cer, drept sfânt. Karol Wojtyla 238 a avut structura
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
modernității, de la "școala" lui Karl Barth și până în zilele noastre. Se știe că se fac uriașe presiuni asupra papalității pentru "postmodernizare", în spiritul ideologiei "corecturilor", pentru recunoașterea homosexualității, pentru preoția femeilor și căsătoria prelaților, pentru "francmasonizarea" Bisericii etc. Presa italiană postmodernistă a declanșat o violentă campanie împotriva principalului candidat la scaunul pontifical rămas liber, cardinalul Joseph Ratzinger, devenit, totuși, Papa Benedict al XVI-lea, ca dovadă că Biserica știe să se apere și că e transmodernă. Mass-media postmodernistă a încercat să
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
etc. Presa italiană postmodernistă a declanșat o violentă campanie împotriva principalului candidat la scaunul pontifical rămas liber, cardinalul Joseph Ratzinger, devenit, totuși, Papa Benedict al XVI-lea, ca dovadă că Biserica știe să se apere și că e transmodernă. Mass-media postmodernistă a încercat să inducă ideea că Papa Ioan Paul al II-lea a fost deschis... postmodernității, dar că Joseph Ratzinger, nu este, cu atât mai mult cu cât vine din Germania lui... Hitler! Or, Papa Benedict al XVI-lea arată
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altă cale, o cale diferită de oricare alta". J. J. Fanella evidențiază particularități fundamentale care disting teologia de cultură, distincții pe care teologia occidentală se află în primejdie de a le pierde sau de a le estompa prin agresivitatea culturii postmoderniste în fața căreia teologia pare tentată de a fi ea însăși postmodernistă. E și motivul pentru care teologul rezervă transmodernismul exclusiv căii de cunoaștere transculturale a lui Dumnezeu. Dar, inevitabil, interzicând culturii accesul transmodernist al cunoașterii, oare nu o invităm pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
evidențiază particularități fundamentale care disting teologia de cultură, distincții pe care teologia occidentală se află în primejdie de a le pierde sau de a le estompa prin agresivitatea culturii postmoderniste în fața căreia teologia pare tentată de a fi ea însăși postmodernistă. E și motivul pentru care teologul rezervă transmodernismul exclusiv căii de cunoaștere transculturale a lui Dumnezeu. Dar, inevitabil, interzicând culturii accesul transmodernist al cunoașterii, oare nu o invităm pe aceasta la abandonul lui Dumnezeu, așa cum a și făcut cultura postmodernistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernistă. E și motivul pentru care teologul rezervă transmodernismul exclusiv căii de cunoaștere transculturale a lui Dumnezeu. Dar, inevitabil, interzicând culturii accesul transmodernist al cunoașterii, oare nu o invităm pe aceasta la abandonul lui Dumnezeu, așa cum a și făcut cultura postmodernistă? Neîndoielnic. Cred că nota cea nouă de maniheism gnoseologic în teologia transmodernistă e reflexul invers al tradiției teologice scolastice, care a dominat Occidentul și care a fost resusucitată ca teologie postmodernistă în contra apofatismului pentru care optase teologia negativă de la Karl
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la abandonul lui Dumnezeu, așa cum a și făcut cultura postmodernistă? Neîndoielnic. Cred că nota cea nouă de maniheism gnoseologic în teologia transmodernistă e reflexul invers al tradiției teologice scolastice, care a dominat Occidentul și care a fost resusucitată ca teologie postmodernistă în contra apofatismului pentru care optase teologia negativă de la Karl Barth încoace. Dar am văzut cum geniul teologic al Părintelui Stăniloae a depășit antinomia apofatic/catafatic într-un spirit cu adevărat transmodern, deși nu a utilizat termenul ca atare. În consecință
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de vehiculat, ca postmodernismul, fără să aibă nici o afinitate cu acesta. E ca și cum ai jura pe realismul socialist neavând nici o tangență cu proletcultismul. Altminteri, asemenea situații n-au lipsit în "obsedantul deceniu". Constantin Virgil Negoiță reprezintă cazul singular al unui "postmodernist" care se luptă strălucitor și răpune tocmai postmodernismul. Performanța aceasta merită cu asupra de măsură să fie remarcată, fiindcă ea deja a trecut neobservată, după mai bine de un an de la apariția cărții. Cu o asemenea experiență, eu, unul, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cărții. Cu o asemenea experiență, eu, unul, nu m-am mai întâlnit. Și încerc să-mi explic cum de a fost posibil. Mă întăresc în convingere de faptul că asemenea carte nu a stârnit reacții pe măsură nici din tabăra postmoderniștilor, nici a celor ostili conceptului. Primul meu gând e că autorul, nefiind filosof de formație și nici filolog, ci un remarcabil cibernetician, a trecut pe lângă regula confuciană a "rectificării denumirilor" (tcheng ming), atunci când cu adevărat se schimbă o paradigmă fie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
general. Exclud bănuiala că a vrut să rămână în modă (cum o fac mulți care se declară postmodernisști, dar n-au nici în clin, nici în mânec cu asemenea "canon"), fiindcă tocmai cu moda se războiește scriitorul. Probabil, singura concesie postmodernistă pe care o face Constantin Virgil Negoiță este renunțarea la semnele diacritice (în Împotriva lui Mango), ceea ce mi se pare o alegere comodă și iresponsabilă, chiar dacă și alții au renunțat la diacritice, fiindcă fenomenul poate avea consecințe nefaste asupra viitorului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
liberalism" din mișcarea New Age, pe fondul "eroziunii autorității deținute odată de morală și religie"243. Mai mult, tot în 2003, membri marcanți ai Grupului de Cercetări Interdisciplinare de pe lângă Academia Română au exprimat rezerve similare, cu atât mai mult cu cât postmoderniștii români sunt îndeobște "cei ce iau în derâdere valorile culturii Românilor". Începând, desigur, cu Eminescu, până la a fi numit "cadavrul din debara" (Patapievici) sau "idiotul național" (Călin Vlasie). Constantin Virgil Negoiță știe și asta (mai puțin de sintagma ultimă, emisă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
puțin de sintagma ultimă, emisă abia la începutul lui 2005). A citit faimosul număr 265/1998 al revistei Dilema și, firește, respinge teribilismele de acolo, punându-le, însă, pe seama "modernismului" lui Zigu Ornea, care i-ar fi atras pe tinerii postmoderniști într-o capcană. Efortul eroic, care te izbește la d-l Negoiță, este încercarea de a salva conceptul de postmodernism, golindu-l de conotațiile care l-au dus la deces și încărcându-l cu semnificațiile unei noi paradigme culturale, căreia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
În asemenea conjunctură, postmodernismul modern este bine ilustrat de transpunerea cinematografică după Kazantzakis realizată de Martin Scorsese, The Last Temptation. Reacția premodernă a venit cu filmul lui Mel Gibson, The Passion of Christ, împotriva căruia s-au ridicat în cor postmoderniștii moderni din zona political correctness. Echivalentul în literatură îl constituie cărți de felul celor semnate de E. P. Sanders (Figura istorică a Fiului) sau de Dan Brown (Codul lui Da Vinci). Dar sub masca templierilor lui Dan Brown sunt lesne de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și Ionesco. Datorită filmului lui Mel Gibson, apreciază Constantin Virgil Negoiță, postmodernismul premodern a obținut prima mare victorie mondială. În aceeași cheie hermeneutică îi citește pe Blaga, pe Borges și pe Nichita Stănescu. Așadar, provocarea d-lui Negoiță se adresează postmoderniștilor "care continuă, deghizat, modernul defunct". Este postmodernismul consacrat, în 1979, de Jean François Lyotard și recunoscut, ulterior, ca rescriere a modernității. Dar dacă formula postmodernism modern este tautologică, cealaltă postmodernismul premodern este ori oximoronică, ori un uluitor hibrid. Dincolo de terminologie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Universitatea Harvard?". Ba, îi contrazice Negoiță, el o predă de două decenii la Universitatea din New York, acolo unde Noica este cunoscut acum "ca marele, singurul adevărat postmodern", iar, în poezie, Nichita Stănescu e "marele, singurul adevărat postmodern"245. Cu siguranță, postmoderniștii autohtoni, care n-au nici o simpatie pentru Blaga, pentru Voiculescu, pentru Noica, pentru Nichita Stănescu, vor izbucni în hohote de râs. Ei nu se-ntorc la tradiție decât pentru a o parodia. Desigur, râsul ne așază bine în logica fuzzy
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o aparență! D-l Negoiță e surprins de "țipetele grotești ale evaluatorilor de serviciu", "observatorii culturali", urmași, sub mască postmodernă, ai scriitorului Mango. Cât îi privește pe dilematici, ei reprezintă un alt monopol, "cel al tinerilor zgomotoși care se declarau postmoderniști, fără să știe prea bine de ce, poate pentru că sună mai frumos"247. S-ar putea ca d-l Negoiță să-și facă iluzii, fiindcă în mentalul public toți aceștia sunt postmoderniști "pur sânge". Dacă ar fi așa zice domnia sa -, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
alt monopol, "cel al tinerilor zgomotoși care se declarau postmoderniști, fără să știe prea bine de ce, poate pentru că sună mai frumos"247. S-ar putea ca d-l Negoiță să-și facă iluzii, fiindcă în mentalul public toți aceștia sunt postmoderniști "pur sânge". Dacă ar fi așa zice domnia sa -, nu i-ar respinge pe "premodernii" de felul lui Noica sau Grigore Vieru. Crede, de aceea, că e la mijloc o gravă confuzie: "Important este că cei ce se autointitulează postmoderniști în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sunt postmoderniști "pur sânge". Dacă ar fi așa zice domnia sa -, nu i-ar respinge pe "premodernii" de felul lui Noica sau Grigore Vieru. Crede, de aceea, că e la mijloc o gravă confuzie: "Important este că cei ce se autointitulează postmoderniști în România, grăbind să folosească cuvinte folosite de alții, fără să aibă răbdare să le priceapă, fac o imensă greșeală"248. Dar dacă greșeala e a lui Constantin Virgil Negoiță? Este adevărat că tinerii postmoderniști români au preluat conceptele de la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că cei ce se autointitulează postmoderniști în România, grăbind să folosească cuvinte folosite de alții, fără să aibă răbdare să le priceapă, fac o imensă greșeală"248. Dar dacă greșeala e a lui Constantin Virgil Negoiță? Este adevărat că tinerii postmoderniști români au preluat conceptele de la Noua Stângă Americană, dominatoare în pseudoștiințele sociale promovate prin catedrele ocupate de troțkiști "protejați de democrația americană". Dar asta se-ntâmplă într-o țară care a rămas majoritar premodernă, spre deosebire de Europa, care a devenit majoritar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ales bine, fiindcă Agopian trece drept un fruntaș al postmodernismului optzecist. Or, după canonul d-lui Negoiță este un "modern", nicicum un postmodern. Să mai luăm în calcul celebra declarare a morții lui Dumnezeu. Or, aceasta a fost supralicitată de postmoderniști, după ce devenise loc geometric al ideologiei comuniste. Și ceea ce este abuziv vine dintr-o flagrantă denaturare a enunțului nietzschean, deoarece gânditorul german n-a părăsit niciodată logica trivalentă a creștinismului, deși credea contrariul. Ar mai fi și piatra de încercare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
denaturare a enunțului nietzschean, deoarece gânditorul german n-a părăsit niciodată logica trivalentă a creștinismului, deși credea contrariul. Ar mai fi și piatra de încercare a atitudinii față de național. Modernismul radical comunisto-internaționalist a repudiat națiunea. La fel fac astăzi urmașii postmoderniști "liberali". Dar în viziunea lui Constantin Virgil Negoiță, postmodernismul este recuperator nu numai al sacrului, dar și al originilor, direct legate de național. Cei mai buni intelectuali români veniți în America, amintește autorul, nu-și uită rădăcinile, ci le impun
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
numai al sacrului, dar și al originilor, direct legate de național. Cei mai buni intelectuali români veniți în America, amintește autorul, nu-și uită rădăcinile, ci le impun creator. Exemplul lui Mircea Eliade este departe de a fi singular. Dimpotrivă, postmoderniștii din Țară se leapădă zgomotoși de specificul național, ca Ion Bogdan Lefter și ca mulți alții. Oare și după aceste probe d-l Negoiță va continua să parieze pe conceptul de postmodernism ? Tot ce se poate, fiindcă optează pentru redefinirea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]