9,450 matches
-
înseamnă a cădea în genunchi imediat ce suntem contraziși de cineva de sus. Este abnegație, dar nu căință sau renunțare la propria identitate. Umilința presupune curaj, iar curajul înseamnă a nu avea teamă nici chiar de conflicte publice, de a fi răniți sau de a răni (rănile sunt adesea inevitabile în ambele sensuri). Sunt convins că nu doar statul, ci și Biserica au nevoie de persoane care să aibă respect de sine și o cultură a conflictului sănătoasă. Este binecunoscut că apostolul
Ceea ce cred by Hans Küng [Corola-publishinghouse/Administrative/910_a_2418]
-
genunchi imediat ce suntem contraziși de cineva de sus. Este abnegație, dar nu căință sau renunțare la propria identitate. Umilința presupune curaj, iar curajul înseamnă a nu avea teamă nici chiar de conflicte publice, de a fi răniți sau de a răni (rănile sunt adesea inevitabile în ambele sensuri). Sunt convins că nu doar statul, ci și Biserica au nevoie de persoane care să aibă respect de sine și o cultură a conflictului sănătoasă. Este binecunoscut că apostolul Pavel și unii sfinți
Ceea ce cred by Hans Küng [Corola-publishinghouse/Administrative/910_a_2418]
-
afirmativ din cap. Toată lumea din Madrid cunoștea reședința contelui de Bristol, ambasadorul Angliei. — Treaba trebuie să pară, continuă mascatul, atacul unor bandiți oarecare asupra celor doi călători. Asta presupune jaf: prin urmare le luați tot. Ar fi bine să-l răniți pe cel mai blond și mai arogant, care este și cel mai În vârstă; o crestătură Într-un picior sau un braț, dar nu prea gravă. În ce-l privește pe cel mai tânăr, e de ajuns să-l faceți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
a da din umeri. — E tot aia, zise. Iar pe colegul meu nu pare a-l deranja prea mult schimbarea planurilor. — Chiar Îmi face plăcere, preciză italianul, mereu zâmbitor. — Mai mult, ne ușurează treaba, continuă Alatriste, cumpănind bine lucrurile. Să rănești unul sau doi oameni, noaptea, e mai complicat decât să-i răpui. — Arta simplității, Întări celălalt. Dar acum căpitanul Îl privea țintă pe mascat. — Ceva Însă mă pune pe gânduri, zise Alatriste. Cavalerul care a plecat adineaori pare a fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
spre celălalt tânăr, că era pe punctul să cadă, ca perfectul imbecil ce era, Într-o nouă capcană a aventuroasei sale vieți. Sărea În ochi că italianul se distra de minune. Putea să-l fi terminat de câteva ori pe rănit, dar se amuza chinuindu-l cu false atacuri și fente, de parcă găsea o plăcere În amânarea loviturii definitive și mortale. Părea un motan negru și jigărit jucându-se cu șoricelul Înainte de a-l Înfuleca. La picioarele lui, cu un genunchi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
șut, o luă la fugă dispărând În Întunericul drumeagului ca o umbră printre umbre. Iar râsul lui se auzi după Încă un moment, din depărtare, precum cea mai sumbră dintre prevestiri. Cei doi englezi Cel mai tânăr nu era grav rănit. Însoțitorul lui și Diego Alatriste Îl duseră mai aproape de fanarul pe care Îl aprinseseră din nou; și acolo, sprijinit de zidul grădinii carmeliților, Îi cercetară rana făcută de italian: una din zgârieturile acelea superficiale, sângerând spectaculos dar fără consecințe, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
preciză el. Cu asta Alatriste era Întru totul de acord. — Capul meu, murmură. De pildă. Dacă englezul captase ironia, nu păru să-i dea atenție. Cugetă din nou. — Prietenul meu are nevoie de puțină odihnă. Iar individul care l-a rănit s-ar putea să ne aștepte ceva mai Încolo... Iarăși Încercă să-l studieze mai bine pe cel din fața lui, străduindu-se să cumpănească proporția de conspirație și de sinceritate din atitudinea sa. La sfârșit ridică din umeri, dând de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
spadă. Englezul Îl mai privi țintă câteva clipe. În ochii lui albaștri, un aer disprețuitor luase locul spontaneității surprinse din primele momente de după lupta din fundătură. Avusese timp să rememoreze, și ideea că fusese la cheremul unui spadasin necunoscut Îi rănea amorul propriu. De aici acea recentă aroganță pe care Alatriste nu i-o văzuse deloc atunci când, la lumina fanarului, Își Încrucișau spadele. Cred că nu mai avem nimic de Împărțit, spuse În sfârșit englezul. Și, Întorcându-se brusc cu spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
căpitanul era avertizat din plin de Împușcătură, iar când i-am aruncat spada pe deasupra bărbatului care era În fața mea - sau pe deasupra locului unde fusese bărbatul care Înainte se afla În fața mea -, sărea deja spre ea, ferindu-se să nu-l rănească și Înhățând-o de cum atinse pământul. Atunci luna se ascunse din nou după un nor. Am lăsat să cadă pistolul descărcat, l-am scos din pieptar pe celălalt și, Întors spre cele două umbre care se repezeau la căpitan, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
să-și reconsidere situația. Aruncă o privire trupului inert al celuilalt spadasin. Apoi se uită spre locul unde mă aflam eu, căzut, lângă cel de al treilea zbir, care abia de mai mișca pe pământul gol. Pesemne că era grav rănit de Împușcătura mea, fiindcă Îl auzeam gemând Încet și cerând spovedanie și Împărtășanie. Nu, conchise italianul. Cred că ai dreptate domnia ta. În noaptea asta nu-mi convine. Dădu să plece, și În aceeași clipă Își jucă În mâna stângă pumnalul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
străzii, se hotărî să Întoarcă spatele. — Ah da, zise când era gata să dispară În umbră. Numele meu e Gualterio Malatesta, ai auzit?... Și-s din Palermo... Vreau să-ți amintești bine toate astea când te voi omorî! Bărbatul grav rănit de Împușcătură continua să ceară Împărtășanie. Avea umărul complet dislocat și osul claviculei sfărâmate apărea prin rană, făcut zob. Nu mai avea mult până să dea colțul ca să se Întâlnească cu stăpânul lui, Diavolul. Diego Alatriste Îi aruncă o privire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
marelui Henri al IV-lea Bearnezul, deci franțuzoaică, se dădeau În vânt după ea. Domnul meu, al Patrulea Filip, după cum se știe, era excelent călăreț și țintaș, mare amator de vânătoare și de cai - Într-o zi unul a fost rănit de moarte sub el, pe când regele ucidea cu mâna lui trei mistreți -, și așa l-a imortalizat În picturile sale don Diego Velázquez și În versurile lor mulți dramaturgi și poeți, precum Lope de Vega, don Francisco de Quevedo, sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
nu i s-ar fi Încurcat În capă. Se răsuci lansând mulinete și fandări În dreapta și În stânga; Îi făcu să dea Înapoi pe doi din potrivnici, Își Încrucișă spada cu unul și daga cu altul, și simți că cineva Îl rănise la cap: tăișul ascuțit și rece al lamei și sângele șiroindu-i Între sprâncene. Ai Încurcat-o, Diego, Își zise cu ultimul rest de luciditate. Pân’aci ți-a fost. Adevărul e că se simțea la capătul puterilor. Brațele le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
lui teribilă pe care și-o rezerva de obicei pentru versuri, și care, În Împrejurări ca aceea, țâșnea și din vârful spadei. Șarja lui violentă și neașteptată Îi făcu să șovăie câteva clipe pe atacatori, ba chiar reuși să-l rănească pe unul cu o teribilă lovitură care Îi străpunse banduliera de piele a sabiei și umărul. Apoi adversarii Își reveniră din surpriză, se repeziră din nou, și aerul se umplu de șuierul și scânteile scoase de lame. Până și actorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
entuziasmat de spectacol. Pe don Francisco de Quevedo Îl lăsară să plece din ordinul personal al regelui, căruia pesemne Îi plăcuse ultimul lui sonet. Din cei cinci spadasini, doi scăpară În vălmășagul intervenției, pe unul Îl purtară pe sus fiind rănit destul de grav, iar doi fură arestați odată cu Alatriste și aruncați Într-o celulă de lângă a lui. Plecând cu Saldaña dimineața, căpitanul trecuse prin fața acelei celule. Goală. Contele de Olivares continua să se concentreze asupra scrisorilor și informațiilor, pe când căpitanul privea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
Își consulta mai departe hârțoagele cu minuțiozitatea unui funcționar. — Lăsat la vatră după bătălia de la Fleurus pe motiv de rană gravă și onorabilă... continuă Olivares. Acum se uita la oblojeala de pe fruntea căpitanului. Ai o anumită tendință de a fi rănit, după câte văd. — Și de a răni, Excelență. Diego Alatriste se sumețise puțin, răsucindu-și mustața. Era limpede că nu-i plăcea să-i fie luate În râs rănile, de nimeni, nici măcar de cel care putea să-l trimită la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
unui funcționar. — Lăsat la vatră după bătălia de la Fleurus pe motiv de rană gravă și onorabilă... continuă Olivares. Acum se uita la oblojeala de pe fruntea căpitanului. Ai o anumită tendință de a fi rănit, după câte văd. — Și de a răni, Excelență. Diego Alatriste se sumețise puțin, răsucindu-și mustața. Era limpede că nu-i plăcea să-i fie luate În râs rănile, de nimeni, nici măcar de cel care putea să-l trimită la execuție chiar În clipa aceea. Olivares studie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
ceva care are de-a face cu amintirea și care revine când și când, raportându-se la anumiți stimuli. Adevărata lipsă este constantă, este temeiul existenței noastre. Dar cum poți vorbi despre asemenea lucruri într-un dictafon fără să-i rănești de moarte pe toți cei pe care i-ai iubit în viața ta? Prin urmare, aș dori să pot vorbi despre lipsă fără să pătez câtuși de puțin, de pildă, amintirea iubitului meu tată, care hotărâse că Biblia lui Doré
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
directoarea. Eu îi înțeleg oricum. S-au dezis cu adevărat de mine? am întrebat. Atunci ea a zâmbit doar un pic mai mult, fără să spună nimic altceva. De bună seamă, înțelegea că mă întristasem și nu voia să mă rănească fără rost. Dar la sfârșit a spus: Ei înșiși au luat hotărârea. Da, s-au dezis. Așa au ieșit valizele mele din pivniță. Nu se întâmplase nimic cu ele de când fuseseră împachetate. Nu mucegăiseră și nu se rupseseră, deși erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
răspuns. Am din ce trăi. Stau pe propriile mele picioare. Și dacă te-ai legat de mine? a mai întrebat. Niciodată nu m-am legat cu adevărat de altcineva decât de tatăl meu, i-am explicat. Nu intenționam s-o rănesc, dar nu puteam să nu fiu sincer. Vei fi îngrozitor de singur, a mai zis ea. Da, am spus eu. După toate probabilitățile, voi fi singur. Dar, într-un fel, eu sunt ales. Și când ești ales, atunci trebuie să treci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
încăpățănatului „Dog”, a superinteligentului „Bătescu”, a glumețului „Paingu”, a unui hâtru „Titi Paracliseru”, a visătorului „Cerliber”, a seriosului „Makki” sau a altor nume ciudate, pe care și le mai aleseseră unii. O mira vehemența unora, o uimea agresivitatea altora, o răneau atacurile asupra unor minorități sau religii, altele decât cea ortodoxă, asta pentru că era o ființă empatică; îi plăceau unii dintre cei care postau pe forum pentru inteligența argumentelor, pentru calmul lor, pentru faptul că erau documentați sau își trimiteau interlocutorii
KARMA. NOPŢI DE MĂTASE by DANIEL DRAGOMIRESCU MARIA ARDELEANU-APŞAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1614_a_2969]
-
înțepă în trecere Arm pe Bart. Știu doar că Dumnezeu nu putea să lase o minte atât de luminată în întunericul necredinței sau în cenușiul unei credințe plăpânde. Descartes avea o nepoată la care ținea foarte mult, care a fost rănită la un ochi, rana a început să supureze și fata avea dureri îngrozitoare. Nepoata a decis să se ducă la catedrala din Lourdes, loc al multor vindecări miraculoase, și Descartes a însoțit-o. Acolo un preot a atins ochiul fetei
KARMA. NOPŢI DE MĂTASE by DANIEL DRAGOMIRESCU MARIA ARDELEANU-APŞAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1614_a_2969]
-
Trebuia oare să iubesc și să trăiesc acele clipe, fără să mă gândesc la viitor? Am crezut că am o perfecțiune lângă mine, când orice om poate avea căderile lui? Când perfecțiunea nu există? Căci ființe căzătoare suntem... Am fost rănită, pentru că am așteptat, pentru iubirea dăruită, la fel de multă iubire? Dar să fie asta o greșeală? Sau am uitat, am uitat că suntem ființe căzătoare... Ar trebui oare, acum, să divorțez? Cu ce minte trebuia să raționez, când mi-a fost
KARMA. NOPŢI DE MĂTASE by DANIEL DRAGOMIRESCU MARIA ARDELEANU-APŞAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1614_a_2969]
-
asta. Ce va fi cu noi doi ? Știu că nu știu ! Atât pot să-ți spun acum, cu sinceritate... Nici ție nu ți-a fost bine fără mine..., strecură Liviu cu un aer foarte spășit. M-a durut, m-ai rănit, ai făcut totul ca să mă împingi spre altcineva! De ce ne dă Dumnezeu inimi atât de mari, dacă în ele trebuie să încapă o singură iubire?! Karma, karma... Te prinde în roțile ei și nu ai cum să mai scapi! Încep
KARMA. NOPŢI DE MĂTASE by DANIEL DRAGOMIRESCU MARIA ARDELEANU-APŞAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1614_a_2969]
-
fereastră. Gândurile lui rămăseseră însă în casă, mai precis în dormitor. Brusc, realiză că nu era fericit. Se aruncase în brațele Cameliei, mai precis Camelia se aruncase în patul lui, și el se lăsase, orb și surd, dus de val, rănit de plecarea lui Arm. Crezuse că asta poate fi iubire și că va fi mulțumit toată viața, căci asta dorea el, o căsnicie pentru toată viața... Și nu era. Acceptase multe compromisuri de dragul unei căsnicii pe viață, căci asta dorise
KARMA. NOPŢI DE MĂTASE by DANIEL DRAGOMIRESCU MARIA ARDELEANU-APŞAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1614_a_2969]