KorAP: Find »[drukola/base=ritualic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...45 46 47 ...54 >

1,349 matches

Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828

și la nivelul meta-textualității, prin intermediul unui arhicod format din cod ontologic, cod semantic și cod gnoseologic. Arhicodul, ca sistem de semnificație, construiește un spațiu poetic procesual, specific fiecărei imagini. Astfel, codul gnoseologic, specific meta-imaginii, formează co-textul, ca manifestare a imaginarului ritualic; codul ontologic pune în valoare, la nivelul textului propriu-zis, semnificația arhetipală, constantă. Liantul discursiv dintre text și co-text se stabilește prin intermediul codului semantic reprezentat de metaforă care contextualizează semnificațiile originare. Astfel, contextul este cadrul semantic în care semnificația primară devine

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
trei "semne poetice nucleare": "cosmosul antropomorf", "omul-cosmos", "ghemul vieții". II.3.1. COSMOSUL ANTROPOMORF Supus cunoașterii, omul tradițional "a îmblânzit" universul, făcându-l părtaș la propriul destin. "Suflarea de viață", din care a prins chip lutul primordial, a fost transpusă, ritualic, în trupul materiei din care era plămădit traiul de zi cu zi și care s-a lăsat transfigurat de pecetea umanului. Soarta unui om, îngăduită de istoria universului, fie că este vorba de naștere, de nuntă sau de înmormântare, s-

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
de imagine, în felul următor: I. APA Cunoașterea primordială a pus în mișcare universul prin metamorfoză, fața lumii luând chip uman și suflare de viață. Povestea vieții a fost, la început, o îmblânzire a forțelor universului, printr-o adresare directă, ritualică, prin cuvântul rostit în ritmul cosmosului, ca descântec. Descântecul se supune unor reguli prestabilite: nu se poate descânta când e lună nouă și nu poate fi rostit duminica; în general, unele descântece se fac numai în zile de post, luni

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
în general, unele descântece se fac numai în zile de post, luni, miercuri și vineri, "până a nu răsări soarele".56 La români, unele descântece se bazează doar pe forța simbolică a cuvintelor, altele, însă, au nevoie de diferite obiecte ritualice: apă neîncepută, agheazmă, cruce, plante (ex. alun, cimbru, busuioc), animale (ex. câine, cocoș, corn de cerb), insecte, alimente (ex. aluat, borș, făină, sare, mămăligă), lucruri uzuale (ac, argint viu, cărbune, cuțit, furcă, fus).57 În Bucovina, apa antropomorfă participă direct

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
umblătoare, / eu mișc lacul, / lacul mișcă racul, / racul mișcă dracul, / dracul mișcă norocul; / să mă ia băiat frumos, / harnic și sfătos; / pe unde va merge, / la mine va trece, / pe unde-a umbla, / pe mine m-a cata."76 "Căutarea" ritualică a ursitei, din orația de nuntă, are loc în prezența elementului cosmic ce devine "însemn" al destinului: "Noi pe cal am încălecat / Și-nspre dumneavoastră am plecat. / Și am venit pe brâul pământului, / Pe vârtejul vântului, / Pe cursul izvoarelor, / Pe mirosul

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
o vară-ntreagă / Cu mândruța lângă mine, / Las` să mă spună frunza / Că ea mi-o ținut umbra, / Las` să mă spună pământul / Că el mi-o fost așternutul."113 Invocația retorică a elementelor arhetipale, învestite metaforic, creează un spațiu ritualic universal în care ființa umană se desăvârșește prin puterea cuvântului, vocativul și imperativul transformând spațiul poetic în rugă către sensurile primordiale ale existenței: "Sfinte Soare, / Sfinte domn mare, / Sfântă lună și Sfinte stele, / Dați-mi bucuriile mele; Să fiu cuminte

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
De gând / Și vrând / Ca să se proslăvescă / Fapta cea dumnezeiască / Întinzând / Pe Adam din țarină / Cu cuvânt și cu suflare, / Dup-a sa asemănare."139 În orația de nuntă predomină această percepție a umanului ca microcosm, care face posibilă desfășurarea ritualică a evenimentului propriu-zis. Fiecare moment al ceremonialului nupțial formează cadrul ontologic al devenirii umanului. Astfel, "pețirea" presupune un ritual al "căutării" în care umanul suferă o transfigurare a identității proprii: Noi suntem trimiși domnești, / Sfetnici mari, împărătești. Tânărul nostru-mpărat

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
În timpul primăverii / Și ca toamna cea bogată / Și de toate-ndestulată."165 Aceeași contopire ființială dintre om și cosmos o întâlnim și în ceremonialul de trecere. Aici, cosmicul devine o metaforă a umanului, metamorfoza fiind posibilă în urma facerii și desfacerii legăturilor ritualice: "A nostru tânăr împărat / Fiind foarte însetat / La un izvor s-a aplecat / Și setea și-a `stâmpărat.../ Dar când s-a sculat în picioare / A zărit lângă o floare / O urmă de căprioară, / Ce s-a prefăcut în floare

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
ales frumos veșmânt; / De te-ai face pe-a meu gând, / Ai fi floare, nu pământ."180 Comparația destinului uman cu viața codrului se dovedește a fi răsplata pentru orice împlinire pământească. În cântecul de joc, forța sugestivă a imperativului ritualic dezleagă umanul de viețuirea pământeană, tocmai pentru a-l transpune în plan cosmic: Cine-o făcut horile, / Aibă ochii ca florile, / Și fața ca zorile, / Că hora-i de stâmpărare, / La omu cu supărare, / Că și eu când mă supăr

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Ardă-i focul de părinți / C-au despărțit doi iubiți!"186 În ceremonialul de trecere, de la anul cel vechi la anul cel nou, omul este prezent ca microcosm, mai ales în colinde, această transfigurare fiind realizată în urma coexistenței sacru-profan, spațiul ritualic devenind transcendent: "Omule pomule, / Nu te milui, / Nu te jelui, / Bucură-te, bucură / Că rădăcina ta, / Murind în pământ, / A prins în cer, / Și lutul tău / S-a încurat / De unde-a venit, / În vis liniștit. Bucurați-vă, bucurați, / Și voi

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Cât e lumea și pământul, / Nu te ia cine ți-e gândul, / Ci te ia cine ți-e partea / Și-ți mănâncă sănătatea."209 Pătrunderea într-un alt spațiu social, ca trecere înspre altă etapă a vieții, presupune "ruptura", "sciziunea" ritualică între formele temporale ale existenței umane: " Ia-ți mireasă, ziua bună, / De la soare, de la lună, / De la tată, de la mamă, / De la câți ți-au fost de-o seamă, / De la frați, de la surori, / De la grădina cu flori, / De la fete și flăcăi, / De la

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
236 Dansul circular, însoțit de recitativul tematic, are rolul de a înstăpâni și de a îmblânzi datul sorții. Fracționarea versurilor din cadrul liniei melodice simbolizează tocmai acest du-te-vino ființial al propriei meniri, dialogul recitativ având rolul de primum movens care consacră ritualic destinul: Hai bădiță, hai de mână, / Să-nvârtim hora română, / Hora dragă, bat-o vina, / Mândru joc din Bucovina! Hora și cu cântecu / Îi tot una cu omu! / Cine cântă și horește, / Viața și-o înveselește, / Cine joacă horile / Aibă

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
spațialitatea, pe orizontală: Astfel, imaginea, specifică discursului mitic, în devenirea sa de la arhetip la mit, trece prin trei stadii existențiale: * Imaginea a-temporală și a-spațială, ca formă originară de manifestare a cunoașterii, prin rit; * Imaginea spațiu-timp care creează cadrul ritualic al universaliilor ontologice; * Imaginea cronotop 29 Imaginea a-temporală și a-spațială reprezintă nucleul constant al discursului mitic, având drept scop recuperarea universului primordial, prin rit. Acest tip de imagine poate fi reprezentată prin cerc30, simbolizând "eterna reîntoarcere" la starea

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
legăturile cu timpul și cu spațiul, convertind evenimentul profan la sacru, prin năzuința cunoașterii. Deschiderea spre universalul din lucruri, dezvăluit de imaginea spațiu-timp, poate fi înfățișată de spirală care semnifică pactul ontologic cu timpul și cu spațiul: Prin "rostirea" cuvântului ritualic, fie că este descânt, cânt sau poveste, și prin "rostuire", ca așezare în rostul timpului și al spațiului, prin intermediul ceremonialului, imaginea-cronotop capătă multiple fețe, sub puterea destinului artistic, devenind o imagine de tip fractal care făurește universul creației: III.2

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
CATEGORII CRONOMORFE III.2.1. DIHOTOMII OPERAȚIONALE CALENDARUL Veșnica primenire a spațiului și a timpului, prin coparticiparea la acel praesentum continuum arhetipal, se poate realiza prin alternanțele operaționale continuitate / discontinuitate, naștere / moarte / renaștere care devin complementare în cadrul discursului mitic. Ruptura ritualică, având rolul unei frângeri ontologice a ordinii cosmice, presupune, de fapt, abolirea timpului și a spațiului prin conștientizarea "temporalității" și a "spațialității", ca forme de recuperare a primordialului: "spațiul în dimensiunea căruia trăiește țăranul român nu apare ca fenomen linear

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
romană, exista un calendar solar, stabilit în funcție de împărțirea timpului pe săptămâni, astfel că întotdeauna prima zi a anului trebuia să cadă în prima zi a unei săptămâni. În paralel, plecând de la mitul despre moartea și învierea naturii, exista un calendar ritualic. În urma interpretării complexului arhitectonic dacic de la Sarmisegetusa, s-a constatat că sistemul calendaristic dacic, civil și ritualic, era unul din cele mai exacte ale vremii. Astfel, calendarul era structurat pe o perioadă ciclică de 13 ani, anii fiind de patru

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
anului trebuia să cadă în prima zi a unei săptămâni. În paralel, plecând de la mitul despre moartea și învierea naturii, exista un calendar ritualic. În urma interpretării complexului arhitectonic dacic de la Sarmisegetusa, s-a constatat că sistemul calendaristic dacic, civil și ritualic, era unul din cele mai exacte ale vremii. Astfel, calendarul era structurat pe o perioadă ciclică de 13 ani, anii fiind de patru tipuri, în funcție de numărul de zile: 364, 365, 366, 367 de zile. În calendarul civil, un an dacic

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
vremii. Astfel, calendarul era structurat pe o perioadă ciclică de 13 ani, anii fiind de patru tipuri, în funcție de numărul de zile: 364, 365, 366, 367 de zile. În calendarul civil, un an dacic avea 47 de săptămâni, în timp ce în calendarul ritualic, anul cuprindea 60 de săptămâni care, pentru a se alinia calendarului civil, acesta primea, la sfârșitul anului, 4, 5, 6, sau 7 zile.39 La început, calendarul vechi roman nu era un calendar lunar sau solar, ci era patronat de

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
începutul sau de sfârșitul ciclului vegetal sau de perioada de reproducție a unor animale domestice sau sălbatice. Astfel, în spațiul carpato-danubiano-pontic au existat 3 începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie și 1 septembrie, perioade în care avea loc scenariul ritualic de înnoire a timpului: timpul se naște, anul se maturizează o dată cu roadele pământului, îmbătrânește și se stinge pentru a reînvia. Potrivit legendelor populare, există o concordanță deplină între vârsta timpului calendaristic și vârsta sfinților din calendarul popular: Sfântul Vasile sau

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
moș Andrei, moș Nicolae, moș Crăciun, moș Ajun. Ritualul de înnoire a timpului se desfășoară pe perioada a 12 zile, așa-numitele "zile cosmogonice" 25 decembrie-6 ianuarie care simbolizează anul solar de 12 luni. Astfel, în Bucovina se practică scenariul ritualic în cadrul căruia este simbolizată "familia" anului solar, format din 12 luni; astfel, cele 12 luni, reprezentate antropomorf, în funcție de vârstă, de la copil luna ianuarie , la moș luna decembrie sunt purtate din casă în casă, într-un car împodobit, tras de patru

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
și Anul Nou, corespund riturilor oficiate în Zilele Babei: deschiderea mormintelor și întoarcerea spiritelor morților printre cei vii, modelarea din aluat, copt sau fiert, a unor figurine antropomorfe (Mucenici, Sfințișori, Bradoși) și mâncate sacramental în ziua morții Dochiei. Aceste practici ritualice reprezintă reminiscențe ale sărbătoririi Anului Nou primăvara. Baba Dochia este substanța telurică primordială din care renaște Timpul și Universul. Victoria soarelui de la echinocțiul de primăvară, numit local "Târ Înainte Târ Înapoi", este asigurată de o serie de practici magice pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
telurică primordială din care renaște Timpul și Universul. Victoria soarelui de la echinocțiul de primăvară, numit local "Târ Înainte Târ Înapoi", este asigurată de o serie de practici magice pentru a nu se "aluneca" înapoi la solstițiul de iarnă, aprinderea focurilor ritualice, bătutul Pământului cu maiurile sau cu ciomegele de lemn, pentru a scoate căldura din Pântecele Pământului, purificarea spațiilor. Mărțișorul însuși era considerat funie a anului care adună cele 365 de zile în două anotimpuri de bază, vara și iarna, simbolizate

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
năpăstoasă care nu îngăduie gospodinelor să facă o samă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le, când le găsește lucrând, întocmai ca Marți-seara."61 Timpul istoric este reînnoit periodic, prin intermediul timpului mitic, creația inițială a universului fiind repetată ritualic în actele magice care însoțesc pragurile de trecere. Astfel, "săptămâna" primordială este reamintită în orațiile nupțiale, tocmai pentru a reînnoi și sacraliza timpul profan: "Că numai Dumnezău e negreșit / Care toate-n lume le-a rânduit. / Luni a făcut sămn

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
pe rouă", până la răsăritul soarelui, iar altele "pe soare", când roiesc albinele.76 Astfel, semnele vremii dau naștere unui "timp viu", aflat într-o permanentă regenerare, un timp într-o continuă mișcare ciclică ce restabilește ordinea cosmică într-un spațiu ritualic în care universaliile ontologice se metamorfozează devenind soare (focul), lună (apa), pasăre (aerul), șarpe (pământ). În cele ce urmează, ne propunem să ilustrăm "semnele timpului" prin intermediul a două constante, "soarele" și "luna", din perspectiva celor trei tipuri de imagine, specifice

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
spațiu-timp Prin rit, semnificația arhetipală este valorificată din perspectiva coordonatelor spațio-temporale, consacrând socialul. Metamorfozele soarelui consacră riturile de trecere, împlinind destinul social ca destin cosmic. Recuperarea anuală a timpului mitic, primordial, și abolirea timpului profan este posibilă printr-un complex ritualic ce presupune o moarte și o înviere, ipostaziate simbolic de astrul solar. Cultul solar cel mai răspândit, care pune început unui nou ciclu calendaristic, este Sărbătoarea Crăciunului. Imaginea mitică, de semizeu, a bătrânului Crăciun, amintind de Zeul Soare, Mithra, și

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]