3,225 matches
-
în secole de coabitare pașnică. Într-o lume tot mai atomizată, comunitățile de țigani își mențin intactă celula familială, de tip patriarhal, respectând, în principiu, monogamia. Sentimentul de solidaritate și voința de întrajutorare sunt remarcabile printre familiile țigănești. În pofida provocării seculare, ele și-au menținut intactă omogenitatea culturală. Problemele întâlnite de asistenții sociali în familiile de țigani sunt adesea foarte grave: violența conjugală, abuzarea copiilor, promiscuitate sexuală, avorturi și alcoolism. La acestea se adaugă inadaptarea endemică a comunităților țigănești la exigențele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unei biserici în care profesorii și studenții s-ar putea întâlni zilnic. Chiar dacă un loc în aceste cămine private ale Bisericii n-ar putea fi oferit în condiții de totală gratuitate, o asemenea opțiune ar fi oricând preferabilă pieței imobiliare seculare. Decât să stea în gazdă la o familie lipsită de valori creștine, studentul la Teologie ar prefera să plătească o cameră într-un cămin ecleziastic dotat cu asemenea facilități. Concesionând la preț redus un teren din proprietățile sale eparhiale, Biserica
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
apartenențe individuale la Trupul lui Hristos, nu poate întârzia redescoperirea catehumenatului. În sfârșit, într-un context politic marcat de supremația liberalismului, Biserica Ortodoxă - prin cler și popor - nu mai poate cere asistența necondiționată a statului. Dilema educației secularetc "Dilema educației seculare" Să alegi între o Biserică ce se vrea, cu orice preț, mamă adoptivă și un stat gelos, secular și poligam nu este pentru nimeni foarte ușor. Pentru a evita un divorț zgomotos, Biserica Ortodoxă este chemată să-și reinventeze structurile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de supremația liberalismului, Biserica Ortodoxă - prin cler și popor - nu mai poate cere asistența necondiționată a statului. Dilema educației secularetc "Dilema educației seculare" Să alegi între o Biserică ce se vrea, cu orice preț, mamă adoptivă și un stat gelos, secular și poligam nu este pentru nimeni foarte ușor. Pentru a evita un divorț zgomotos, Biserica Ortodoxă este chemată să-și reinventeze structurile educaționale proprii, paralele (și nu neapărat alternative) față de programa seculară. Oferind, pe lângă slujbele tipiconale, și cursuri publice de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
orice preț, mamă adoptivă și un stat gelos, secular și poligam nu este pentru nimeni foarte ușor. Pentru a evita un divorț zgomotos, Biserica Ortodoxă este chemată să-și reinventeze structurile educaționale proprii, paralele (și nu neapărat alternative) față de programa seculară. Oferind, pe lângă slujbele tipiconale, și cursuri publice de formare creștină pentru diferite vârste, Biserica și-ar revitaliza forțele comunitare, i-ar implica pe laicii credincioși într-un exercițiu nobil de voluntariat, depășindu-și, în sfârșit, complexele de inferioritate în raport cu celelalte
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ar putea oferi șansa unei declericalizări a Bisericii, dar și garanțiile implicării laicilor cu pregătire într-un proces de autentică formare a celor mai tineri. Această instrucție, asumată fără constrângeri, ar putea seconda în mod inspirat educația pluralistă, de tip secular, din licee și facultăți. În România culturală marcată de opera lui Mircea Eliade, reabilitarea academică a disciplinei istoriei religiilor ne-ar obliga să cântărim vechimea istoriei și perenitatea sacrului. O știință fără recunoaștere universitară, istoria religiilor ne invită, pe fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de fapt nevoia profundă de regenerare lăuntrică și dorul de lumină, de inefabil sau de căldură vindecătoare 1. Vârsta etică a adolescenței confirmă așadar prioritatea intuiției holistice față de decupajul analitic, a gestului fondator față de hermeneutica întârzierilor savante. Confruntarea dintre religia seculară a comunismului și oamenii liberi ai rezistenței românești ne arăta că integritatea se câștigă printr-o păzire temeinică a locului inimii. Închisoarea era locul unde pofta de profanare a călăilor conducea la macularea gesturilor ritualice ale celor credincioși: îngenuncherea orantă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
marile orașe - este nepotrivit să începi printr-o catilinară ideologică. Biserica are obligația de a-și recâștiga fidelitatea printr-un contract nu atât cu statul, cât mai ales cu cetățenii liberi ai Ierusalimului ceresc, lipsiți de datorii metafizice față de instanța seculară 1. Oligarhiile constituie o realitate pervertită a pieței în care nici căutarea virtuții și nici libertatea persoanei (viciată de păcat) nu sunt cu adevărat protejate sau garantate prin lege. Capitalismul fără domnia legii (the rule of law)2 transformă individul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acest fel, violența sau agresiunea impun dreptul celui mai tare. Doctrina socialistă sugerează că doar statul - deloc imun la corupție - poate arbitra cu adevărat conflictele pieței și supralicitează intervenționismul etatist. În ambele cazuri asistăm la un ascendent al valorilor pur seculare. Aflată în dialog cu diversele doctrine politice sau economice ale veacului, teologia are datoria de a gândi inspirat și a vorbi profetic. Deriva etică și păcatul metafizic care susțin fie strangularea etatistă a libertății individuale, fie amoralismul pieței neoliberale trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este ușor de probat faptul că politica ecumenismului reprezintă un eșec. Idealul reconcilierii a încetat să mai însemne deschidere inteligentă și fără frică față de celălalt, devenind în schimb ideologie. Ecumenismul tinde să idolatrizeze birocrația de tip socialist, interiorizând standardele relativismului secular. Apologeții săi vorbesc doar despre dialog și niciodată despre convertire; abundă estetica politeții și arareori apare acribia discernământului; sunt rescrise incertitudinile fondatoare ale ereziei și este abandonată asceza reîntoarcerii la tradiție. Ecumenistul voiajor nu iubește vigilența și preferă în locul reacției
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sacrului și cultura memoriei strămoșilor sunt axe fundamentale 1. Creștinismul urbantc " Creștinismul urban" Teodor Baconsky pare să fie de acord cu Francis Fukuyama în analiza spectrală a Occidentului: noua eră nu pare să ofere culturii nord-atlantice decât privilegiul unui timp secular fără promisiuni revoluționare în ordinea politico-socială. Crizele punctuale abundă - firește -, dar orizontul istoric nu include un raport de transcendență între un azi carent și un mâine abudent. Plictisul e tonalitatea afectivă fundamentală care domină sufletele unei lumi captivate de mirajul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
recunoaștem că, în vremurile noastre, aceasta tagmă de învățători ai Bisericii (responsabilă pentru Școlile catehetice din Alexandria, Antiohia sau Ierusalimul primelor veacuri) s-a risipit cu totul. Mai recent, modernitatea a făcut din învățătorii Bisericii niște simpli salariați ai statului secular, așa cum cinul văduvelor se confundă astăzi cu asociația pensionarelor... De ce cred că trebuie să existe un loc pentru „învățători” sau „cărturari” în Biserică? De ce cred că aceștia nu se confundă cu „intelectualii” veleitari ai Academiei? Pentru că mărturisim Crezul într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
religiei este visul ateu al liberalilor dintotdeauna. Adevărul, dacă mai există, trebuie sacrificat utilității sociale. Dreptatea se cere jertfită pentru cauza păcii. Universitățile nu sunt spații publice de dezbatere a adevărului, ci instrumente de educație a unor cetățeni loiali credințelor seculare ale statului. În acest context al derutei, când discernământul spiritual e vândut pentru talanții calofiliei, tu îmi spui: „Lasă mărturisirile!”. Dacă aș vrea să-mi întăresc prejudecățile, ți-aș răspunde: „Se vede că vorbești din Franța”. De două sute de ani
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
1079-1142) sau Guillelmus din Conches (1080-1154). În mod special, nu este limpede ce fel de teologie naturală a permis nașterea științei moderne și, în cele din urmă, reacția ateismului ideologic împotriva tradiției creștine 1. La fel de puțin discutată este genealogia „teologiei seculare” care a condus la fetișizarea științei naturale în secolul al XVII-lea. Putem vedea în voluntarismul nominalist premisele spirituale ale „morții lui Dumnezeu”? Firește, Gott ist todt! Gott bleibt todt! rămâne, de la Nietzsche încoace, un model greu de ignorat în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu poate fi demonizată, desigur, datorită strânselor legături cu intuițiile epocii patristice. De asemenea, revoluțiile științifice născute în ambientul postscolastic al Europei nu pot fi nesocotite 1. Totuși, presupozițiile metafizice tari ale acestui nou proiect ecleziastic (negociat constant cu puterea seculară) se îndepărtează de aspirațiile Bisericii creștine din primul mileniu, care afirmă sfințenia ca primă vocație a omului în lume. Niciodată patristica n-a inhibat procesul de maturizare a gândirii științifice, cu importante aplicații tehnice. Bizanțul a fost, din punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a folosi o imagine din Sf. Maxim Mărturisitorul (recurentă și la neoplatonici), această fenomenologie a retragerii și revenirii are un ritm cardiac de sistolă-diastolă și implică o raportare de tip pascal la misterul credinței 1. Dimpotrivă, idolatria conceptuală a teologiei seculare construiește o „metafizică a prezenței” derivată din premisa grecească conform căreia „a fi” înseamnă necondiționat „a fi prezent”, iar „a fi prezent” înseamnă „a fi vizibil” - măcar în sens intelectual, dacă nu sensibil. Dinamica proprie unei autentice vieți religioase, trăită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a omului recent la întrebările clasice privind sufletul, mântuirea sau Dumnezeu. Uitarea modernilor târzii nu este doar pasageră sau involuntară, ci cronică, cultivată și profund dezrădăcinată de orice habitus al amintirii. Dintr-o insuficientă analiză a surselor scolastice ale teologiei seculare din secolul al XVII-lea derivă, cred, și expunerea parțială a motivațiilor teologice și psihologice prezente în geneza protestantismului. Este de notorietate reacția violentă a lui Martin Luther (1483-1546) împotriva „modei aristotelice” care a dominat teologia catolică din scolastica timpurie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ideologia iluministă, lăsând loc unei reveniri la virtuțile tradiției. Soluția teologico-politicătc "Soluția teologico‑politică" Postmodernitatea e un risc (al amestecului), dar și o imensă oportunitate (a alegerii). La amurgul modernității am putea înțelege proporțiile căderii lumii care a instituit autonomia secularului, migrând lent spre acea „margine de tăcere” despre care vorbea Vladimir Lossky (1903-1958). Acolo, Lumina cea neînserată și mântuitoare (în limbajul lui Hölderlin: das Rettende) îl cheamă pe fiecare, după numele său. În mod fericit, H.-R. Patapievici dă glas
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ce vine întru numele Domnului”. Domnia lui Dumnezeu - atribuită de Crezul nicean lui Hristos - indică sursa legitimă pe care orice autentică formă de exercițiu al autorității o poate primi în ochii unui modern dezabuzat. Experiența anihilării vieții în tranșeele totalitarismelor seculare, născută prin declarația de autonomie a omului fără cer și lipsit de rădăcini, conduce la întrebarea: putem investi viața comunitară fără un orizont al transcendenței? Există polis fără mythos? Ne putem imagina istoria colectivă a umanității clădită în afara lucrării Providenței
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
hinduși - la încăierări tribale (care au preexistat și succedat epoca iluministă)1? Răspunsul la aceste întrebări nu se poate articula decât din interiorul unei teologii politice. În acest punct, este neclar dacă H.-R. Patapievici acceptă sau nu provocarea modernității seculare, care cere izolarea discursului religios în sfera privată, sau dacă, dimpotrivă, el își imaginează un spațiu public capabil să găzduiască, cu ajutorul unei minime etici procedurale, o dezbatere pe tema idealurilor comune ale unei societăți cosmopolite. Locul mărturisirii religioasetc " Locul mărturisirii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
modernității sau Antichității, căderea lui Adam este condiția noastră transcendentală. La această observație teologică poate fi adăugat un apăsător contraexemplu istoric, oferit de cultura și civilizația musulmană, de o impresionantă rezistență și vitalitate (uneori, dar nu întotdeauna regresivă) în fața presiunii seculare 1. Faptul că H.-R. Patapievici omite discutarea raportului dintre cadrele modernității și vitalitatea unei credințe născute într-o geografie prea puțin europeană este greu de înțeles. În fond, creștinismul apostolic a înflorit în vremuri de remarcabilă ostilitate politică, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Euharistiei 4 - menționată ca argument al prezenței egale a lui Dumnezeu în istorie -, creștinismul înfățișat de H.-R. Patapievici are puține contururi sau este chiar desubstanțializat 5. Ne putem întreba atunci: de ce, pentru ca modernitatea să fie realizată într-un sens secular, procesul de instituționalizare a raporturilor dintre oameni este implacabil, iar atunci când creștinismul trebuie să-și fixeze un profil istoric recognoscibil, acest lucru n-ar mai fi imperios necesar? Chiar precedată de o pledoarie pentru discernământ, cum ar putea câștiga autoritate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
etic (E. Levinas). Caracterul „interesant” al istoriei nu saturează poftele curiozității vulgare, ci introduce conștiința, prin forța unui detaliu, în freamătul adânc al umanității suferinde. Pentru a nu uita ororile trecutului, edilii Germaniei au decis fixarea pe harta conștiinței noastre seculare a unor monumente istorice care ne reamintesc holocaustul. Trecutul îndură mereu riscul manipulării. Percepția istorică a unui eveniment este filtrată prin numeroase straturi de retorică ideologică. Cultul modern al memoriei istorice a degenerat adeseori într-o autocelebrare tribală a identității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dacă „războiul este tatăl tuturor”, cât timp vom mai recunoaște sensul imediat al fraternității trăind pe acest pământ? Pogorârea la iadtc "Pogorârea la iad" În fața permanentei dispersări pe orizontală a cunoașterii istorice și a acutei crize de care suferă noțiunea seculară de responsabilitate morală, recursul la intuițiile primordiale ale teologiei creștine este inevitabil. Arta memoriei de tip umanist nu are suficiente resurse terapeutice pentru a ne păstra totodată lucizi și sănătoși, gata să trăim împreună cu viața desfigurată a umanității. Ancorarea recentei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
căderi a omului. Așa cum pocăința este datoria zilnică a oricărui suflet ce caută să se sfințească, critica tuturor instituțiilor veacului poate fi temelia unei continue renașteri. Este foarte probabil ca, în dimensiunea sa umană, Biserica să dețină păcatele oricărei instituții seculare, fără ca aceasta să însemne că n-a găzduit și miracole invizibile ochiului sceptic al istoricilor. Sfinții Bisericii n-au nevoie de apărare atunci când sunt cu adevărat urmașii lui Hristos. Din punct de vedere teologic, numai prezența sfinților în lume confirmă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]