2,691 matches
-
se deblocase. Ce noroc! Mașinuța mea nu era nici pe jumătate cît un microbuz, dar dacă făceam vreo greșeală de strategie, s-a zis cu norocul care-mi surîsese... aveam și eu parte de soarta celorlalți. Am pornit cu luminile stinse și În mod deliberat am dat ocol albiei. Trei tineri din bandă, care se aflau pe porțiunea unde zăcea acum cazanul răsturnat, s-au repezit spre mine În căutare de ajutor, dar au fost repede prinși de atacanți, doborîți cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
a mai fost băgată În seamă. CÎnd, În cele din urmă, am ajuns la dig, am aprins luminile. Am Înțepenit brusc; umerii și genunchii Începură să-mi tremure și mi se părea mai Întuneric decît atunci cînd am avut luminile stinse. Am băgat În viteza a patra și am apăsat acceleratorul pînă la fund, dar mașina se mișca mai rău decît o căruță Împinsă cu mîna. Ceafa Îmi țiuia de o spaimă cumplită. Îmi mirosea a ars. Frîna de mînă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
care până seara dai și primești cunoaștere, iar seara primești sau dai artă. Aici s-a mai întunecat un pic. Boala lui I. Își face mendrele, iar lui Nick îi e tot mai rău, e tot mai obosit, închircit și stins. Tare mi-e teamă că nu îl voi lăsa în viață. Joi ne-am întâlnit cu studenții români din IU. Am făcut o seară românească modestă, dar plăcută. În încăperea de sub noi, polonezii erau o mulțime, îmbrăcați frumos, cu copii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
gândesc și așa” - „A mai rostit cineva cuvintele acestea, dar atunci era altceva...” - „Ce altceva?” - „Atunci iubisem. Eu cred că un om nu poate iubi decât o singură dată în viață”. - „Și eu cred la fel.” Vocea Anei era acum stinsă, tremurând ca de o panică mare. - „Dar atunci, o auzii din nou, cum se explică faptul că tu... Nu mai înțeleg. Știu doar că vreau să te revăd, abia aștept să vin la oraș cu tata; singură nici n-aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
sărutai umerii în bătaia luminii de iunie: eram, pentru o clipă, în 1941, imediat după aceea din nou în camera aceasta, acum la început de septembrie 1955, dar timpii nu contează. Ea mă îmbrățișă încă o dată, camera cu luminile ei stinse ne cuprindea în cenușiu, iar eu nu îndrăzneam să învârt comutatorul. „Cum ai putut să spui că nu știi dacă ai iubit vreodată cu adevărat? Dacă e așa, ce-a fost atunci, în 1941? Și tu și eu știam. Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Sadoveanu este „în fond, un poet“, „un poet imaginativ și evocator“, iar Călinescu considera și el că „mișcarea epică strictă va fi întotdeauna punctul cel mai slab al autorului“: „Fără cusur în limba lor domoală, într-un ton de melancolie stinsă, toate aceste schițe și nuvele sunt lipsite de invenție“. În Sadoveanu sau Utopia cărții, Nicolae Manolescu va scrie: „Invenția are aici un sens special, căci constă, înainte de orice, chiar în abundența plină de savoare a detaliului, în concretul unei proze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
strigăte și de mirosuri. Firește, m-am născut la Granada, maiestuoasa capitală a regatului Andaluziei, numai că veacul ajunsese de acum departe, iar eu am cunoscut-o când ea era pe moarte, golită de oamenii și de sufletul ei, umilită, stinsă; când ne-am părăsit cartierul Albaicin, el nu mai era pentru ai mei decât un soi de baracă mare, ostilă și dărăpănată. Fès era altceva, iar eu am avut la dispozițe întreaga tinerețe ca s-o aflu. De la prima noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
care ridica mâinile spre el, arătându-i cerul. Dintre norii adunați la orizont se ivea, abia vizibil pe cerul după-amiezii de octombrie, discul diafan al lunii în descreștere. 38 — Luna... Luna ne-a ajutat să învingem, zise Antonius cu glas stins. În cortul comandanților din tabăra flaviană, generalul armatei răzvrătiților era pe moarte. Titus se apleca din când în când spre el, cercetând la lumina lămpii plasturele de pe umărul drept. Deși rana făcută de ucigașii tocmiți de Vitellius fusese cauterizată, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
grabă o tabără și îl duseră în cortul Pretoriului. Trecuseră șapte zile de când Antonius se lupta cu moartea. — S-a terminat... Antonius abia își mișcă buzele când rosti aceste cuvinte. Îi privea pe Titus și pe Errius Sartorius cu ochi stinși. — S-a terminat... Dar eu am învins. Titus plângea, cu capul sprijinit de marginea patului. — Soldații mei... Soldații mei cei curajoși... Cu ei aș fi putut ajunge până la Roma. Aș fi vrut să-l dobor pe Vitellius... Vitellius e Răul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că o copie a scrisorii tale i-a fost trimisă lui Mucianus. Dacă mai înainte Mucianus te invidia pentru faima ta de războinic, acum te urăște de-a binelea. Antonius își trecu mâna peste frunte. — Sunt obosit, zise cu glas stins. Se așeză și-și puse coatele pe masă, sprijinindu-și bărbia în pumni. Da, sunt obosit. Nu, ești impulsiv și naiv, răspunse dur Calvia. Mucianus, în schimb, e șiret și gândește limpede. De aceea e implacabil. Vrea să fie iubit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
totu-i adormit - Ca în vise s-a pornit Roata morii - violetă. Gol e-al sânului buchet, Floare goală, somnoroasă... Trist, cu roza sângeroasă, Bat la geamul violet. Aurora violetă Se pătează de culori - Venus, pală de fiori, Pare-o stinsă violetă... În parc Acum, stă parcul devastat, fatal, Mâncat de cancer și ftizie, Pătat de roșu carne-vie - Acum, se-nșiră scene de spital. Atunci, râdea, Băteau aripi de veselie ; Parfum, polen și histerie, - Atunci, în parc, și ea venea. Acum
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
Mowbray Steiner, Broadgate... am impresia că cineva a suferit un atac de cord. Abia îi simțeam pulsul. —Bill, am spus stăruitor. Bill, mă auzi? Pleoapele i se zbătură. Brusc, se uită fix la mine. —Sammy... Vocea îi era atât de stinsă încât a trebuit să mă aplec exact deasupra lui ca să îl aud. Respirația îi mirosea puternic a whisky, ceea ce m-a surprins; dar încercam să mă concentrez la ce spunea și am alungat gândul. — Nu mai pot continua să fac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
de nimeni în Lume. Băiatul adormise, cu brațele pe după umerii mei. Am dat să mă desprind ușor de el. Am văzut-o atunci pe ea sprijinită în ușorul ușii. Nu-i zăream fața, doar conturul trupului desenat în lumina firavă, stinsă a beculețului din capătul holișorului. O lumină pierdută, de înserare blândă, șovăind să pogoare în Lume. Mi-a făcut semn să nu mă mișc, să nu trezesc băiatul. A venit și s-a așezat pe marginea patului, lângă mine. A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
aș mai fi avut-o până atunci. Mă rușinam, ca niciodată, de dorința izbucnită. Mă lăsam doar copleșit de mica taină pe care Ester o oficia chiar atunci, pogorâtă ca dintr-un timp din care nu mai răzbeau decât lumina stinsă a orașului de afară și cuvintele acelea învăluitoare, ciudate. Păreau, într-adevăr, cuvintele pe care mi le cântase Ghidale. Am rugat-o să-mi traducă acele versuri. Ester a izbucnit în râs: „De ce vrei să afli ceea ce nu-i pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de tămâie, smocuri de busuioc, câte un pumn de sare zgrunțoasă de săreau steluțe puzderii. Un alt bătrân, orb, într-o manta cenușie, soldățească, de demult, îl acompania la muzicuță pe cel ce citea, îngânând troparul, melodie mai mult bănuită, stinsă, izvorând ea însăși, temătoare, din ascunzișuri și cotloane de întuneric, din oboseli și pătimiri, ridicându-se abia atunci, chemată de buzele și răsuflarea orbului, spre lumina celor câtorva lumânări. Bastonul orbului, atârnat de o grindă deasupra tarabei, se legăna încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
spre niciunde. Nu reușeam să-l facem să povestească ceva coerent despre Balcicul său. Parcă prindea cuvintele dintr-un stol zburătăcit de vânt, venea câte unul și se lăsa rostit de Kerim, destăinuindu-se numai lui, nouă lăsându-ne doar stinsa îngânare de dairea. În Ghemigi-mahlesi, mahalaua corăbierilor, locuise când încă avea mahoanele, când era puternic, tânăr și, spunea el, Allah nu își întorsese fața de la Kerim. De acolo de sus, de unde era Ghemigi-mahlesi, cu prietenii săi, Șemișidin, marele meșter de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în mâini, ca și cum urmărea în zarea cine știe cărei depărtări de valuri întoarcerea mahoanelor lui, vedea grămădite în zare caice și ceamlânge și kalioane și kirlângice și tecnele și alte minuni de corăbii gonind spre schela Balcicului din el. Luat de cântarea stinsă, se lăsa dus cu zburătăcitul roatelor de ciulini în pustietatea vreunei câmpii arse de brumă sau pur și simplu moțăia furat de balansul bastonului de orb, legănându-se în trecerea muzicii prin odaia aceea prăbușită în tăcere. Departe, undeva spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
consorții fără chip. Asemeni tuturor orașelor vechi, Barcelona e o sumă de ruine. Marile glorii care alcătuiau mîndria deșartă a multora, palate, fabrici și monumente, Însemne cu care ne identificam, nu mai sînt decît niște cadavre, relicve ale unei civilizații stinse. Ajuns În acest punct, părintele Fernando făcu o pauză solemnă În care păru că așteaptă răspunsul congregației, cu vreun ciatat În limba latină sau vreo replică din liturghier. — Amin să spuneți, cuvioase părinte. Că mare adevăr ați rostit, zise Fermín
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Îngrijeai și Îl hrăneai cînd era flăcău. Ne-a povestit totul. Îți aduci aminte, Jacinta? Îți aduci aminte de vremea cînd te duceai să-l iei pe Jorge de la colegiu, de Fernando și de Julián? — Julián... Vocea ei era șoaptă stinsă, Însă zîmbetul o trăda. — Îți amintești de Julián Carax, Jacinta? — Îmi amintesc de ziua cînd Penélope mi-a spus că are să se mărite cu el... Fermín și cu mine ne privirăm, uluiți. — Să se mărite? CÎnd a fost asta, Jacinta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
i-am sărutat-o În Întuneric. — Iartă-mă tu pe mine. Orice semn de melodramă se făcu țăndări cînd Bernarda se ivi În ușă și, cu toate că era practic beată, mă descoperi gol, șiroind, ținînd mîna Clarei În dreptul buzelor, cu lumina stinsă. — Pentru numele lui Dumnezeu, domnișorule Daniel. Ce rușine! Doamne Iisuse Hristoase. Unii nu se Învață minte... Bernarda bătu În retragere, zbuciumată, și am fost Încredințat că, atunci cînd efectele coniacului aveau să se diminueze, amintirea a ceea ce văzuse avea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
cadă peste ușă, izbind-o de perete cu o putere cumplită. Bea țipă și se agăță de mine. Pentru o clipă, abia dacă am apucat să zăresc ceața albastră care se tîra dinspre coridor și șerpii de fum din lumînările stinse, urcînd În spirale. Cadrul ușii contura umbre aidoma unor fălci și mi s-a părut că văd o siluetă colțuroasă profilîndu-se În pragul beznei. Am pășit pe coridor temîndu-mă, ori poate dorindu-mi, să Întîlnesc un simplu străin, un vagabond
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Îl ardeau. Între timp, ciungul Îndreptase lampa reflectoare Înspre tălpile lui Noimann și Începu să-și răsucească vârful ciotului În rană... „Treaba nu e chiar atât de simplă”, exclamă el. „Aveți aici un fel de tumoare...” „Tumoare?!” murmură cu glasul stins stomatologul... „Nu știu dacă e tumoare sau poate e vorba de cu totul altceva...” În glasul aparent liniștitor al ciungului se putea citi o undă de Îngrijorare. „Dacă nu e tumoare, atunci ce e?” Îndrăzni să Întrebe pacientul. „Hm”, făcu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
lui Noimann, care stătea Întins fără să reacționeze, simțind cum din ciotul ciungului apare un baston prevăzut cu un cârlig, ce-i scormonea acum măruntaiele. „Dacă nu e vorba de tumoare, atunci ce ar putea fi?” Întrebă el cu glas stins. „E vorba de o sarcină. Aveți acolo un fetus...” Și cârligul Începu să se răsucească, agățându-i mațele. „Cred că glumiți”, murmură Noimann. „Sunt bărbat” (Noimann folosi cuvântul mascul), „cum aș putea să fiu Însărcinat?” „E vorba de o sarcină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
loc unde, printr-un accident de ordin divin, o parte din eternitate s-a frânt În două, lunecând pe pământ, peste traversele murdare și liniile de cale ferată ruginite, amestecându-și norii printre roți și mucuri de țigară pe jumătate stinse, iar acum această eternitate, potopită de țipete nostalgice, Încearcă zadarnic, luptând cu inerția, să se ridice Înapoi În eter... Senzația durează, desigur, doar o clipă, cât tragi un fum de țigară În piept și-l slobozești, În rotocoale, peste mese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
savura fiecare vers, fiecare imagine, fiecare cuvânt, fiecare silabă. „Faclă, vin și lună plină” - ce frumos sună! Doctorul se și vedea Înaintând pe un câmp plin de trandafiri, ale căror petale pâlpâiau În Întunericul nopții ca niște candele pe jumătate stinse, iar deasupra lui plutea o lună imensă, palidă ca moartea. Un vânt ușor adia peste traverse, stârnind murmure ciudate. Purtând pe creștet o coroniță de flori albe, regina-nopții, Noimann mergea pe mijlocul șinelor de cale ferată cu pași de somnambul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]