KorAP: Find »[drukola/base=zeu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...45 46 47 ...866 >

21,644 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

sfânt în mine,/ Această inimă a inimii mele, Poemul,/ Își va afla glorioasa sa naștere,/ Odată, o singură dată voi fi trăit ca zeii./ Și mai mult n-am râvnit." Prin imaginație și prin perfecțiunea creației sale, omul rivalizează cu zeii. Pentru că înfăptuiește un model de absolut pe plan cosmic. Bucuria poeziei Bucuria poetului cunoaște două hipostaze: bucuria vieții, ca șansă existențială unică în istoria eternității, și bucuria creației, ca încercare de nouă, demiurgică, naștere a lumii. Celebrarea bucuriei de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ce trăiește exaltare, deprimare, lumină, beznă prin taumaturgia poetică. El are, în raport cu omul comun, șansa unei modalități superioare de exorcizare a dramei ontologice. Transfigurată liric, tristețea metafizică devine încântare. Scriind: "dacă îmi va reuși poemul, atunci voi fi trăi ca zeii și mai mult nu am râvnit", rezultă că bucuria creării tragicului este un catharsis, care pentru Hölderlin constituia o bucurie mai înaltă decât atunci când poetul celebrează optimist faptul de a trăi, de a iubi. Apofaticul negarea cea mai dramatică, este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
răscolitoare, dar și tonifiantă, purtătoare spre înălțimi emană muzica lui Schubert, iar "melodia infinită" wagneriană, preluată apoi mai ales de Richard Strauss, exercită magia ființării pure. Bucuria creației Pindar afirma că poeții, dotați fiind cu privilegiul de a primi insuflarea zeilor, pot afla divinele adevăruri pe care muritorilor nu le este dat să le priceapă. Cine înfăptuiește frumosul arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie." Urmând lui Pindar, Hölderlin scrie în romanul Hyperion, una din cele mai semnificative poeme privind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-ntr-o zi lucrul sfânt ce-n inimă-mi Sălășluiește Poemul mi-a izbutit, Atunci binevenită fii, pace a umbrelor! Mulțumit sunt, chiar dacă al strunelor viers Nu mă va însoți-n adâncuri; odată, o singură dată Voi fi trăit ca zeii, și n-am râvnit mai mult. Este exprimată paradigmatic bucuria puterii demiurgice de a crea din nou lumea și omul la modul ideal. Pentru că, adăuga Hölderlin, "Din Dumnezeu iese opera mea". De aceea menirea verbului poetic este să numească nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
demiurgice de a crea din nou lumea și omul la modul ideal. Pentru că, adăuga Hölderlin, "Din Dumnezeu iese opera mea". De aceea menirea verbului poetic este să numească nu numai lucrurile, și a schimba astfel poetic lumea, dar și pe zei, pentru a le întemeia prezența, scrie tot Hölderlin în tragedia Empedocle: Căci plină de înțeles sublim, Plină de o putere mută, marea Natură Îl îmbrățișează pe om, cel care presimte, Pentru ca el să dea lumii o formă. Și pentru a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mei, Și formele sale mărețe învăluiau Cu miracole, cu figuri strălucitoare... Atunci un cântec se năștea în mine, o rugă-n poem, În care inima mea suia din umbre la lumină Și dând numele lor acestor Străini Prezenți în juru-mi, Zeii Naturii, Și lăsând Spiritul să se prefacă-n cuvânt, în icoană Să dezleg întru fericire enigma vieții.... (Empedocle, versiunea a III-a, actul I, scena III) Într-un poem de arzătoare incantație, Nur Narr! Nur Dichter! "Numai nebun ! Numai Poet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
extraordinar de înalte", afirmă Nietzsche. Iar acest lucru are loc în suflu poetic. Căci, scrie autorul lui Zarathustra: "Vai! sunt atâtea lucruri între cer și pământ, pe care doar poeții le-au visat. Și mai mult încă deasupra cerului căci zeii sunt toți simboluri poetice, închipuiri poetice". Despre depășirea cerurilor de către înariparea poetică a gândirii, vorbise și Giordano Bruno, precum a vorbit și Eminescu. Also sprach Zarathustra opera nietzscheană capitală, este un vast poem filozofic cu elanuri vizionare, profetice. Nietzsche și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
interne la interiorul unei sinteze noi, nașterea unei a treia realități". Muzica este devenirea, este marea eliberatoare, principiul ei se află dincolo de orice individuație. "Muzica mă face să cad în sus". În ce privește arta dansului, Nietzsche nu crede decât într-un zeu care știe să danseze. Pentru că dansul are multiplă încărcătură, el este nu doar un simbol, ci este viață, devenire, muzică. * Zarathustra este profetul depășirii umanului, profetul Supraomului. Acesta ne conduce către marea Amiază a cunoașterii sau la marele Miez de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
supraomul, să ne purificăm de ceea ce este de rând, să ne reînnoim spiritual mereu sinele, acest lucru în devenire, în proces continuu de transvaluare, de înălțare, de renaștere perpetuă a propriului arheu, a supraomului care am putea deveni, a propriul zeu lăuntric. "Căci toate ființele sunt divine și toate zilele trebuie să ne fie sacre". Astfel, alături de presocratici, Platon, Spinoza, Kant, marele impuls, marea înaripare vine de la Nietzsche. Parcurgerea scrierilor sale este o sublimă sărbătoare a inimii, a sufletului, a spiritului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
să fie propriul său creator, iar creator este solitarul, căruia îi spune: "Din cei șapte demoni ai tăi, încearcă să faci un dumnezeu... Iubesc pe omul care vrea să creeze ceea ce îl depășește și care prin aceasta moare"... devenind acel zeu. Neînțelegând acest lucru este ca și cum "ai constrânge stelele să nu graviteze în jurul tău". Dar dacă ieși din tine, caută un prieten. Un prieten care "să fie pentru tine sărbătoarea pământului și presimțirea supraomului". Este, poate, cea mai înaltă concepție despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
către frumusețea pe care tu i-o dăruiești. Fără poezie, clipa trece pe alături de tine. Poezia este eroism, este unica posibilitate de reîntemeiere sub specie aeternitatis a oricăruia dintre noi. Homo sui transcendentalis ideal al lui Nietzsche. Hölderlin afirma: "un zeu este ascuns în cerul inimii al fiecărui om". Astfel, poezia ne preschimbă în propria divinitate latentă. Poemul nu este un alter ego, ci ești tu, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată. Intre absența noastră din lume și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în câmpiile Hialou, ale fericirii și "cunoașterii tainei dinapoia tuturor tainelor", în puternic contrast, în Cântecul harpistului, de un profund pesimism, moartea este tot o întoarcerea acasă dar înțeleasă ca neant dintr-un lung exil într-o lume străină, unde zeii, deși implorați cu rugi și ofrande, nu i-a adus omului decât întristare și suferință. Luciditatea umană valorizantă rămânea superioară în univers, punând sub semnul întrebării valoarea etică a zeilor. În Ghilgameș, scrisă în spiritul celui mai pesimist popor, sumerienii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
neant dintr-un lung exil într-o lume străină, unde zeii, deși implorați cu rugi și ofrande, nu i-a adus omului decât întristare și suferință. Luciditatea umană valorizantă rămânea superioară în univers, punând sub semnul întrebării valoarea etică a zeilor. În Ghilgameș, scrisă în spiritul celui mai pesimist popor, sumerienii, încercarea de a depăși moartea eșuează prin furtul de către un șarpe al plantei nemuririi pe care eroul o găsise la sfatul lui Utnapiștin. Deci tot un șarpe duce la moarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
nu evocă/invocă divinitatea. Absența din Miorița a vreunui apel divin ar putea avea următoarea explicație. Ab originem, acest popor a avut drept divinitate sfânta natură, lumea de aici (ca și Spinoza, de unde admirația lui Eminescu pentru autorul "sublimei Ethici"). Zeul traco-dac, Zamolxis nu este originar din ceruri. El a fost pe rând rege, apoi profet aici, pe pământ. Și după ce petrece doi ani în grota inițiatică, devine zeu. Prin urmare, fapt poate singular în istoria religiilor: zeul dacilor s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
aici (ca și Spinoza, de unde admirația lui Eminescu pentru autorul "sublimei Ethici"). Zeul traco-dac, Zamolxis nu este originar din ceruri. El a fost pe rând rege, apoi profet aici, pe pământ. Și după ce petrece doi ani în grota inițiatică, devine zeu. Prin urmare, fapt poate singular în istoria religiilor: zeul dacilor s-a născut în lumea omului, ca urmare a unei transmutații spirituale. Ancestralii noștri și-au creat aici pe pământ dumnezeul și apoi l-au așezat dincolo de stele. Nimic nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
autorul "sublimei Ethici"). Zeul traco-dac, Zamolxis nu este originar din ceruri. El a fost pe rând rege, apoi profet aici, pe pământ. Și după ce petrece doi ani în grota inițiatică, devine zeu. Prin urmare, fapt poate singular în istoria religiilor: zeul dacilor s-a născut în lumea omului, ca urmare a unei transmutații spirituale. Ancestralii noștri și-au creat aici pe pământ dumnezeul și apoi l-au așezat dincolo de stele. Nimic nu este aici hazard, ci perfectă logică a viziunii și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poezia tuturor timpurilor. Prin sortilegiul cântului, el întemeiază o neolume pe care să o poată locui: o Casă a Omului. Poezia sublimă a arhaicului (Benedetto Croce) ritm și melodie -, avea caracter incantatoriu, un ritual magic cu rolul de a conjura zeii și stihiile, iar pe de altă parte, de a se insera în ritmurile cosmice, adresându-se esențialelor necunoscute: moartea (Ghilgameș, Miorița), nașterea lumilor (Rigveda), teleologia faptei umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
pe de altă parte, sacralitatea prieteniei și catharsisul cântului epopeea sumero-babiloniană dezvoltă parametrii esențiali ai răspunsului omului de a fi destinat morții Sein zum Tode, cum se va exprima după șase milenii Martin Heidegger. Considerându-se de aceeași natură cu zeii, pentru egiptean, precum scrie în poemul Cartea morților, sensul vieții pe pământ era pregătirea în vederea întoarcerii în divinitate prin cultivarea infinitudinii marilor valori: adevăr, bine, frumos, dreptate, simțire superioară, măiestrie, devenind astfel curat în fața zeilor și dobândind privilegiul de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-se de aceeași natură cu zeii, pentru egiptean, precum scrie în poemul Cartea morților, sensul vieții pe pământ era pregătirea în vederea întoarcerii în divinitate prin cultivarea infinitudinii marilor valori: adevăr, bine, frumos, dreptate, simțire superioară, măiestrie, devenind astfel curat în fața zeilor și dobândind privilegiul de a i se dezvălui taina supremă, "aflată înapoia tuturor tainelor", misterul ascuns după vălurile zeiței Isis, exemplu prin excelență de sublim, pentru Kant. Poemul-rugăciune al faraonului vizionar Akhenaton, închinat discului solar, este un rezumat al sublimității

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
după vălurile zeiței Isis, exemplu prin excelență de sublim, pentru Kant. Poemul-rugăciune al faraonului vizionar Akhenaton, închinat discului solar, este un rezumat al sublimității viziunii vechiului Egipt. Pindar afirma că sensul omului nu este de a încerca zădarnic să devină zeu ci, prin frumoase înfăptuiri, să se afle mereu în acord cu natura. Să sfințim viața umană prin instituirea de prezenturi eterne poetice, pentru că există o "vecie a vremii". Sensul cuvintelor în poezie este de a rosti adevărul uman, de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
înțelepciunii". Și acest extraordinar adevăr ce se impune poetului: "O, de-ar găsi luntrea gândurilor un avânt mai puternic decât harul vorbelor"; deci gândurile trebuie să fie superioare cuvintelor, marea poezie fiind gânditoare, metafizică. Pentru vechii eleni, dat fiind că zeii erau considerați nedrepți, părtinitori, iar moira capricioasă prin artă omul instituie o lume a sa dominată de rațiune și măsură, de "proporțiile divine"; au adoptat o viață gândită și petrecută în înțelepciune. Filozofia nu a rămas exclusivitatea unor pagini, așa cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
esențiale privind sensul vieții. Neliniștea omului modern nu este a lui a fi, ci a lui a avea. Egipteanul trăia in ideea consubstanțialității cu divinitatea. Ca atare, răgazul pământesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viața cerească lângă zeul luminii, Re, al căror fiu se proclama. În acest sens, el trebuia să ducă o viață în cultivarea "infinității valorilor" bine, frumos, adevăr, dreptate, simțire, măiestrie lucru pe care îl mărturisea dincolo lui Osiris și Isis, prin celebra Declarație a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
aflată înapoia tuturor tainelor". Pe de altă parte însă, în scrierile sapiențiale ale vechilor egipteni, aflăm îndoielile, mâhnirile, nedumeririle oricărui om lucid de întotdeauna, începând cu îndoiala relativ la justiția divină: "Din copilăria sa omul s-a străduit să înțeleagă gândirea Zeului, cu umilință a căutat-o, și totuși zeii mi-au adus suferință și mizerie în loc de fericire și bună stare". Având în vedere toate acestea, în Cântul harpistului se spune: Nu este cineva care să nu coboare sub pământ. Durata răgazului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
însă, în scrierile sapiențiale ale vechilor egipteni, aflăm îndoielile, mâhnirile, nedumeririle oricărui om lucid de întotdeauna, începând cu îndoiala relativ la justiția divină: "Din copilăria sa omul s-a străduit să înțeleagă gândirea Zeului, cu umilință a căutat-o, și totuși zeii mi-au adus suferință și mizerie în loc de fericire și bună stare". Având în vedere toate acestea, în Cântul harpistului se spune: Nu este cineva care să nu coboare sub pământ. Durata răgazului terestru ține doar cât un vis". Din acest

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
catharsisul este "să mergi întotdeauna din creastă în creastă" a înaltei gândiri (fr.24). Iliada este o epopee a unei neliniști neîntrerupte, dusă până la spaimă datorată inimaginabilei suite de cruzimi umane justificate, mascate de ideea de eroism, destine manevrate de zei vicioși. Shakespeare avea să ironizeze sever acea lume în piesa Troilus și Cresida. Dar, mai apoi, odată cu tragedia, în spiritualitatea greacă neliniștea existențială capătă o măreție ne mai atinsă ulterior. Astfel, la Eschile omul înfruntă pe zei, la Sofocle înfruntă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]