12,312 matches
-
smulgeau părul, își striveau la sân pruncii ce țipau... Și lacrimile șiroiau pe obraji: "Fecioară!! Nu ne lăsa!! Nu ne părăsi!! Mântuiește-ne!! Apără-ne!! Salvează Orașul Sfânt!! Nu!! Nu se poate ca Minunea Lumii să moară!!" Țamblac, istovit, cu tristețe, răpit amintirilor: Și, iată că s-a putut! După săptămâni de asediu, de luptă disperată pe ziduri, cei câți mai rămăsesem am căzut. Constantinopolul a murit în zori. Cumplitul Mahomed a dat orașul pe mâna bașbuzucilor. Trei zile de jaf
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
încetișor: Poate... poate ai dreptate unchiule. Dar nu știu dacă și el... nu știu... Începe tu, spune el fericit strângându-i mâinile. Risipește vrajba iubirii voastre. Desfă baierele inimii. Ai uitat dragostea de la început? A fost începutul, spune ea cu tristețe. A fost focul de paie al începutului. Apoi... ...Apoi, parcă și-a băgat dracu' coada, Doamne iartă-mă! continuă el și își face cruci peste cruci prosternându-se la icoane. Dracu' mă pune să păcătuiesc mereu înaintea Feței tale... Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
uitat să pomenești de vița de vie. Și de moldovence ai uitat, zâmbește ea. Răutate mică, o amenință el cu dragoste. Recunosc, "sunt un porc în turma lui Epicur". Tu ai spus-o... Horațiu a spus-o, precizează Țamblac cu tristețe. În viață n-am prea avut parte de bucurie, a trebuit să mi-o imaginez. Acu, că e toamnă târzie și nu-s decât o frunză gălbejită, ultima frunză de pe ram -, mă bucur de puținul soare ce mi-a mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fi fost necinstit să tac. Nu suportam să mint: Am făcut-o pentru Moldova!" Aista-i adevărul! Mulțumirile nu le merit. Da! Da! Și eu trebuie să vă mulțumesc că luptăm împreună. Nu, nu m-ai înțeles, șoptește el cu tristețe privind lung la Maria pe ai cărei obraji se preling lacrimi mute. Trebuia să ți-o spun... Și, de ți-am greșit, te rog să mă ierți. Altfel... altfel n-am putut face. Dacă turcii... Maria zvâcnește capul, își șterge
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dar categoric, sever. Te rog Alexandre! Te rog!... Bine, bine! spune el împăciuitor. Abia aștept să nu mai trebuiască să ne milogim nimănui. Să sfârșim cu pribegia. "Micul Mangop" va fi oare "Micul Bizanț", așa cum năzuiești tu? îngână Maria cu tristețe. Să crezi!! strigă Alexandru cu înflăcărare. Să crezi, așa cum cred și eu! Mangopul e un început! Vom avea un pământ "al nostru"! Un adăpost "al nostru"! Nu vom mai rătăci de ici-colo prin lume, principi fără țară și fără coroană
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să spui că, de fapt, îmbrăcase "cămeșa morții"... murmură Ștefan. Da... "cămeșa morții" îngână el cu voce tremurătoare. Plin de noroi și sânge, cu capul gol, cu pletele în vânt, a ridicat ochii spre noi, ne-a zâmbit; era atâta tristețe dar și hotărâre în ochii lui... Ne-a făcut cu mâna un semn de bun rămas, și-a făcut o cruce mare, a scos sabia și-a pornit spre Poarta Sfântului Roman. Ne-am agățat de el. "Ce vrei să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
umbrele trecutului întunecat. Un cârd de rațe sălbatice zboară spre zări mai însorite, gâgâind răgușit a jale că-și părăsesc cuibul unde au bătut din aripi dintâi... Undeva, departe, un clopot bate rar, greu și dangătul strecoară o undă de tristețe. La biserica Mirăuților toacă de vecernie. Ștefan respiră adânc... Într-un târziu, spune încetișor: ...Vezi tu, Alexandre, eu n-am fost niciodată prințișorul fericit. Soarta nu mi-a prea cătat în coarne, m-a lovit de cum am deschis ochii. Născut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
la mânăstirea Neamțului. Acolo, aș fi de folos. Mă pricep să leg rănile. Nu mi-i silă de sânge. De mică, taica m-a pus să grijesc răniții din războaie... Deci, vrei să pleci la bolnița Neamțului... spune Ștefan cu tristețe. Un gând de adevărată domniță... De vrei tu... reia el chinuit după o tăcere. Erai o lumină. O să-ți duc dorul... Deci, pleci... Poate... Da... E mai bine așa. O să-mi lipsești, Voichițo... În jurul meu roiesc oameni, mulți oameni. Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
lovește cu pumnii în pieptul lui și strigă: Pentru Dumnezeu! Spune-mi! Spune-mi, ce să fac?! Ajută-mă! Eu nu pot! Rămân?! Să rămân?!... Ștefan o privește lung, în tăcere. O mângâie ușor pe creștet. Vorbește încet, blând, cu tristețe, cu durere: Aș vrea să rămâi... M-am temut de clipa aiasta. Am mai trăit-o odată. Știi cum s-a sfârșit. N-aș mai putea... Am ales Moldova, singura mea dragoste statornică! spune el deodată, devenind neîndurător cu sine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
buturugă din fața cârciumii. Lasă, moș Dumitre, îl consolează Niculai. Ț-a ajunge... Ți-ai făcut datoria, cu vârf și îndesat. Du-te cu baba la codru. Mergem împreună. Ce să facem? oftează el. Parcă eu n-aș vrea? spune cu tristețe și flutură mâneca goală. Mi-a luat coifu'! se căinează Dumitru. Muierea dracului! Fără coif nu se poate! Să-mi fi lăsat osmanlâu', la Podul Înalt, măcar să-mi fi lăsat dreapta... îngână Niculai cu amar intrând în cârciumă. Pe furiș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
căruță! le îndrumă ea și iese împreună cu fetele. La celălalt capăt al culoarului, intră Maria, urmată de unchiul Țamblac. Maria ține în mâini o casetă din lemn de chiparos, încrustată cu arabescuri de fildeș. Îi întinde caseta și spune cu tristețe: Unchiule, bijuteriile... resturi... rămășițe... Țamblac deschide capacul și contemplă odoarele cu durere, cu nostalgie. Asta îmi amintește de balurile de la Curte. Câtă splendoare... Cu câtă măreție le purtau domnițele din neamul Paleologilor... A fost odată... oftează el. Maria ridică o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
iubești. Să zămislești pui, care să împlinească, poate, ce-am visat noi și n-am împlinit... Împreună, șoptește Voichița. Timpul... uitarea... vindecă totul... Niciodată! Voichița împietrită privește în gol, undeva, departe... Tăcere... Ștefan, o privește lung și grăiește încetișor, cu tristețe: Aiasta ne e soarta, Voichiță. Ce suntem? Pulbere de stele... de oase, mai degrabă... și o îmbrățișează cu o strângere de inimă: "o va mai vedea oare?" O să treacă și aiasta, Voichiță... Toate trec. E trist... Rămâne amintirea... O să povestești
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ce?! M-am hotărât, Ștefane, spune ea cu o voce blândă, calmă, detașată. Mă retrag la mănăstire... Îmi închin viața, câtă mi-a mai rămas -, mi-o închin Sfintei Fecioare... Maria! Cum așa, Maria?! grăiește Ștefan uluit, cu reproș și tristețe. Și tu mă părăsești... Cu drept cuvânt... Dar... dar nu se poate! Nu! Nu se poate! Maria, cu tristețe, privește în gol, detașată de cele pământești: Semnul nefast al zodiei mele nefericite s-a arătat din prima clipă când am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
viața, câtă mi-a mai rămas -, mi-o închin Sfintei Fecioare... Maria! Cum așa, Maria?! grăiește Ștefan uluit, cu reproș și tristețe. Și tu mă părăsești... Cu drept cuvânt... Dar... dar nu se poate! Nu! Nu se poate! Maria, cu tristețe, privește în gol, detașată de cele pământești: Semnul nefast al zodiei mele nefericite s-a arătat din prima clipă când am pus piciorul în Cetatea Sucevei. Că s-a cutremurat pământul și s-a prăbușit Turnul Nebuise, zâmbește ea trist
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Îmi promiți? o întreabă rugător și se înseninează când vede că Maria își șterge lacrimile și dă din cap. Și... și mergi la Hotin... Promiți?... Te rog! îi spune din nou cu speranță, privind licărul de bucurie se aprinde în tristețea lacrimilor ei. E bine Maria... Ești cuminte... Îți mulțumesc... Și acum, înainte de plecare, să ne cerem unul altuia, iertare... Iartă-mă Voichițo... și o îmbrățișează. Altfel nu se poate... Ai grijă de tine... Voichița se repede, sărută mâna Mariei, bolborosește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
risipită să se adune pe culmile Carpaților în zvon de bucium. Dar buciumele n-au buciumat... Și cât i-am așteptat, Doamne!... Am luptat singuri... Am murit singuri... Poate... poate n-au putut... îngăimă Daniil. Poate... poate, îngână Ștefan cu tristețe și îngăduință. Poate li s-o fi urât și lor de un așa domn neastâmpărat, ce le-a pricinuit atâta durere, pagubă și moarte. Poate... poate țara nu mă mai vrea... Eu le-am cerut să dea prea mult... Le-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
trăiască” liniștitor, luminos. Onomastica aceea anonimă s-a repetat, an de an, câtva timp, apoi... cântecul a amuțit. Când și de ce? Nu știu. Pur și simplu, într-o noapte de 21 spre 22 mai am realizat, cu un soi de tristețe, de frustrare, de parcă mi s-ar fi luat ceva ce îmi aparținea de drept, că acea pașnică explozie de veselie străină, dar profund omenească, căreia sufletește mă obișnuisem să mă asociez fratern, nu se mai producea de la o vreme. Poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
din puținele care mai rămăseseră în viață și cu care se conversa din când în când la telefon, în rusește. Nu știa. I-am spus: „Acum, eu cu cine o să mai vorbesc la telefon”, a întrebat retoric, cu o mare tristețe în glas, bătrâna doamnă, a cărei identitate și al cărei nume îmi erau și mi-au rămas aproximative (căci mă mulțumisem să înregistrez distrat că, uneori, mama se întreținea, în trei limbi, amestecându-le de obicei, cu basarabencele ei, refugiate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mărunt accident, un infim de mic supliciu. Ca pentru a ni se dovedi că superbul complex Saint-Suplice își merită numele... * Peste o zi sau două, în mica grădină din spatele apartamentului în care locuiam, zăresc un alt porumbel mort, sau ucis. Tristețea se pătrunde de îngrijorare. Să fie vorba, nu de simple întâmplări, ci de semne? Nu cumva al treilea „porumbel” ce va să cadă va fi chiar avionul nostru de întoarcere? * Puterea magilor regi ai Franței monumentalizată grandios și rafinat în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
femeile sunt - și rămân - cu un pas înaintea bărbaților. * Că femeile sunt mai bune decât bărbații o dovedesc (până) și câinii vagabonzi care, în speranța de a căpăta ceva de mâncare, se țin, pe stradă, după ele, nu după noi. * Tristețea matineelor cinematografice cu femei singure și bătrâne (tanti Aniuta)... * Nu pot citi fără strângere de inimă pasajele în care Luca, în Evanghelia sa, mai pe scurt (24, 25), în Faptele Sfinților Apostoli, mai pe larg (cap. 1), evocă înălțarea lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
tainic, am sărutat și am plecat. Urc treptele Golgotei. Sunt cam multișoare. Aveam emoții mari și nu le-am numărat. Azi îmi pare rău că nu leam numărat. Ajung sus pe trepte la Golgota. Acolo te cuprinde o sfiala, o tristețe, o durere de nedescris. Vezi Locul unde L-au pironit pe Cruce pe Domnul. Îngenunchezi, săruți Mâinile întinse, îți spui tainic ce ai pe suflet și lași în Mână Domnului toate. Îți spui durerile și dorințele, pomenești pe toți cei
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
în mine, în inima mea. Slavă Lui pentru toate câte mi-a dat și câte mi s-au descoperit. Și la mulți li se vor descoperi câte va vrea El. Căutați-L și-L veți afla! Și așa, încărcată de tristețe, de durere și de sfințenie și întărită de Duhul Sfânt, mă întorc pe Drumul Crucii cugetând la toate. Am venit la biserică unde eram cazată. Am luat o gustare în curtea bisericii, că tocmai se terminase slujba pentru cei adormiți
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
dar există. Rolul ei nu diferă prea mult de al Evei. Băieții pregetă să se însoare ; dacă o fac, e sub rezerva divorțului. Diverse „aventuri” în dreapta și în stânga, surogate de donjuanism. Apoi, ce ? Viața ușoară, plictiseala. Rămân fetele nemăritate. Ce tristețe ! Așa se alimentează, în bună măsură, feminismul, această erezie contra naturii și contra grației. Ce rost are căsătoria, dacă nu e pentru toată viața ? Dragostea nu înseamnă numai tinerețe, voluptate, romanțe și apoi plictiseala, goana după altceva, care e mereu
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
e o maximă valabilă în orice împrejurare, mai presus de toate (above all). Tot lui Acterian îi ține Craig o dată următoarea scurtă dizertație, consemnată de ucenicul român în placheta Gordon Craig și ideea de teatru (București, 1936) : „Melancolia nu e tristețe... ; chipul lui Hamlet e luminos, chiar fericit ; tristețea nu apare în nici o trăsătură, poate părerea de rău ; Hamlet trebuie să semene cu Shelley și Blake. Nu e nimic paradoxal într-o astfel de interpretare. Un om de la o anumită altitudine
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
presus de toate (above all). Tot lui Acterian îi ține Craig o dată următoarea scurtă dizertație, consemnată de ucenicul român în placheta Gordon Craig și ideea de teatru (București, 1936) : „Melancolia nu e tristețe... ; chipul lui Hamlet e luminos, chiar fericit ; tristețea nu apare în nici o trăsătură, poate părerea de rău ; Hamlet trebuie să semene cu Shelley și Blake. Nu e nimic paradoxal într-o astfel de interpretare. Un om de la o anumită altitudine a inteligenței începe să fie vesel chiar când
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]