119,707 matches
-
Barbarossa în Italia, unde s-a distins în asedierea și distrugerea Milanului. În 1164, Albert s-a alăturat unei ligi a principilor, constituite împotriva lui Henric Leul. Prin încheierea păcii în 1169, Albert și-a divizat teritoriile între cei șase fii ai săi. El a încetat din viață în 13 noiembrie 1170, posibil în Stendal, și a fost înmormântat la Ballenstedt. Albert a fost căsătorit în 1124 cu Sofia de Winzenburg (d. 25 martie 1160), cu care a avut următorii copii
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
mântuirea. Mama lui Isus este Maria, iar despre tatăl său creștinismul susține că este Dumnezeu Tatăl. Sfântul Pavel credea că Sfântul Iosif l-a conceput pe Isus, „Iosif «nu a cunoscut-o pe» Maria «până când ea a dat naștere unui fiu»” (ea nu a rămas virgină, conform Sfântului Matei). „Nașterea de către o virgină” se găsește doar în Evanghelia după Matei și Evanghelia după Luca - nu este menționată în Evanghelia după Marcu, nici în Evanghelia după Ioan, care îl prezintă pe Iosif
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Cezareea a lucrării "Historia ecclesiastica" și că Testimoniul siriac al lui Mihail Siriacul, care de asemenea provine din "Historia Ecclesiastica" în siriacă, împreună cu traducerea latină a lui Ieronim sunt cele mai importante mărturii ale pasajului lui Josephus despre Isus. Mara (fiul lui Sarapion) a fost un filosof stoic din provincia romană Siria. Cândva între 73 e.n. și secolul al III-lea, Mara a scris o scrisoare fiului său (de asemenea numit Sarapion) care ar putea conține o referință timpurie necreștină la
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
lui Ieronim sunt cele mai importante mărturii ale pasajului lui Josephus despre Isus. Mara (fiul lui Sarapion) a fost un filosof stoic din provincia romană Siria. Cândva între 73 e.n. și secolul al III-lea, Mara a scris o scrisoare fiului său (de asemenea numit Sarapion) care ar putea conține o referință timpurie necreștină la crucificarea lui Isus. Scrisoarea se referă la nedreptățile comise față de „trei oameni înțelepți”: uciderea lui Socrate, arderea lui Pitagora și executarea „regelui înțelept” al evreilor. Autorul
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Totuși, opera lui Bart Ehrman a argumentat că Isus era un evreu apocaliptic. Acum acest punct de vedere este foarte popular în America de Nord. Evangheliile îl prezintă pe Isus drept profet apocaliptic, fiind descris de el însuși și de alții drept Fiul Omului - tradus ca Fiul Omenirii - și ca aducând restaurarea Israelului. Isus ca Fiul lui Dumnezeu, o etichetă folosită de el însuși și de alții, trebuia să domnească peste acest regat ca Domnul celor Doisprezece Apostoli, ei fiind judecătorii celor douăsprezece
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Ehrman a argumentat că Isus era un evreu apocaliptic. Acum acest punct de vedere este foarte popular în America de Nord. Evangheliile îl prezintă pe Isus drept profet apocaliptic, fiind descris de el însuși și de alții drept Fiul Omului - tradus ca Fiul Omenirii - și ca aducând restaurarea Israelului. Isus ca Fiul lui Dumnezeu, o etichetă folosită de el însuși și de alții, trebuia să domnească peste acest regat ca Domnul celor Doisprezece Apostoli, ei fiind judecătorii celor douăsprezece triburi ale lui Israel
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Acum acest punct de vedere este foarte popular în America de Nord. Evangheliile îl prezintă pe Isus drept profet apocaliptic, fiind descris de el însuși și de alții drept Fiul Omului - tradus ca Fiul Omenirii - și ca aducând restaurarea Israelului. Isus ca Fiul lui Dumnezeu, o etichetă folosită de el însuși și de alții, trebuia să domnească peste acest regat ca Domnul celor Doisprezece Apostoli, ei fiind judecătorii celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Albert Schweitzer a arătat că Isus a fost un
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Ucenici, care vor judeca cele douăsprezece triburi, dar sub Dumnezeu. El conchide însă că Isus pare să fi respins titlul de Mesia și consideră că nu e sigur că Isus s-a descris pe sine când se referea la venirea Fiului Omului pe norii cerurilor, în calitate de judecător divin, considerând că referințele biblice la Fiul Omului care suferă nu sunt autentice. Acest punct de vedere era odată cel mai popular în cercetarea nord-americană, și anume că Isus nu profețea o Apocalipsă iminentă
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
că Isus pare să fi respins titlul de Mesia și consideră că nu e sigur că Isus s-a descris pe sine când se referea la venirea Fiului Omului pe norii cerurilor, în calitate de judecător divin, considerând că referințele biblice la Fiul Omului care suferă nu sunt autentice. Acest punct de vedere era odată cel mai popular în cercetarea nord-americană, și anume că Isus nu profețea o Apocalipsă iminentă. Istoricii asociați cu Jesus Seminar, cum ar fi John Dominic Crossan, aderă în
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
lui Dumnezeu drept un viitor eveniment apocaliptic, ci ca o mișcare către o eshatologie etică fără sfârșit. Anumiți cercetători, cum ar fi N. T. Wright (Episcop de Durham) și Luke Timothy Johnson, apără istoricitatea viziunii tradiționale asupra lui Isus ca "Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre". Ei cer ca cercetătorii să fie mai atenți cu ceea ce afirmă că ei cunosc despre antichitate, și nu văd o problemă în a accepta relatările tradiționale despre evenimente miraculoase, cum ar fi
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Otto (sau Oddo, supranumit cel Ilustru) (n. cca. 851 - d. 30 noiembrie 912) a fost duce de Saxonia de la 880 până la moarte. Otto era fiul mai mic al ducelui Liudolf de Saxonia cu soția sa Oda din familia Billungilor și a succedat în scaunul ducal fratelui său mai mare, Bruno, după ce acesta a murit în 880, într-o luptă împotriva vikingilor. Familia sa este numită
Otto I de Saxonia () [Corola-website/Science/327952_a_329281]
-
nu a acceptat invocând vârsta înaintată, propunându-l în schimb pe Conrad de Franconia. Adevărul asupra acestei declarații însă îndoielnic. Soția lui Otto a fost Hathui de Babenberg (d. 903), fiica lui Henric de Franconia. Cei doi au avyut doi fii, Thankmar și Liudolf, care s-au stins înaintea lui, însă cel de al treilea fiu Henric "Păsărarul" a reușit să îi succeadă lui Otto ca duce de Saxonia, iar ulterior a fost ales ca rege al Germaniei. Fiica sa Oda
Otto I de Saxonia () [Corola-website/Science/327952_a_329281]
-
asupra acestei declarații însă îndoielnic. Soția lui Otto a fost Hathui de Babenberg (d. 903), fiica lui Henric de Franconia. Cei doi au avyut doi fii, Thankmar și Liudolf, care s-au stins înaintea lui, însă cel de al treilea fiu Henric "Păsărarul" a reușit să îi succeadă lui Otto ca duce de Saxonia, iar ulterior a fost ales ca rege al Germaniei. Fiica sa Oda s-a căsătorit cu regele carolingian Zwentibold de Lotharingia. Otto a fost înmormântat în biserica
Otto I de Saxonia () [Corola-website/Science/327952_a_329281]
-
879) a fost conte de Lahngau și primul membru exitent în documente al viitoarei dinastii a Conradinilor. Gebhard a fost cunoscut ca un "conducător al francilor Franks" și cumnat al markgrafului Ernest, de Nordgau în Bavaria. Gebhard ar fi fost fiul contelui Odo I de Orléans, dacă acela era identic cu Udo "cel Bătrân", conte în Lahngau între 821 și 826. În 838, Gebhard s-a aliat cu Poppo de Grapfeld și cu arhiepiscopul Otgar de Mainz, pentru a lupta împotriva
Gebhard de Lahngau () [Corola-website/Science/327985_a_329314]
-
Lahngau între 821 și 826. În 838, Gebhard s-a aliat cu Poppo de Grapfeld și cu arhiepiscopul Otgar de Mainz, pentru a lupta împotriva lui Ludovic Germanul, revoltat împotriva tatălui său, împăratul Ludovic cel Pios. Gebhard a avut următorii fii: care cu toții au deținut poziții importante în Francia Răsăriteană.
Gebhard de Lahngau () [Corola-website/Science/327985_a_329314]
-
lui Esiko a fost contele Otto de Ballenstedt, care a murit în 1123. Prin căsătoria lui Otto cu Eilika, fiica ducelui Magnus de Saxonia, casa de Ascania a devenit moștenitoare a jumătate din proprietatea Casei Billungilor, foști duci de Saxonia. Fiul lui Otto, Albert Ursul, a devenit, cu ajutorul moștenirii mamei sale, primul Ascanian în poziția de duce de Saxonia în 1139. Însă el a pierdut controlul asupra Saxoniei în scurtă vreme, în fața rivalei Case de Welf. Cu toate acestea, Albert a
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
Otoman. Într-o primă fază, o armată habsburgică condusă de Wilhelm von Roggendorf a asediat Buda, în care se adăpostea succesorul lui Ioan I Zápolya, vasal al Imperiului Otoman. Regele maghiar murise în 1540, iar pe tronul său se urcase fiul său minor, Ioan al II-lea Zápolya, care domnea sub regența mamei sale, Isabella Jagiello Zapolya și al guvernatorului Transilvaniei, Gheorghe Martinuzzi. Acest aranjament fusese acceptat de sultanul Suleiman Magnificul cu condiția ca Ungaria să continue să-și plătească tributul
Asediul Budei (1541) () [Corola-website/Science/327955_a_329284]
-
răsculându-se, fratele celor doi, Grifo s-a aliat cu triburile saxonilor și a cucerit vremelnic Bavaria. Pepin, devenit rege al francilor din 750, a invadat încă o dată Saxonia și a supus câteva triburi din Westfalia până în 758. În 772, fiul lui Pepin, Carol cel Mare a inițiat cucerirea definitivă a teritoriilor saxonilor. Deși campaniile sale neîntrerupte au fost în cele din urmă încununate de succes, Carol a trebuit să recurgă la fragmentarea teritoriilor saxone ale triburilor westfalice, estfalice și din
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
fostul duce Widukind, nu a fost stabilită cu exactitate. Supuși doar cu câteva decenii înainte, saxonii au devenit imediat unul dintre triburile conducătoare din Francia Răsăriteană; totuși, rămâne neclar dacă Ottonienii dețineau deja titlul ducal în secolul al IX-lea. Fiul mai mare al lui Liudolf, Bruno (Brun), strămoș al ramurii Brunonen a comitatului de Braunschweig, a murit într-o bătălie împotriva vikingilor invadatori conduși de Godfrid de Frizia în 880. El a fost urmat de către fratele său mai tânăr Otto
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
a stins odată cu moartea regelui Ludovic Copilul, în timp ce ducii de Saxonia, Suabia și Bavaria s-au întrunit la Forchheim pentru a-l alege pe ducele Conrad I de Franconia din dinastia Conradinilor ca rege al Germaniei. Un an mai târziu, fiul lui Otto, Henric I "Păsărarul" a succedat ca duce de Saxonia. Potrivit cronicarului Widukind de Corvey, regele Conrad I l-a desemnat pe Henric ca succesor al său, refuzând astfel succesiunea propriului său frate, Eberhard de Franconia, iar în 919
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
saxon al Ascanienilor, aliați ai lui Frederic Barbarossa, eșuaseră în tentativa de a-și instala un membru al familiei, Siegfried de Anhalt, pe scaunul arhiepiscopal de Bremen, ei reușesc să se impună în 1180. Conducătorul Casei de Ascania, Otto I, fiul lui Albert I de Brandenburg, văr matern cu Henric Leul, i-a acordat celui de al șaselea frate al său, Bernard de Anhalt (devenit Bernard al III-lea), ducatul de Saxonia, sub numele de "noul ducat de Saxonia" (1180-1296), un
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
Albert al II-lea și-au divizat treptat competențele guvernamentale în cadrul celor trei teritorii lipsite de legătură din zona saxonă (Hadeln, Lauenburg și Wittenberg), pregătind astfel o împărțire teritorială. După ce Ioan I s-a retras în 1282 în favoarea celor trei fii minori ai săi, Eric I, Ioan al II-lea și Albert al III-lea, moment urmat de moartea sa trei ani mai târziu, cei trei frați și unchiul lor Albert al II-lea au continuat să conducă Saxonia împreună. În
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
de moartea sa trei ani mai târziu, cei trei frați și unchiul lor Albert al II-lea au continuat să conducă Saxonia împreună. În 1288, Albert al II-lea s-a adresat regelui Rudolf I pentru a-l înfeuda pe fiul și moștenitorul său Rudolf cu Palatinatul de Saxonia, fapt care a provocat o lungă dispută cu casa de Wettin. Atunci când comitatul de Brehnaa fost înapoiat Imperiului după stingerea familiei comitale, regele l-a acordat ca feud lui Rudolf. În 1290
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
i au reprezentat o dinastie a conților și ducilor de Franconia în intervalul dintre secolul al IX-lea și al XI-lea, denumirea provenind de la ducele Conrad "cel Bătrân" de Thuringia și fiul său Conrad I al Germaniei. Familia este pentru prima dată menționată în 832, prin contele Gebhard în regiunea cursului inferior al râului Lahn. Fiii acestuia sunt menționați în 861 ca "propinqui" ai seneșalului Adalard, care servise sub împăratul Ludovic cel
Conradini () [Corola-website/Science/327984_a_329313]
-
IX-lea și al XI-lea, denumirea provenind de la ducele Conrad "cel Bătrân" de Thuringia și fiul său Conrad I al Germaniei. Familia este pentru prima dată menționată în 832, prin contele Gebhard în regiunea cursului inferior al râului Lahn. Fiii acestuia sunt menționați în 861 ca "propinqui" ai seneșalului Adalard, care servise sub împăratul Ludovic cel Pios. Însă clanul a devenit cunoscut abia odată cu Oda, soția împăratului Arnulf de Carintia, care aparținea acestei familii. În baza legăturii sale familiale cu
Conradini () [Corola-website/Science/327984_a_329313]