KorAP: Find »[drukola/base=singurătate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...461 462 463 ...473 >

11,815 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

o Împlinire sacră. El Înnobilează, astfel, conjugalilatea și face din ea figura dominantă a vieții afective. Mitul poeziei lui nu este Don Juan, nu este, pînă la capăt, nici Tristan (mitul pasiunii devoratoare). Este mitul cuplului biblic, simbolul unei mîndre singurătăți În doi. Un Portret din 1836 este mai Încurajator. Liniile sînt mai ușoare, mai fine, imaginile se deplasează dinspre iarna conjugală spre primăvara logodnei. SÎnt imagini, nici vorbă, gata făcute: zîmbetul „vesel” strălucește pe buze, chipul este „dulce ca blîndețea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
este la acest romantic, urmărit de blestemul soartei spațiul maximei contestații. Natura nu-l tămăduiește de tristețe, natura Îl reface energiile spiritului. Într-un poem (Întristarea) se arată, În stilul celui, mai fidel lamartinism, scîrbit de zgomotul cetății. Vrea liniștea, singurătatea naturii. Evaziune cunoscută: „Scîrbit peste măsură De zgomotul cetății Eu caut În natură Un loc făr’de murmură Supus singurătății.” Acest loc este schitul cu tăcerea mormintelor și șoapta rîului apropiat. Aici petrece poetul acele, „dulci (...) ceasuri de extaz și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
energiile spiritului. Într-un poem (Întristarea) se arată, În stilul celui, mai fidel lamartinism, scîrbit de zgomotul cetății. Vrea liniștea, singurătatea naturii. Evaziune cunoscută: „Scîrbit peste măsură De zgomotul cetății Eu caut În natură Un loc făr’de murmură Supus singurătății.” Acest loc este schitul cu tăcerea mormintelor și șoapta rîului apropiat. Aici petrece poetul acele, „dulci (...) ceasuri de extaz și gîndire”, aici ideile sînt „drepte și Înalte”, la sunetul clopotului „credința se deșteaptă În omul rătăcit”. Dumnezeu Însuși, marele simbol

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În aceste versuri. Poetul este predestinat să rătăcească În Întunericul durerii și nici un loc nu e suficient de sigur pentru a Împăca sufletul. Există, totuși, popasuri mai lungi, spații favorabile, și unul dintre ele este „vesela vale” lamartiniană. Este spațiul singurătății, al iubirii și al copilăriei. Aici se desfășoară ceremonialul așteptării și al reveriei Într-o expresie mai direct lirică (Reverie): „De zgomot departe, În vesela vale, A cării verdeață ades am călcat, În liniștea nopței, privirile tale Se-nalț, se

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
crînguri și de păduri. Munții mai În depărtare Se văd ca tulbure nor; Vara le e la picioare Și iarna pe fruntea lor. Iată, dup-a mea părere, Locul atîta dorit, Unde zile de plăcere, Zile scumpe am trăit. Frumoasă singurătate, Bunurile-adevărate În sinul tău le-am simțit: Pace, liniște, viață, Toate-acolo mă-nsoțea, Și din orice dimineață, Mulțumirea se năștea.” Grigore Alexandrescu are ochi agricol, natura lucrată Îi place. filtre livezi și saduri, aproape de unda armonioasă, ar trăi liniștit și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și participă la o existență virginală. CÎmpul este „Însmălțat”, aerul „Îmbălsămit”, raza (lumina) „beată”, femeile au fața albă ca mărgăritarul, gîtul de crin, ochii de foc, gura lor este un rubin grațios și mîna e subțire și dalbă. PÎnă și singurătatea este În acest ținut o fantasmă dulce, ca și durerea, melancolia, cuprinse, toate, de starea de delir a plăcerii. Sun-ul este, Încă o dată, dumnezeiesc, lunea doarme, amoroasă, peste un strat de roze și crini, sînii eroinei liliale sînt desfătători

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
tinerile zori”), tînără este și mustrarea („cu tînără mustrare”), ochiul se desfată pe „vergine sînuri”, visele se nasc „dulci și tinerele”, legiverul (azurul) este fraged. Dumbrava, de asemenea, e fragedă și umbroasă, inima Înamorată este legănată de „tinere plăceri”. În singurătate, poetul melancoliei voluptuoase vede pretutindeni o tânără părere”, frumusețea este la el „jună”, Îndrăgostitul din O noapte de amor mărturisește că a plutit toată viața „prin imagini virginale”. Fericit este acela care răpește amorului „tinerele-i răsfățuri”. Îmbătate, sublime sînt

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lui, mereu un apus falnic, lingă stînca semeață o prăpastie adîncă... „Alături cu lumina e umbra care zace” - scrie poetul Într-un loc. Dulcele, suavul, dalbul, desfătarea, răsfățul, beția sufletului se sprijină pe noțiuni din sfera amarului, sălbaticului, asprului, melancoliei, singurătăți, obscurului etc. Un vers din Conrad mi se pare că rezumă această iubire vinovată pentru categoriile antinomice. Un vers frumos, inspirat: „Iar neaua sa eternă ce luce sub lumină, RÎu d-ambru, se Îngînă cu purpura divină Și se răsfrînge-n marea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
azurate ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea și Seraiul sînt cele două spații (cronotopi) ai lumii bosforiene. Unul concentrează splendoarea și moliciunile de orient, celălalt reprezintă spiritul migrator, evaziunea, deschiderea imaginației. E spațiul singurătății mîndre, al melancoliei ce trece prin vecinătatea marilor mituri. Deplasîndu-se spre zona alpină, fantezia lui Bolintineanu caută locurile Închise și Încearcă o penetrație dincolo de linia vizibilului, realului. Fantasticul pătrunde În poem și, odată cu el, o mitologie autohtonă neguroasă, aceea pe

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o agresiune materială. Scriitura, despre care Alecsandri nu face nici o referire exactă, reprezintă Împăcarea dintre cele două elemente (spații) aflate la extremitățile sensibilității lui poetice. Versul domolește agresiunea iernii și dă oarecare consistență visului. „Retras În pace”, Într-o fecundă singurătate, cu rănile Închise, poetul poate, În fine, să-și transcrie melancoliile lui de om Înfricoșat de dezastre. Începutul Pastelurilor sugerează tocmai cadrul și starea ce permite nașterea poeziei. Să cităm cîteva fragmente din Serile de la Mircești: „Perdelele-s lăsate și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
strofă dulce pe care-o prind din zbor, .......................................................................... O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți cînd vine În țară asprul ger!... Așa-n singurătate, pe cînd afară ninge, GÎndirea mea se primblă pe mîndri curcubei, PÎn’ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge, Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.” Reproduc, Înainte de a comenta versurile de mai sus, și Începutul altui pastel

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
caută cu aceeași curiozitate alt peisaj, În contrast de obicei cu cel dinainte, În așa fel Încît ele formează un cuplu de alb-negru. În Grui-Stnger sînt două imagini ale universului material: frenezia, monstruozitatea vegetală a Codrului fără viață și, apoi, singurătatea sterilă, mută a pămîntului blestemat. În Răzbunarea lui Statu-Palmă dăm, Întîi, peste un peisaj edenic: „CÎte lunci, păduri și codri de cîntări și de flori pline, CÎte paseri vii, măiestre, șoimi și pajuri năzdrăvane, Păuni mîndri, fulgi de sare, dulci

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
aur și seri blînde, suspinătoare, un loc „bun de iubire”. PÎnă la urmă plaiul se identifică, printr-o răsturnare previzibilă de sensuri, cu (ara. Poetul leagă de acest spațiu un sentiment al duratei și al dumnezeirii (armonie, grandoare liniștită, permanență, singurătate confortabilă). Apare și valea lamartiniană, spațiu al tainei, al plăcutei complicități Între lucruri („jos În valea tăinuită”), Însă adevăratul spațiu de securitate În imaginarul alecsandrian este lunca. Îl aflăm peste tot ca obiect de referință și obiect de meditație lirică

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sub arșița de soare În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt, Cu-a sale mari vîrtejuri de colb ce zboară În vînt. De mii de ani În sînu-i dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă, Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor Și iarna se deșteaptă sub crivăț În fior. Acolo floarea naște și moare-n primăvară, Acolo pere umbra În zilele de vară, Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Cutrieră cu zgomot pustiele cîmpii. Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume, Lung ocean de iarbă necunoscut În lume, O cumpănă se-nalță aproape de un puț, Și-n orizon se-ntinde ca gîtul unui struț.” Șesul nemărginit cheamă figura singurătății: „mută, sterilă, nepătrundă”. Poet fără simțul transcendenței, Alecsandri privește departe, spre orizont, și, nevăzînd decît pustietatea goală, se Întristează. Oceanul de iarbă nu-i spune nimic, mișcarea procesuală a naturii sălbatice (nașterea, moartea ierburilor) nu-i stimulează imaginația cosmică. Natura

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă de mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă imaginației materiale inițiativa În prima parte a poemului, Alecsandri revine la obișnuita lui retorică literară (o scenă animată) În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă de mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă imaginației materiale inițiativa În prima parte a poemului, Alecsandri revine la obișnuita lui retorică literară (o scenă animată) În cea de a doua. Poemul coboară În cunoscutele convenții. Peisajul, constituit printr-un refuz ce se dovedește

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
boii rag, cîinii latră... omul se retrage spre acest obiect ocrotitor și luminos („omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc”). Succedaneu al soarelui, focul mai are o funcție stimulatorie: provoacă meditația și eliberează imaginația... El face ca singurătatea să fie agreabilă, retragerea să fie productivă. „Tovarăș mîngîios”, vesel, focul intră În categoria obiectivelor securizante. Este, Împreună cu lampa, cadrele aurite, ceaiul aromat, și un stimulent al scrisului. Focul face, prin tripla lui determinare, ca solitudinea să devină dintr-o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
capu-mi pare mor.” 9. SÎnt și chinuri mai subtile În această semiologie a amorului. De pildă solitudinea. Conachi o trece În rîndul tiranilor care Îl asupresc grozav. Sentimentul mai general este că iubirea introduce bărbatul Într-o Închisoare teribilă: „Singurătatea, tu ești Tiranul carele arzi Inimile omenești Cu urît și cu năcaz. Tu pre mine mă omori, În vreme ce Încă-s viu...” În chiar versurile citate mai este indicat un mărunt demon; urîtul. În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
unei mari pasiuni. Peisajul liric are o mai mare consistență atunci cînd poetul vorbește mai direct de angoasa lui erotică. În Scrisoare către Zulnia aflăm imaginea unui mare neastîmpăr și a unei voințe energice (În contradicție cu scopul ei) de singurătate. Traduse În semnele naturii, ele configurează un peisaj liric caracterizat prin cîteva elemente materiale: „Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite ....................................................................... Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară... Caut, cerc stîncile

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
deplasează din iatac În natură. Un discurs sincretic. Spațiul securizant: „vîrful de delișor”. Poet al juxtapunerii. Nesațiul familiei. V. Vasile CÎrlova. „Mila” față de lucruri. Poezia ca ușurare a spiritului. O euforie a „dulcelui”. Amorul ca izvor de Întristare. Petrecerea În singurătate. „Valea tristă” și sentimentul securității. O evaziune și un eșec. VI. Ion Heliade Rădulescu. Trei verbe esențiale: a crea, a plasma, a edifica. Impaciența și lăcomia acumulării. Poezia Începe cu treapta zero a existenței. Tema plenitudinii, tema informului. Nevoia de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Iubirea pentru „categoriile perverse”. Figura seducției. Legendele istorice, Basmele, Macedonene: coborîrea pe uscat și deplasarea spre nord. Discursul moral și patriotic. Peisajul lui Bolintineanu, gustul „vălmășagului”. Elementele fantasticului. Balada Domnul de rouă. Masa: locul și timpul meditației. Stînca și spațiul singurătății. Erosul lui Bolintineanu. Regimul farmecului vergural, „Rumeneala”, cartea de vizită a inocenței. Loialitatea ochiului. Amorul magic. Figura «raptuluiă Femeia la vîrsta canonică. Figura mistificației și a sacrificiului. Teroarea retoricii. IX. Vasile Alecsandri. Liniștea, confortul și timpul rău. O recluziune productivă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561

mod cu putință, la glasul iubirii (obligatoriu!) nefericite. Ajungând prematur la concluzia "zădărniciei sentimentelor omenești", Bizu încearcă să se convingă din nou (a câta oară?) că a ales bine atunci când s-a retras din joc, pentru a-și cultiva, în singurătate, grădina. Refuzul vieții pare astfel justificat de bilanțul dezastruos al experiențelor sale amoroase (puține, dar edificatoare e amintită, printre altele, și "povestea" dramatizată în Aripa morții), experiențe care i-au demonstrat că, deși fiece om constituie o excepție ("totul trebuie

by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
problemei vieții"), destinul tuturor îndrăgostiților e totuși "de a luneca unii pe lângă alții, fără a se cunoaște". Așadar, nefericirea eroului lovinescian rezidă în aceea că el vrea nu doar să iubească, ci și să înțeleagă. Și înțelegerea survine tardiv, în singurătate, atunci când iubirea însăși (cu tot cu "icoanele" tinereții) nu-i decât amintire amintire fugară, trezită la viață în două chipuri distincte: 1. de zurgălăii trăsurii ovreiești (stimul muzical), ca un "miragiu de fericiri pierdute și de iluzii poetice", izvorând "din fundul conștiinței

by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
Implicat de data aceasta direct în nefericitul eveniment, chiar dacă fără știrea lui, scenariul melodramatic al sinuciderii nu i se mai pare absurd, și îl încearcă un puternic sentiment de culpabilitate. La fel ca în alte situații asemănătoare, agronomul simte nevoia singurătății și a unui sever examen de conștiință. Vinovat, se condamnă sever pentru egoismul său ("nu văzuse pentru că nu-i convenise să vadă; și la dânsul totul se altoia pe egoismul esențial omului: interesul îi întunecase luciditatea") și mai ales pentru

by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]