11,736 matches
-
o generație a cărei revoltă pornea realmente din refuzarea a tot ceeea ce reprezentau părinții - tot: mândrie națională, nazism, bani, Vest, pace, stabilitate, lege și democrație -, aceștia erau „copiii lui Hitler”, radicalii vest-germani din anii ’60. În ochii lor, Republica Federală degaja suficiență și ipocrizie. Mai Întâi a fost afacerea Spiegel. În 1962, cel mai mare săptămânal german publicase o serie de articole de investigație despre politica de apărare a Germaniei Occidentale, dezvăluind manevre dubioase ale ministrului Apărării din guvernul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
protestul studenților germani: era un mod eficace de a condamna atât Republica de la Bonn, cât și regimul nazist care o precedase. Pe măsură ce se amplifica opozița față de războiul din Vietnam, amalgamul de trecut și prezent a atins mentorul militar al Republicii Federale. America, dintotdeauna „fascistă” În repertoriul unui grup restâns de radicali, a devenit acum inamicul unui segment mult mai vast. Să acuzi „Amerika” (sic) pentru războiul criminal din Vietnam ținea loc de recunoaștere a crimelor de război din Germania. Piesa lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor: o Germanie mai bună la est. RDG, În ciuda (sau poate din cauza?) cenzurii și represiunii autoritariste, prezenta o atracție aparte pentru tinerii radicali: era exact contrariul Republicii de la Bonn și nici nu pretindea altceva. Astfel, ura radicalilor pentru „ipocriziile” Republicii Federale Îi făcea să fie extrem de creduli În fața comuniștilor din Est, care pretindeau că au Înfruntat trecutul și au purificat Germania lor de trecutul fascist. Mai mult, anticomunismul care hărăzea RFG Alianței Atlantice și care constituia doctrina sa principală era o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În cursul anilor ’50 și ’60, Tito a descentralizat Întrucâtva procesul de decizie, permițând cu titlu de experiment autonomia fabricilor și a muncitorilor. Inovațiile s-au născut din diviziuni etnice și geografice, dar și din necesitate economică. Într-un stat federal, În care locuitorii și republicile constituente nu aveau multe În comun În afară de amintiri nefericite și reciproc antagoniste, instrucțiunile uniforme impuse de la Belgrad aminteau de practicile antebelice. Topografia dificilă a regiunii favoriza inițiativa locală; mulțumită rupturii de Stalin, dictatura proletariatului În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la o cultură franceză cosmopolită, cu care românii educați au pretins dintotdeauna că au o afinitate specială. Dar, În loc să-i condamne pe dictatorii români, guvernele occidentale i-au Încurajat frenetic. După ce România a Încălcat veto-ul sovietic, recunoscând oficial Republica Federală a Germaniei În ianuarie 1967, relațiile s-au ameliorat și mai mult: sosit la București În august 1969, Richard Nixon era primul președinte american care vizita un stat comunist. Comunismul național - „o fi el comunist, dar e de-al nostru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Oldøich Černík, a renunțat practic la orice formă de control al opiniilor exprimate public. La 26 iunie a fost abolită cenzura din presă și radioteleviziune. În aceeași zi s-a anunțat că Cehoslovacia urma să devină un veritabil stat federal, format dintr-o republică socialistă cehă și o republică socialistă slovacă (era singura dintre reformele lui Dubček care a supraviețuit represiunii care a urmat, devenind lege pe 28 octombrie 1968). Dar, după ce eliminase orice control asupra opiniei publice, conducerea comunistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ratelor fixe de schimb. Dolarul american, stâlpul sistemului monetar internațional de la Bretton Woods Încoace, urma să fluctueze liber În funcție de celelalte valute. Această decizie s-a luat pe fondul uriașei poveri militare a războiului din Vietnam și al unui deficit bugetar federal În creștere. Dolarul era legat de prețul aurului, iar Washingtonul se temea că posesorii străini de valută americană (inclusiv băncile centrale europene) vor Încerca să schimbe dolarii pe aur, epuizând rezervele americane 1. Decizia de a lăsa cursul dolarului să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concediați au fost „lucrătorii oaspeți”: 4 din 5 muncitori concediați nu erau cetățeni germani. În 1975, RFG și-a Închis definitiv birourile de recrutare a forței de muncă din Africa de Nord, Portugalia, Spania și Iugoslavia. Așa cum sublinia un Raport al Comisiei Federale din 1977 la „Principiul de bază nr. 1”: „Germania nu este o țară de imigranți. Germania este un loc de rezidență pentru străini, care, În cele din urmă, se vor Întoarce de bunăvoie acasă”. șase ani mai târziu, Parlamentul federal
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Federale din 1977 la „Principiul de bază nr. 1”: „Germania nu este o țară de imigranți. Germania este un loc de rezidență pentru străini, care, În cele din urmă, se vor Întoarce de bunăvoie acasă”. șase ani mai târziu, Parlamentul federal a aprobat o lege ce promova „pregătirea lucrătorilor străini pentru repatriere”. De bunăvoie sau nu, mulți dintre ei s-au Întors Într-adevăr acasă. În 1975, 290.000 de lucrători imigranți și familiile lor au abandonat Germania de Vest pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar Marea Britanie a Înăsprit condițiile de intrare pentru potențialii imigranți din subcontinentul sud-asiatic. Combinația de șomaj structural, importuri de petrol tot mai scumpe, inflație și exporturi În declin a condus la deficite bugetare și insolvabilitate În toată Europa de Vest. Nici măcar Republica Federală Germană, capitala industriei europene și campioană la export, nu a fost cruțată. Surplusul balanței de plăți a țării (9.481 de milioane de dolari În 1973) s-a transformat În anul următor Într-un deficit de 692 de milioane de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la colaps prin cartelizarea structurii prețului și desființarea, practic, a competiției locale; În Franța, combinatele falimentare din Lorena și din centrul industrializat al țării au fost regrupate În consorții reglementate de stat, subvenționate de guvern. În Germania de Vest, guvernul federal a Încurajat mai degrabă consolidarea privată decât etatizarea, dar cu efecte de cartelizare similare. La jumătatea anilor ’70, un singur consorțiu, Ruhrkohle AG, realiza 95% din producția minieră din bazinul Ruhr. Industriile textile franceză și britanică - sau ce mai rămăsese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cei mai mulți tineri implicați În aceste acțiuni, deși familiarizați cu vocabularul justificator al violenței, nu avuseseră nici un rol În formularea acestuia. Ei erau infanteria terorismului. Pe de altă parte, Îndeosebi În Germania de Vest, energia emoțională investită În ura față de Republica Federală avea surse mai adânci și mai ascunse decât giumbușlucurile retorice prost adaptate ale radicalismului de secol al XIX-lea. Dorința de a prăvăli edificiul securității și stabilității În capul generației părinților era expresia extremă a unui scepticism mai general, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Închisoare În cursul unui raid armat plănuit și executat sub comanda lui Ulrike Meinhof. Ea și Baader au emis apoi „Manifestul Gherilei Urbane”, anunțând formarea unei Rote Armee Fraktion (RAF: Facțiunea Armata Roșie), al cărei scop era să distrugă regimul federal prin forță. Acronimul RAF a fost ales intenționat: așa cum aviația britanică* atacase Germania nazistă de sus, grupul Baader-Meinhof, cum i se spunea colocvial, avea să răpună regimul succesor ciuruindu-l de jos. Între 1970 și 1978, RAF și vlăstarele ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anului 1972. În 1977, anul ei de glorie, RAF l-a răpit și apoi l-a executat pe Hans Martin Schleyer, președintele Daimler-Benz și al Federației Vest-Germane a Industriilor, și i-a asasinat pe Siegfried Buback, procurorul general al Republicii Federale, și pe Jürgen Ponto, directorul Dresdner Bank. Era Însă cântecul de lebădă al grupării. Deja, În 1976, Meinhof (capturată În 1972) fusese găsită moartă În celula ei din Stuttgart. Aparent se spânzurase; zvonul că fusese executată de stat a persistat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
simpatiei locale era o nostalgie crescândă pentru trecutul pierdut al Germaniei În cercurile literare și artistice. Exista sentimentul că Germania fusese de două ori dezmoștenită: de naziști, care Îi privaseră pe nemți de un trecut respectabil, „utilizabil”, și de Republica Federală, ai cărei șefi americani impuseseră țării o imagine de sine falsă. În cuvintele regizorului de film Hans-Jürgen Syberberg, nația fusese „dezmoștenită și deposedată spiritual... trăim Într-o țară fără patrie, fără Heimat”. Tenta clar naționalistă a terorismului german de extremă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Palatinatului Renan, de la sfârșitul primului război mondial până În prezent. În filmul lui Reitz, anii interbelici sunt scăldați În lumina caldă a amintirilor dragi; era nazistă umbrește prea puțin amintirea acelor vremuri mai bune. În schimb, lumea americanizată a republicii federale postbelice e prezentată cu un dispreț Înghețat: materialismul care ignoră valorile naționale și erodarea memoriei și a continuității afectează grav comunitatea și valorile umane. Ca și În Die Ehe der Maria Braun (Căsătoria Mariei Braun) de Fassbinder, personajul principal - tot
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
special răpirea și asasinarea lui Hans Martin Schleyer și, ulterior, sinuciderea lui Ensslin și Baader. Filmul e remarcabil nu atât prin expresiile de empatie cu teroriștii, cât prin felul aparte În care acestea sunt transmise. Printr-un montaj abil, Republica Federală și Al Treilea Reich capătă trăsături similare. Capitalismul, „sistem al profitului”, și național-socialismul sunt prezentate ca fiind la fel de vinovate și inadmisibile, iar teroriștii se detașează drept partizani ai prezentului: Antigone moderne În luptă cu propriile conștiințe și cu represiunea politică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care aveau o varietate de susținători: țărani, ecologiști, pacifiști și squatteri urbani - au ajuns În 1979 să aibă reprezentanți proprii În parlamentele a două landuri. Patru ani mai târziu, după al doilea șoc al petrolului, numărul voturilor obținute În alegerile federale din 1983 a crescut de la 568.000 la 2.165.000 (5,6% din sufragii), aducându-le pentru prima dată reprezentarea În parlament (27 de locuri). În 1985, „verzii” erau deja Într-un guvern regional important, la conducere aflându-se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
celor care aveau o părere bună despre „tehnologie” și reușitele ei a scăzut brusc, de la 72% la 30%. „Verzii” germani beneficiau și de sistemul nemțesc de reprezentare proporțională, grație căruia până și partidele mici puteau pătrunde În parlamentele regionale și federal - deși sistemul, comparabil În linii mari, din Italia nu i-a ajutat cu nimic pe ecologiștii de acolo: În 1987, „verzii” italieni tot nu depășiseră un milion de voturi și 13 fotolii parlamentare din 630. și În Belgia cele două
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cei aflați În poziții-cheie, erau cu totul altceva. Iar social-democrații din Germania (care rămânea creuzetul unui continent divizat) erau chiar extrem de interesanți. În 1969, Partidul Social-Democrat vest-german (SPD) condus de Willy Brandt a obținut o majoritate de voturi la alegerile federale și a format un guvern de coaliție cu Partidul Liber-Democratic, iar creștin-democrații conservatori au trecut În opoziție pentru prima oară de la formarea Republicii Federale. Brandt fusese deja ministru de Externe timp de trei ani În Marea Coaliție a lui Kiesinger
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Partidul Social-Democrat vest-german (SPD) condus de Willy Brandt a obținut o majoritate de voturi la alegerile federale și a format un guvern de coaliție cu Partidul Liber-Democratic, iar creștin-democrații conservatori au trecut În opoziție pentru prima oară de la formarea Republicii Federale. Brandt fusese deja ministru de Externe timp de trei ani În Marea Coaliție a lui Kiesinger și din această poziție inițiase, În colaborare cu șeful său de cabinet, Egon Bahr, o nouă direcție În politica externă a țării, o nouă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Îngenuncheat În semn de omagiu În amintirea ghetoului din Varșovia, Willy Brandt a primit Premiul Nobel pentru Pace. El a triumfat și acasă - la alegerile din 1972, SPD a devenit pentru prima dată cel mai important partid din parlamentul federal. Deși se distanțase de vechea linie a regimului de la Bonn (ce afirma În continuare că nu exista un acord final În privința teritoriilor și popoarelor, că partajul de la Ialta nu avea statut legal și că trebuia menținută ficțiunea legală a continuității
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Moscova a fost o deschidere Încurajatoare către Marea Britanie - a cărei prezență În Comunitatea Europeană prezenta acum avantajul unei contraponderi la o Germanie mai puțin flexibilă. Nemții i-au liniștit pe francezi cu promisiunea că vor ancora și mai ferm Republica Federală În instituțiile occidentale (așa cum, două decenii mai târziu, după unificarea țării, angajamentul Germaniei față de o monedă europeană unică i-a Îmbunat pe succesorii lui Pompidou); la Paris și la Washington Însă, comentariile ministrului de Finanțe Helmut Schmidt (În 1973) - despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
programe TV din RFG nu vor mai simți nevoia să emigreze. Acestea și alte aranjamente, inclusiv familiile reunite și prizonierii politici redați Vestului, se adăugau la prestigiul Ostpolitik și reflectau Încrederea comuniștilor În politica de „stabilitate” și „previzibilitate” a Germaniei Federale. Conducătorii Germaniei de Est aveau toate motivele să fie mulțumiți de evoluțiile recente. În septembrie 1973, Națiunile Unite au recunoscut și acceptat RDG și RFG ca state suverane; În numai un an, Republica Democrată Germană a fost recunoscută diplomatic de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
copii la părinții lor și „reglementarea” a 250.000 de cazuri de reîntregire familială ajungea În 1989 la aproape 3 miliarde de mărci germane 9. Una dintre consecințele involuntare a fost dispariția „unificării” de pe agenda politică germană. Desigur, În Republica Federală reîntregirea țării divizate a rămas Lebenslüge („minciuna cea de toate zilele”), cum spunea Brandt. Dar, la jumătatea anilor ’80, cu numai câțiva ani Înainte să se producă pe neașteptate, reunificarea Încetase să mai mobilizeze opinia publică. Sondajele din anii ’50
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]